7,208 matches
-
cu luceferii și stelele, îngânând hora munților de pe pământ; și doar nu s-auzeau alți lăutari decât tot grierii cei care țârâiau mocnit în iarbă. "Ce mare sărbătoare, ce bucurie a cuprins lumea, de s-au pus toate stihiile pe chef?..." gândii eu. Când iată că din fiecare gură de meterez, din fiecare crăpătură de zid, de sub fiecare piatră răsturnată răsăriră sumedenie de oameni, cu feliurite chipuri, în feliurite costume, care, după ce au intrat în joc, au început și dânșii să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
nu ești, Doamne ferește, pe linia de cădere a lavinei. Apoi, ca să răspundem și noi prin o canonadă la canonadele lavinei, am distupat o butelcă de șampanie și, după ce am deșertat-o pănă la fund, am plecat cu un dram de chef mai mult spre Chamonix prin trecătoarea cea mai periculoasă ce am întâlnit pănă atunci în Șvițera și care nu degeaba se numește Mauvais-Pas. Cine e cât de puțin supus amețelei și nu are piciorul sigur nu ar face bine să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
peste care natura nu mai poate autoepura. Deci, trebuie să existe o măsură În toate. “Radiosfera”, 17 aprilie 1995, ora 12,15 29. Gânduri de Paști E greu de presupus că astăzi, În a doua zi de Paște, are cineva chef să asculte rubrica “”, dar sper totuși s’o facă. Asta, pentru că bunul creștin are toate motivele să se veselească. Aici Îmi cer scuze celorlalți creștini - mai grăbiți - decât majoritatea ortodoxă, deși motivul, anume calendarul, nu le poate fi imputat. Cât
Pro natura by Cristinel V. Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/91595_a_93258]
-
goală, Barbar cânta, dar plin de jale, Și-n jur era așa răscoală... Și-n zgomot monstru de țimbale Barbar, cînta femeea-aceea. Mi-a rămas în minte un așa-zis cântec de petrecere sau de „inimă albastră”, cântat adesea la chefuri și beții, de către oameni care, însă, nu au reușit să înțeleagă tristețea mesajului său: Jeni era croitoreasă Și Jan frizerul o iubea. Dar a murit tubercaloasă, Și Jan la geamul ei plângea... Jeni, ca și Jan, erau oameni de rând
De vorbă cu Badea Gheorghe by Constantin Brin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/826_a_1788]
-
trebuie să vă spun. Învățasem să citesc de pe buze. Cu aproximări. Acum ar trebui neapărat să vă citez un caz de confuzie caraghioasă, dar nu-mi vine nici unul în minte. Și, în general, în astfel de momente îți cam piere cheful de glume de genul ăsta. Îți programezi memoria să uite, să ocolească. La audiogramă era foarte simplu, trebuia să apeși pe niște butoane atunci când auzi sunete. Dacă auzi. Dacă nu, la revedere. Trebuia să fii atent, că tanti aia are
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
baba aia și nu știam ce poate avea cu mine. Deconspirată, a ieșit la lumină și a sărit cu gura că de ce nu sunam la interfon, de ce stăteam acolo ca vita? Era o zi superbă, v-am spus, și numai chef de ceartă cu babe recalcitrante n-aveam. Dar babornița continua să mă beștelească, să mă facă de băcănie. Cică săptămâna trecută chiar în bloc-acilea murise o fată. O tăiaseră unii. Și din ce susținea ea, am dedus cum că unul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
zicea, pentru ca precipitațiile, jetul salivar să nu-i terfelească imaginea domnului Cutare, care uite că se proptise în ușa bisericii. Și botezul a curs așa, în același ritm glumeț, ghiduș. O slujbă amuzantă, comică. Sau comercială. Apoi, părintele care avea chef de joacă a ochit în strană doi copilași de vreo 6-7 ani. Voi sunteți botezați, i-a întrebat? Ce dacă sunteți! Ia, dezbrăcarea, să vă mai botez o dată. Doamne și ce s-a mai râs în biserică la faza asta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
pentru intimi, e viteaz până la exasperare și Rrromânul în general e bun de crapă. Așa bun, că frizează prostia. Mai țin minte de atunci și o carte cu Român Gruia Grozovanul. Și altele pe care uite că nu mai am chef să vi le spun. Pe atunci, încercam să mă port exact ca băieții ăia. Ca un erou. Aveam săbii din lemn, arc cu săgeți. Arme în toată regula. Pe dealurile de care amintesc mergeam și mă jucam de-a indienii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
