KorAP: Find »[drukola/base=pic & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...263 264 265 ...572 >

14,286 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604

prompt Shizuko. Când am vorbit cu ea, am văzut că face o diferență clară între „da“ și „nu“ și judecă foarte rapid. Nu cred că un elev de școala primară poate face asta. Ia decizii imediat, fără să ezite vreun pic. Normal că mai are și emoții. I-am adus flori galbene și o vază mică, tot galbenă. O culoare vie. Nu am vrut să pară niște flori pe care le duci de obicei în vizită la spital. Am vrut să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
dacă aș putea să-i transmit această stare și lui Shizuko. Pe deasupra pijamalei poartă o rochie roz închisă cu nasturi până la gât. Pe genunchi are o pătură subțire. Pe umeri poartă un șal prin care se vede mâna dreaptă un pic strâmbă. Tatsuo stă lângă ea și, din când în când, îi ia mâna și o mângâie. Se pare că e un mod prin care comunică atunci când nu o pot face cu ajutorul cuvintelor. Pentru că a zăcut o perioadă atât de lungă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
rufele murdare ale lui Shizuko, se urcă în mașină și se duce din nou la firmă. Apoi merge cinci minute pe jos până la stația de metrou, schimbă trei trenuri și se întoarce acasă. Drumul durează cam o oră și un pic. Când ajunge acasă copiii deja dorm. Lui Tatsuo, care ține foarte mult la familia lui, îi pare foarte rău că nu are timp să se ocupe de copiii lui. Duce viața asta de un an și opt luni. Dacă spune

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
să faci când te însănătoșești? am întrebat-o. - Eou, spune ea. Eu nu înțeleg. - Excursii, nu-i așa? zice Tatsuo după ce se gândește puțin. - Da, încuviințează ea. - Unde ai vrea să mergi? - Ii-yu nii-an. Nimeni nu înțelege. Dar cu un pic de efort ajung la concluzia că a vrut să spună „Disneyland“. - Nu cumva Disneyland? întreabă fratele. - Da, răpunde ea și dă cu putere din cap. Nu e ușor să asociezi „excursia“ cu „Disneyland“. Noi (normal, cei care locuim în apropiere

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
au zis: Da, iată-l, iată-l!» Apoi au luat pachetul și l-au scos din vagon. Da, l-au ridicat cu mâna. Podeaua era plină de lichid sarin. N-au făcut decât să ridice pachetul și să șteargă un pic pe jos, după care trenul și-a continuat drumul. În cele din urmă am ajuns la stația Ochanomizu. Din nou, în metrou au apărut vreo cinci-șase observatori, care au șters pe jos cu cârpe. În momentul ăla tușeam atât de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
Mi-am închipuit că un cadru medical scăpase pe jos o pungă în care era un astfel de lichid, cineva călcase pe ea și conținutul se scursese pe podea. Eram indignat. «De ce nu o ridică nimeni? Nu mai există nici un pic de moralitate?» Dacă m-aș fi simțit mai bine, aș fi luat cu mâinile mele punga și aș fi scos-o din metrou. Nu m-am gândit să mă mut pe alt scaun. Mă obișnuisem cu mirosul și nu mi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
m-am dus la consultație, la spital erau deja și alte persoane. Toți erau afectați de gazul sarin. Au fost multe victime de la Sediul Central al Forțelor de Autoapărare Japoneze. Au fost cei mai numeroși, nu? Noi începem munca un pic mai devreme decât ceilalți și sunt mulți cei care iau metrourile de la linia Hibiya și Chiyoda. Dar, din cât știu eu, nimeni nu a fost grav afectat. În Europa, terorismul e la ordinea zilei, bine, poate nu chiar atât de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
cât am fost ucenic, m-am antrenat riguros. De obicei perioada de ucenicie durează cam cinci ani, dar eu am avut rezultate foarte bune și profesorul mi-a spus: «Tu încă ești tânăr și, pentru că ai talent, mai rămâi un pic pe aici și învață serios!» M-au instruit mai mult decât pe ceilalți. Asta mi-a prins bine. Datorită acestui lucru am devenit un profesionist deja maturizat. Eu n-am avut parte de o școală atât de frumoasă, stăteam cu toții

