6,621 matches
-
înscrie fără bacalaureat. În 1944 primește ordin de încorporare în armata maghiară, dar se refugiază la București. Întors la Cluj, îndeplinește diferite slujbe, în ultimii ani ai vieții fiind bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară. A colaborat la „Tribuna Ardealului”, „Calendarul «Tribuna Ardealului»”, „Viața ilustrată” (Cluj), „Săptămâna” (Bistrița) și „Almanahul «Săptămâna»” (Bistrița), „Plaiuri năsăudene” (București), „Abecedar literar”, „Tribuna” și „Steaua”. Debutează editorial în volumul colectiv Versuri din Transilvania Nordică, apărut la Cluj, în 1941, sub îngrijirea lui Gh. Dăncuș. Prima carte a
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288257_a_289586]
-
București. Întors la Cluj, îndeplinește diferite slujbe, în ultimii ani ai vieții fiind bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară. A colaborat la „Tribuna Ardealului”, „Calendarul «Tribuna Ardealului»”, „Viața ilustrată” (Cluj), „Săptămâna” (Bistrița) și „Almanahul «Săptămâna»” (Bistrița), „Plaiuri năsăudene” (București), „Abecedar literar”, „Tribuna” și „Steaua”. Debutează editorial în volumul colectiv Versuri din Transilvania Nordică, apărut la Cluj, în 1941, sub îngrijirea lui Gh. Dăncuș. Prima carte a lui M., Vâslind pe apele destinului (1942), asemenea celei imediat următoare, Rugăciunile dorului (1943), cultivă un
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288257_a_289586]
-
1991-1995), secretar de stat (din 1995), ambasador al României în Canada, apoi în Malaysia. Debutează cu proză în revista „Amfiteatru” în 1968, iar editorial în 1971, cu volumul de nuvele Moartea măștilor. Colaborează la „Secolul 20”, „Steaua”, „România literară”, „Luceafărul”, „Tribuna” ș.a. De asemenea, traduce numeroase volume de versuri, proză, teatru și istoria artei din limbile engleză, franceză, germană și rusă. A publicat prefețe și postfețe și a îngrijit ediții din scrierile lui Mihai Gafița și Sergiu Dan. Nuvelele fantastice din
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287126_a_288455]
-
la Editura Politică (1963-1968), redactor-șef la Editura Enciclopedică (1968-1969) și director al Editurii Minerva din 1969 până în 1986, când a fost retrogradat și pensionat. Articole i-au apărut în „Almanahul literar”, „Gazeta literară”, „România literară”, „Viața românească”, „Steaua”, „Cronica”, „Tribuna” ș.a. A fost unul dintre coordonatorii lucrării Micul dicționar enciclopedic (1972) și a alcătuit sau a prefațat ediții din scrierile lui N. Filimon, D. Bolintineanu, M. Eminescu, B. Delavrancea, Tudor Arghezi, Ștefana Velisar-Teodoreanu ș.a. M. s-a manifestat simultan ca
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288043_a_289372]
-
în 1966. După efectuarea serviciului militar la Școala de Ofițeri în Rezervă de la Otopeni (1967), ocupă diverse funcții ocazionale: director de club la Universitatea „Babeș-Bolyai”, redactor la ziarul județean „Unirea” din Alba Iulia. În 1969 este angajat redactor la revista „Tribuna” din Cluj, unde rămâne până în 1986, când se mută la București. Aici schimbă mai multe locuri de muncă, fiind când ziarist, când funcționar în aparatul cultural, când om politic. Este redactor la „Viața românească” (1987-1990), apoi redactor-șef adjunct la
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289006_a_290335]
-
Scriitorilor) și revine ca șef al secției de cultură la cotidianul „România liberă”, unde mai lucrase și în 1994. P. debutează cu poezie în 1962, la revista „Contemporanul”, dar se impune atenției cu un ciclu de poezii publicat în revista „Tribuna” (1965). Prima lui carte, Turnul înclinat, apare în 1966 și se bucură de o primire de excepție, cum de altfel i-au fost primite aproape toate cărțile, P. fiind unul dintre cei mai „bogați” posesori de premii literare. Obține Premiul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289006_a_290335]
-