nu făceam. Într-o știre trebuie să fii obligatoriu prost. Să te eclipsezi, cum se zice eufemistic. Asta e frustrarea principală. Io nu suportam ideea asta. Deși de multe ori până atunci făcusem pe prostul doar așa, pentru că nu aveam chef să mă leg la cap fără să mă doară. Nu voiam să am de-a face cu niște gherțoi. Mai bine să le dai impresia că ești idiot și să te scutească. Diminețile acelea superbe când scriam pentru publicul pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
curent prea mult. Aveam în diminețile acelea clipe, în care totul părea rotund și plin de sens,. Dar de fiecare dată după ce plecam așa, undeva, era aproape imposibil să nu văd, să nu aud pe cineva care să-mi strice cheful. Ziua. Orice chef să-mi strice. Aveam clipe în care mă gândeam că toți oamenii pe care-i întâlneam sunt frământați de exact aceleași gânduri care mă înghioldesc și pe mine, clipe în care eram convins de existența acelei limbi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
Aveam în diminețile acelea clipe, în care totul părea rotund și plin de sens,. Dar de fiecare dată după ce plecam așa, undeva, era aproape imposibil să nu văd, să nu aud pe cineva care să-mi strice cheful. Ziua. Orice chef să-mi strice. Aveam clipe în care mă gândeam că toți oamenii pe care-i întâlneam sunt frământați de exact aceleași gânduri care mă înghioldesc și pe mine, clipe în care eram convins de existența acelei limbi comune. Dar, cum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
existența acelei limbi comune. Dar, cum am spus, era suficient să văd un bețivan soios, un puțoi care își bagă și-și scoate cu o nonșalanță ce dă de gândit sau vreo cucoană grasă și gălăgioasă - și-mi pierea orice chef. Și începeam din nou să cred că acea limbă comună e doar scorneală. Îmi reproșa cineva că aș cere prea mult de la oameni. De ce să-ți dea ei ceea ce le ceri tu? De ce ocupațiunea lor mintală să fie identică cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
În camizoalele lor albe de casă, alergând Înspre el ca un stol de lebede În furtună, peste maidanul cu panorămi și „distracții americane“. Ani de-a rândul, mai târziu, aveau să-l celebreze lăutarii, În mah mureala dinspre ziuă a chefului, pe coarda cea mai gravă a Cântecului lui Victor Ta lianu, cântec de pușcărie, de „pâr naie“, din care mi-amintesc această singură strofă În chip de Testament al lui Maître François Villon (J’ordonne qu’aprșs mon trépas...): Să
Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) şi alte pagini memorialistice by Constantin Beldie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1330_a_2733]
-
și apoi am făcut foc În centrală, așa că, la Întoarcere, frățiile lor au găsit și lumină, și caloriferele În curs de Încălzire. 28 decembrie 2012 62 de ani! S-a mai dus un an din viață, dar nu am niciun chef să fac vreun bilanț, deși, slavă lui Dumnezeu, realizările nu au lipsit. Cea mai mare dintre toate este tocmai venirea mea la mănăstire, amânată poate prea mult, Însă un pas important pe calea mântuirii. Totul depinde acum doar de propria
Ultima sută by Cornel Galben () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91673_a_93187]
-
temutul Gicu Petre, care în genere s-ar putea spune că-l simpatiza pe tata, avea totuși un dinte împotriva lui: deși îi medita fata la matematică, tata îl deranja profund prin ceva anume, prin numele său. Odată, la un chef făcut împreună cu aghiotanții lui, când se îmbătase criță, comandantul chiar izbucnise furios: -Ce pizda mă-sii de nume e ăsta, bă. Auzi, Vodă, n-a mai găsit cum să se cheme decât Vodă, nu suport, bă, nu suport. Spuneți-i
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
că i se face rău fizic, simțea că se îmbolnăvește. A plecat acasă pleoștit. S-a urcat în pat și a zăcut. Mama lui l-a întrebat îngrijorată ce are. Nu prea sunt în apele mele, a răspuns el fără chef. Te doare ceva? Nu, nu mă doare, am avut o zi mai afurisită la școală, vreau să mă trântesc o oră, a oferit el o scuză nu prea convingătoare. Cât a stat pe dormeza cu arcuri vechi, așa întins cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
pe bandiți în beciurile de la Securitate, îl oboseau fizic pe tovarășul Cameniță, dar, ciudat, îi provocau și o mare poftă de viață, îi sporeau vitalitatea și potența. După ce ieșea de la bătut, ca într-un ritual, simțea nevoia să tragă un chef monstru, Novăceanu și alți doi-trei argați de încredere îi aranjau mese fabuloase, cu bunătăți la care muritorii de rând nici nu visau. Tovarășului Cameniță însă i se păreau lucruri firești. Înfuleca înfometat, o foame de lup, bea însetat, parcă avea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