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
la ușa din spate. Însă, în ziua aceea metroul a venit imediat ce am coborât la peron, așa că m-am urcat pe la a doua ușă, cea din mijloc. Nu am putut să înaintez până în partea din spate. Am mai mers un pic și am rămas acolo în picioare. Cam între ușa a doua și a treia. Nu mă țin niciodată de mâner, e murdar. Nu mă sprijin de nimic. De când eram mică mama mi-a spus că nu am voie să mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
indivizi au ieșit din metrou de parcă ardeau de nerbădare ca ușile să se deschidă. Văzând asta, mi-am zis: « Ce ciudat! Oare ce s-o fi întâmplat?». Vorbeau cu observatorul și parcă se plângeau de ceva. Metroul a plecat un pic mai târziu decât era prevăzut în program. Habar nu aveam ce se petrecea. Înainte ca trenul să ajungă în stația Kamiyachō, cineva de lângă mine a spus: «Nu mai văd!». Apoi oamenii au început să se prăbușească pe podea. În stânga mea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
făcut cele mai multe găuri dintre toți cei cinci criminali. A coborât la Akihabara, s-a urcat în mașina lui Sugimoto, care-l aștepta, și s-a întors la Shibuya ajid, unde a ajuns pe la 8:30. Și-a îndeplinit sarcinile fără pic de ezitare. Sarinul a început să se evapore și să miroasă imediat ce metroul a plecat din stația Akihabara. Când a ajuns la următoare stație, Kodemmachō, pasagerii din vagonul al treilea au început să se simtă rău. Oamenii au văzut lichidul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
deoarece Japonia e o țară constituțională, dar ar trebui să dea o decizie cât mai repede și să acționeze imediat. Ar fi bine ca familiile îndoliate să îl împroaște pe Asahara cu sarin cu un pistol de jucărie. E un pic cam direct spus, dar măcar atâta ar avea dreptul să facă. Când văd la televizor tot felul de știri, mă gândesc că n-o să-i iert niciodată. Cred că ar trebui să fie mai atenți la știrile legate de Aum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
fiecare dată când plec pe teren la vânzări, bag mereu o carte în geantă, ca să o citesc în metrou. Ce treabă am avut pe data de 20 martie? Păi atunci... cum o fi fost? Oare am fost ocupat? Numai un pic. Acum aduc carnețelul cu programul din ziua aceea. (Se duce în cameră și îl aduce.) Da, se pare că am fost destul de ocupat. Pentru că s-au deschis câteva magazine noi, mă întorceam pe la 23:00, 24.00, în toiul nopții

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
cădea în muțenie, casa se întuneca. Și copiii erau destul de îngrijorați. În ultima vreme parcă se străduiește mai mult. Așa simt eu.“ „M-am săturat. Nu mai vreau să vorbesc. În momentele astea e mai bine să dorm. Numai un pic să ațipesc și mă simt mai bine. Mă duc la un psihiatru, care îmi administrează un tratament pentru sindromul stresului post traumatic. Iau medicamente. Când le înghit, ochii mi se relaxează. În schimb, amorțeala e mai acută. Normal că are

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
lună, e în regulă. M-am născut în Yokohama și, până să intru la facultate, am locuit acolo. Nu pot spune că Matsubara e un loc rău. E un cartier de sărăntoci, dar locuiesc în Tokio. Vara, dacă plouă un pic, apa începe să iasă la suprafață și avem probleme. Nu știam asta când m-am mutat. Dacă știam, nu o mai făceam (râde). E prea complicat să mă mut iar. Fiindcă trebuie să-mi găsesc alți prieteni. Din punctul ăsta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
Spitalul Kantō-teishin împreună cu alți colegi de la muncă. Am fost internat doar o noapte. Ceilalți doi au rămas acolo o noapte sau două. Cel mai grav a fost că lichidul era impregnat în talpa pantofilor mei. După externare, vedeam încă un pic întunecat, dar nu aveam alte simptome. După vacanță, m-am dus la firmă, însă eram vlăguit și mi se părea întuneric întuneric. Nu puteam conduce mașina. Problema asta a mai durat două săptămâni. De-abia după o săptămână au început