voi fi în același timp învingătorul vostru și învingătorul jocului". Ei îl lasă să vorbească și nu renunță să-l ia în tovărășia lor, curioși tocmai să-l vadă ce va putea face. Ajung, se instalează fiecare cum poate în tribune. Totul este în fierbere, sărbătoarea sălbatică e în toi. El și-a închis perdeaua pleoapelor. Îi este interzis sufletului să iasă, la asemenea obiecte nelegiuite! Ah! Dacă și-ar fi astupat și urechile! Într-adevăr, căderea unui luptător a făcut
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
adune pentru a gusta împreună plăcerile pure ale spiritului." Pentru toți Enciclopediștii, care au încredere în natura umană, este posibil să faci omul mai bun, căci el nu este rău la origine. De aceea ei concep scena ca pe o tribună unde spectatorul va primi lecții ce-l vor readuce pe drumul virtuții amintindu-i-se neîncetat îndatoririle. "Îndatoririle oamenilor, scrie Diderot, în 1758, în Discursul despre Poezia dramatică, sunt un fond destul de bogat pentru poetul dramatic, ca și aspectele ridicole
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
că estetica lui scenică corespunde mai bine gusturilor și preocupărilor germanilor timpului său decât opera lui Shakespeare, încă foarte ancorată în universul feudal. 3.2. Realismul în serviciul moralității Pentru Lessing, ca și pentru toți adepții Iluminismului, scena este o tribună de la care trebuie să se răspândească o învățătură moralizatoare, în stare să-l facă pe om mai bun. După părerea lui Lessing, numai făcând din scenă o oglindă în care spectatorul să poată citi realitatea timpului său, prezentându-i-se
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
prefețele sale, îi pune în gardă pe autorii dramatici. "Teatrul, nu o spunem îndeajuns, declară Hugo în Prefața la Lucreția Borgia, are în zilele noastre o importanță imensă și care tinde să crească fără încetare, odată cu civilizația. Teatrul este o tribună. Teatrul este un amvon. Teatrul vorbește tare și vorbește răspicat. Când Corneille spune: Fiindcă ești mai mult decât un rege crezi că valorezi ceva", Corneille este Mirabeau. Când Shakespeare spune: "To die, to sleep"80, Shakespeare este Bossuet. Autorul acestei
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
stăpânească spațiul scenic, muzica ritmând locul corpului în spațiu. Ei concep împreună o scenă nouă, Institutul Jaques-Dalcroze, realizat la Hellerau în 1911. Această "catedrală a viitorului" este un loc unic în care sală și scenă nu sunt separate, oferind o tribună rezervată spectatorilor și un vast spațiu în care se poate dispune în voie de practicabile. Legând sala și scena printr-o scară mare în avanscenă, Appia apare în postură de precursor. Originalitatea acestei scene deschise este atât de mare încât
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
găsi acolo secrete de compoziție. Fascinat de Cézanne, el scrie de exemplu, în Noua tehnică de artă dramatică: "Pictura distanțează (Cézanne) atunci când exagerează forma scobită a unui recipient." Brecht care, din cauza convingerilor sale politice, vrea să facă din scenă o tribună, caută, ca și Meyerhold, să distrugă iluzia realistă care adoarme spiritul critic și menține spectatorul într-o totală pasivitate. Făcând să se creadă în realitatea evenimentelor reprezentate, teatrul de iluzie exercită asupra publicului o funcție hipnotică. Brecht condamnă teatrul aristotelic
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
personală, culegerea de proză scurtă Aripa grifonului, îi apare în 1980, fiind distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Refuzând afilierea și înserierea literară, V. rămâne atașat prin fire subterane de mediul literar clujean, precum și de programul desantist. Mai e prezent în „Tribuna”, „Convorbiri literare”, „Amfiteatru”, „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»”, „Cuvântul”, „Interval”, „22”, „Euphorion”, „Arca”, „Discobolul”, „Poesis”, „Ziarul de duminică”, „Contemporanul-Ideea europeană”, „Familia”, „Astra”, „România literară” ș.a. Ocazional a semnat și Alexandru Sarca. Este de două ori premiat în anul 2002, cu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290603_a_291932]