gândacii din insectar, se raporta orice despre fiecare, tovarășul Cameniță ajunsese să fie informat și când tușește unul sau altul și se duce la farmacie. Tov Cameniță recunoștea în sinea lui că, așa cum îi spusese într-o seară la un chef Novăceanu, totul se transformase „într-un soi de joc formidabil“ (șeful Securității rostise „formidabil“, dar gândise „dement“...). El îi dăduse dreptate: Da, bă, eu nu m-am mai jucat de când eram mic, dar nici atunci nu m-am prea jucat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
asista la spectacol tolănit pe un fotoliu uriaș adus special în lojă, ca să încapă trupul lui mătăhălos), marele oaspete de la regiune nu urlase la ei doi decât o dată și nu-i înjurase decât de două ori - și atunci cam fără chef, parcă în glumă, cu simpatie... - ceea ce constituia un semn extrem de încurajator pentru Gârmoci și Fanache. La un moment dat însă s-a petrecut ceva care a zădărnicit toate eforturile. Copiii se succedau pe scenă vioi: coruri de muzică patriotică și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
se uitau după fete. Încă își mai petreceau timpul jucându-se, dar nu mai era atmosfera de altădată, adeseori jocul era doar mimat, nu trăit, se surprindeau chiar ei înciudați că, atunci când era vorba să se joace, nu mai aveau chef, avântul de odinioară le dispăruse; acum își fixau întâlnire cu diverse fete, cel mai adesea ratau, nu ajungeau să le sărute, dar să se țină după fete constituia principala lor preocupare. Chiar și acum tot asta făceau. Era o după-amiază
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
Securitatea, adică pe Fanache, care l-a anunțat pe Gârmoci. Bă, am dat de dracu, cum adică la noi în oraș a sosit un înger?! s-a mirat acesta fără să înțeleagă ce tot îndrugă Fanache. Era la un mic chef cu două tipe, într-o viluță retrasă, în pădure, departe de ochii muritorilor de rând, când a adus Fanache știrea zăpăcitoare. Între timp, raporturile dintre cei doi se mai schimbaseră: Gârmoci prinsese rădăcini în funcție și acum îi era clar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
acolo cu împrumut, pentru lucrări... Ai grijă, o să primești o muncă de răspundere, diriginte de șantier, ți se acordă o mare șansă, acu practic te integrezi în societate, să nu ne faci de râs, a mai adăugat comandantul vorbind fără chef. (Numai când pronunțase cuvântul „integrezi“, de care era foarte mândru căci îl învățase de curând, se luminase o clipă la obraz. Apoi se întunecase la loc.) Comandantul i-a întins tatei hârtiile care consfințeau transferul și i-a strâns mâna
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
hobby-ul său, așa cum era pentru alții să colecționeze timbre, să pescuiască ori să asculte muzică simfonică. El avea nevoie de chestia asta, asta-l reconforta, îl punea pe picioare. Apoi, ziua se încheiase ca de obicei: Cameniță trăsese un chef, cu băutură multă, cu haleală, cu lăutari și cu câteva muieruști noi, prospătură, dar prost alese, cam fără vlagă, cam sfioase cu p... Mulțumit de sine, mai-marele regiunii noastre adormise buștean, sforăind de se cutremurau pereții: deja tovarășa Cameniță, obișnuită
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
de a schingiui, de a distruge pe cel care nu e de partea lui, și acum, iată, nu mai avea implicare, pasiune, nu se mai bucura și parcă nu mai credea în asta. La fel se desfășurau lucrurile și cu chefurile ori cu femeile: simula, simula din ce în ce mai fără dorință și fără talent. Tovarășul Cameniță se schimba, nu-și dădea seama deocamdată care e sensul schimbării sale, în ce se schimbă, dar era limpede că se schimbă: un altul, absolut diferit de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
s-a năzărit să-l întrebe pe Gămălie: -Bă, Gămălie, de ce-ți zice ție Gămălie? Ăsta n-a catadicsit să răspundă, ci a întors întrebarea spre Spaniolu: -Da lu Spaniolu de ce-i zice Spaniolu? Spaniolu, cu burta plină, avea chef de istorii și s-a pus pe povestit: -Bă, numele mi se trage de la faptul că adică le-am spus la toți că io vreau să merg în Spania, la mine-n sat toți știau că vreau să plec și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]