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
hipotensivii nu se pot trezi dimineața, probabil că aveam aceeași senzație. Deschideam ochii, însă nu mă puteam scula. «Trebuie să mă trezesc.» îmi spuneam, dar nici nu-mi trecea prin cap să fac asta. Nu aveam voință. Mai stăteam un pic întins și dormeam. În cele din urmă mă trezeam. De aceea, de multe ori, întârziam la muncă, ajungeam pe la prânz. Mă duceam la spital. Degeaba. Orice le spuneam, îmi dădeau medicamente. Mă durea capul, îmi dădeau medicamete pentru durere de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
este ăsta. Vedeam doar negru în fața ochilor. Dacă mă întindeam și dormeam, nu mai aveam nimic. Aveam un apetit normal și mâncam la fel ca de obicei. După externare, nivelul colinesterazei a crescut la 120-130. Cred că pupilele erau un pic mai mici ca ale unui om normal. Vedeam un pic întunecat, dar mă obișnuisem. Nu știam când e lumină sau beznă. Nu am avut dureri sau alte afecțiuni. Doar că, dacă mergeam mai mult, parcă respiram mai greu ca înainte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
și dormeam, nu mai aveam nimic. Aveam un apetit normal și mâncam la fel ca de obicei. După externare, nivelul colinesterazei a crescut la 120-130. Cred că pupilele erau un pic mai mici ca ale unui om normal. Vedeam un pic întunecat, dar mă obișnuisem. Nu știam când e lumină sau beznă. Nu am avut dureri sau alte afecțiuni. Doar că, dacă mergeam mai mult, parcă respiram mai greu ca înainte. Mi-am luat liber de la serviciu toată săptămâna. M-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
să vorbească despre vrute și nevrute cu oamenii. Nu că nu aș fi sociabilă. Am prieteni. În trecut, ascultam cu răbdare problemele celorlalți, dar nu prea mă destăinuaim. Așa sunt eu. Am impresia că după atac sunt mai vulnerabilă. Cum sunt un pic tristă, plâng cu lacrimi de crocodil, apoi îmi revin imediat. Când sunt deprimată, simt că mă prăbușesc - mi se întâmplă frecvent. Dar, dacă stau să mă gândesc, cauza acestor stări este insignifiantă. Asta nu mi se întâmpla înainte. Din luna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
linia Hibiya și merg până la Hatchōbori. Apoi schimb iar și trec la linia Keiyō. De la Kita-senju la Hatchōbori ajung în douăzeci și două de minute. Dar e extraordinar de aglomerat. Dimineața e îngrozitor. Nu poți să te miști nici măcar un pic. De aceea, aștept primul metrou în care să mă pot așeza jos. Ca să fac lucrul ăsta, trebuie să aștept să treacă cinci, șase metrouri. În timpul ăsta aș ajunge la Hatchōbori, dacă m-aș strecura în metrou fără să mă așez

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
legătură cu domnul de dinainte. Însă mai erau persoane în aceeași situație. Un bărbat l-a luat în brațe pe domnul Wada și-l întreba: «Vă simțiți bine? Vă simțiți bine?», dar el se lupta cu durerea, nu mai avea pic de valgă. Ochelarii și geanta erau trântite pe jos. Mai era și o femeie care stătea ghemuită. Imediat lângă Wada. O doamană cu părul lung. Mă tot întrebam ce se întâmplase, mă uitam când colo, când dincolo. Voiam să plec

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
fug literele din fața ochilor. Înainte citeam destul de multe cărți, însă acum înaintez destul de încet cu lectura. Am devenit uituc. Dacă nu îmi iau notițe imediat, uit. Asta poate fi și din cauza vârstei. La golf obosesc foarte repede. Mă plimb un pic pe acolo și îmi vine să mă așez imediat. Și colegii de la muncă au început să râdă de mine. Îmi spun că am îmbătrânit. Îmi plăcea să fac sport. Efortul fizic mă îndârjea. Acum obosesc într-o clipită. E posibil

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
ajute cineva!» Îmi venea să mă așez acolo. Să mă prăbușesc. Îmi era tare rău. «Asta se întâmplă din cauza faptului că nu mi-am luat paltonul.» Ideea asta nu-mi ieșea din minte. «Poți să leșini doar pentru că e un pic mai frig?» Eram deprimat pentru că îmi era atât de frig, iar eu nu-mi luasem haina. Omul e o ființă ciudată, nu-i așa? Mă aflam într-o situație atât de gravă, iar eu mă gândeam numai la paltonul acela

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
zis: «Dintre toți care au venit aici, dumneavoastră aveți cele mai grave probleme la ochi.» Pupilele erau mai mici de un milimetru. Ca un ac de gămălie. La trei zile după ce m-am externat, nu puteam să mă uit nici un pic măcar la titlurile mari din ziare. Mă uitam o secundă și aveam o senzație ciudată în cap. Mă dureau ochii. Trebuia să-i odihnesc. În a treia zi după atac mi-a scos perfuzia și am putut mânca. Normal că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]