-
o poezie în 1938, la „Universul literar”, și mai publică în „Gândul nostru”. Prima carte, Ortodoxie păgână, îi apare în 1941. După o lungă perioadă de interdicție a semnăturii, revine în presa literară, colaborând mai ales la presa clujeană („Steaua”, „Tribuna”, iar după 1990, „Clujul liber”, „Nu”). Va publica volumele Țărâna serilor (1967), Reminiscențe (1969), Trecerea pragurilor (1972), Elegii (1975; Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj-Napoca), Nimburi (1977), Pâinile punerii nainte (1979), În lumina înserării (1982), Înstelatele oglinzi (1984), Orfica tăcere (1988
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288111_a_289440]
-
literare. În 1999 obține titlul de doctor în filologie cu teza Relația autor-cititor în literatura română, secolul al XIX-lea. Proza pașoptistă și postpașoptistă. Profesor de limba română la Școala Generală din Breaza, județul Prahova (1981-1984), va fi redactor la „Tribuna României” (1984-1987), unde răspunde de pagina culturală și e titularul rubricii de carte, iar mai târziu redactor și redactor-șef (1999-2000) la „Vineri”, supliment al revistei „Dilema”. În 1988 intră ca asistent suplinitor la Catedra de literatură română a Facultății
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288669_a_289998]
-
biografiei lui literare. Urmărind aproape toate reprezentațiile operei italiene din București, precum și alte spectacole, publică, începând din 1857, numeroase cronici și foiletoane muzicale și dramatice, scrise cu patos și nu lipsite de consistență, în „Naționalul”, „Revista Carpaților”, „Independința”, „Țeranul român”, „Tribuna română” din Iași, „Dâmbovița”, „Buciumul”. Pentru F., al cărui gust a fost educat la școala operei italiene (a și tradus, în 1859, împreună cu I. G. Valentineanu, libretul operei Nabucodonosor de Verdi), muzica are, în primul rând, un rol educativ. Și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286992_a_288321]
-
fiul Anei (n. Mâti) și al lui Petru Varvari, morar. Urmează școala primară în comuna natală (1940-1944), Liceul „George Coșbuc” din Năsăud (1944-1952) și Facultatea de Filologie a Universității „Victor Babeș” din Cluj (1953-1957). După licență intră în redacția revistei „Tribuna”. Între 1960 și 1962 este inspector la Secția de învățământ și cultură a regiunii Cluj, iar apoi trece în învățământ, ca profesor și director al unei școli generale clujene, predând ulterior și la liceu, până la pensionare (1996). Debutează cu nuvela
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290440_a_291769]
-
și 1962 este inspector la Secția de învățământ și cultură a regiunii Cluj, iar apoi trece în învățământ, ca profesor și director al unei școli generale clujene, predând ulterior și la liceu, până la pensionare (1996). Debutează cu nuvela Țigăncușa în „Tribuna” (1958), iar editorial cu volumul de povestiri 1100 de zile risipite (1975). Mai e prezent cu proză, reportaje, profiluri de scriitori români și străini în „Steaua”, „Tribuna școlii”, „Contemporanul”, „Adevărul de Cluj”, „Cetatea culturală”, în diverse almanahuri și volume colective
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290440_a_291769]
-
predând ulterior și la liceu, până la pensionare (1996). Debutează cu nuvela Țigăncușa în „Tribuna” (1958), iar editorial cu volumul de povestiri 1100 de zile risipite (1975). Mai e prezent cu proză, reportaje, profiluri de scriitori români și străini în „Steaua”, „Tribuna școlii”, „Contemporanul”, „Adevărul de Cluj”, „Cetatea culturală”, în diverse almanahuri și volume colective. A susținut două decenii emisiuni la Radio Cluj. V. și-a propus să urmeze „tradiția prozatorilor realiști”. În consecință, nuvelele și povestirile lui pornesc de la fapte reale
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290440_a_291769]
-
românească, scrisă în bună măsură de Z., care inserează aici și scrisori din exil ale lui Ion Caraion. Debutează publicistic în 1946 la ziarul „Lupta Ardealului”, iar literar în 1959 la „Luceafărul”. Mai e prezent cu reportaje în „Viața românească”, „Tribuna”, „Familia”, „Vatra”, „Orizont”, „România literară”. Un prim volum de reportaje, Întâmplări din viață și sport, alcătuit de Z. în colaborare, îi apare în 1958. Următoarele trei cărți, tot de reportaje - Cal bătrân cu chingă roșie, Pământul, marea, cerul și oamenii
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290685_a_292014]
-
tot aici va urma în paralel Facultatea de Drept și pe cea de Matematică, luându-și licențele în 1975 și în 1976. Face carieră juridică în calitate de judecător (1975-1980) și avocat (din 1980), prodecan al Baroului București (1993-1995). Colaborează la revista „Tribuna”. Volumul de debut al lui V., Drumul și timpul (1979), e conceput ca o inițiere poetică inversă, pornind de la lirica sofisticată, abstractă, modernistă, spre a ajunge la simplitatea versului în ritm popular. Cele patru secvențe ale cărții (Însemnele, Sonetele, Sentimentele
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290462_a_291791]
-
unde parcurge treptele universitare până la cea de profesor. Debutează la „Lumina” (Pancevo), în 1973, cu articolul Elemente dialectale și populare în proza lui Ion Popovici-Bănățeanul. Colaborează la publicațiile românești din Voivodina - „Lumina”, „Analele Societății de Limba Română”, „Libertatea”, „Cuvântul românesc”, „Tribuna tineretului” ș.a. Interes literar prezintă volumul Cugetări (1996), care însumează reflecții asupra celor mai diverse teme, dar îndeosebi În amurg (2002), carte care, așa cum precizează subtitlul, conține „memorii, confesiuni, însemnări de călătorie” ce vizează un interval de șapte decenii. Străbătute
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287954_a_289283]
-
își va susține și doctoratul în științe. Specializat în toxicologie, va lucra la Spitalul Clinic Județean și la Clinica de Boli Profesionale din Cluj. Debutează în literatură în 1971 la „Făclia” și continuă să publice proză și versuri în „Steaua”, „Tribuna”, „Albina”, „Korunk”, „Munca”, „Transilvania” „Utunk”, „Echinox”, „Napoca universitară”, „Apostrof” ș.a. Vreme îndelungată, începând din 1978, a condus cenaclul clujean „Victor Papilian”, alcătuind, împreună cu alții, și fiind prezent în câteva culegeri de texte (Imagini, Și pentru noi, Într-o vreme, Pe
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290729_a_292058]
-
P. devine ziarist profesionist și scrie mult timp la ziarele „Luminătoriul” și „Dreptatea” (sub pseudonimele Brutus și Luca Drugă). În 1885 fondează săptămânalul „Timișana” (unde semnează și T. Odor; revista va fi continuată de „Gazeta poporului”). Ca redactor-șef al „Tribunei” de la Sibiu, publică aici articole semnate Delacerna. Între 1900 și 1917 este directorul „Telegrafului român”, iar din 1919 scoate „Gazeta oficială” a Transilvaniei. A mai colaborat la „Transilvania”, „Societatea de mâine”, „Gazeta ilustrată”, „Tribuna” (Cluj) ș.a. A editat o culegere
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288602_a_289931]
-
Gazeta poporului”). Ca redactor-șef al „Tribunei” de la Sibiu, publică aici articole semnate Delacerna. Între 1900 și 1917 este directorul „Telegrafului român”, iar din 1919 scoate „Gazeta oficială” a Transilvaniei. A mai colaborat la „Transilvania”, „Societatea de mâine”, „Gazeta ilustrată”, „Tribuna” (Cluj) ș.a. A editat o culegere de documente parlamentare ale românilor ardeleni - Cartea de aur sau Luptele politice naționale ale românilor de sub Coroana ungară (I-VIII, 1903-1915), apreciată și premiată, și a întocmit un studiu, Jertfele românilor (1923), cu privire la sacrificiul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288602_a_289931]