11,058 matches
-
ei, îi mângâie umerii și-i spuse cu siguranță în glas: „Te iubesc mult!” În următoarea clipă se sărutară pe gură, apoi pe ochii și în cele din urmă pe tot corpul. Vocea lui devenise inegală în timp ce buzele fierbinți și umede nu vroiau să mai lase nici un petec din corpul ei neatins. Mâinile lui ajungând între curba sânilor ei, îi murmură ceva în păr: „Ești iubirea mea, bucuria mea, aerul și soția mea! Îmi placi așa de mult! Îmi placi cum
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
într-o pânză de paianjen invizibilă, vrând să se elibereze. După ce auzi primul scâncet al pruncului, Carlina întoarse privirea slabă spre el găsindu-l micuț și gingaș, de o culoare roșiatică iar pe ici-colo era acoperit cu ceva albicios și umed, apoi primi felicitări și câte un număr identic prins la mână. Copilul primi nota maximă la naștere. Se născuse în ultima zi de vară a anului ’76, ora 10 dimineața, cu o greutate de 3.4 kg și 55 cm
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
petrecea în interior, afară era o zi din cele mai frumoase. Era însorită, așa încât trebuia să îți protejezi ochii cu ochelari de strălucirea ei. Îi era greu să se controleze de la brâu în jos iar cămașa de finet lungă și umedă se lipea de ea. Era furioasă că nu avea forța necesară să își ia pruncul în brațe, totuși o asistentă maternală îi aduse pruncul pentru câteva minute să îl țină în brațe. Corpul copilului ce părea pe jumătate adormit, inconștient
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
Intraseră cu bicicletele pe o alee și se opri fix în fața unității unde lucra maică-sa. Lipise bicicletele de niște pomi și își dădură seama abia atunci că se înserase de-a binelea. Carlina când îl văzu simți un fior umed srângându-i inima de bucurie. - Sărut mâna, mamă! Am venit la tine cu un prieten să ne dai ceva bun și apoi vrem să mergem la cinema. Printr-o înțelegere tacită, Alin se apropia de unul dintre rafturile din cofetărie umplându
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
majuscule „Piața Solnok”. În piață descoperi că erau numai vânzatori ambulanți ca și ea, fără autorizație. Existau mese unde puteai să-ți expui marfa spre vânzare. Dar cu toate acestea, chinezii își așezau marfa pe niște ciolofane, direct pe pământul umed, sperând că în acest mod marfa este mai bine protejată de hoți, hoți care îți sustrăgeau atenția și-ți furau marfa. Ajunsă în piață, Carlina simți că în sufletul ei se strecură un balsam care o liniști, era ca liniștea
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
să-l descopere. Era o primăvară care se remarca sub multele ei aspecte. Niciodată nu mai trăise un anotimp atât de frumos. Soarele părea mai strălucitor, mai primitor, iar păsărelele cântau atât de tare încât zorile o prindeau cu buzele umede și inima plină de dorințe. Avusese noroc. Se instalase la o gazdă, împreună cu câteva persoane din acceași familie, oameni cu care intrase în contact în piață, le ceruse să o ajute la vânzare, întrucât nu cunoștea prețul mărfurilor și nici
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
cu încredere și lăcomie nu-mi dădea însă un sentiment al << luminii>>, dimpotrivă totul părea stingere, scădere. Eu voiam o creștere, o înălțare, ceva imaculat, o lege, un frig aspru dar un aer limpede. În loc de aceste vorbe frumoase, palmele mele umede, sudoarea năclăind părul. Nu mă puteam mișcă de la fereastra, sângele urca, tâmplele mi se desfăceau încet : puteam să și glumesc : poate, în sfârșit, voi pătrunde << înăuntru >>”. Naratorul, Viziru, confundă realitatea imaginației cu visul și poartă dialoguri aparente cu personaje cum
Colegiul Naţional "Cuza Vodă" din Huşi : 95 de ani de învăţământ liceal by Costin Clit () [Corola-publishinghouse/Memoirs/643_a_1320]
-
era între ciocan și nicovală; parcă-l văd măsurînd biroul cu pași rari, căutînd o soluție. Dacă nu se mai monta piesa, trebuia să treacă pe altă piesă cheltuiala făcută. Secretarul literar al teatrului stătea lîngă fereastră și privea strada umedă. Alături de el, călare pe un scaun, cu pumnii rezemați de spătar și cu bărbia pe pumni, referentul literar, cu care mă împrietenisem deja, clătina din cap a pagubă, aruncîndu-mi din cînd în cînd cîte o privire de parcă ar fi vrut
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
expresie, după care se închid la loc, prin aceeași mișcare obosită a pleoapelor, împodobite cu gene de păpușă. Mă plec încet, s-o sărut, cuprinzîndu-i ușor buzele într-ale mele. Un fior, ca o tresărire, străbate trupul Cristinei. Are buze umede și moi. Le simt cum se deschid încet, apoi încearcă să se închidă, să-mi cuprindă gura, încremenind în clipa atingerii. Rămîne așa, nemișcată, minute în șir, cu trupul într-o nemișcare totală, după care, parcă reînviind, își îndoaie încet
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
întinde lungă și dreaptă în față. Departe, sub cerul plumburiu, se vede combinatul, spre care gonește mașina lui Don Șef cu peste o sută pe oră. Mai încet, Don Șef, că vreau să ajung întreg, spun eu, arătînd spre șoseaua umedă. Lăsați grija volanului, îmi răspunde șeful. Gîndiți-vă ce argumente aducem. Ei o țin una și bună: să pornim. Napoleon-Marinescu e foarte optimist: "cum vine tovarășul Vlădeanu, pornim separatorul". Apropo: știe măcar unde-i clădirea instalației? Știe, că a fost pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
conducere, dar asta mă lasă rece. Am și eu aceeași convingere că faptele contează acum; vorbele sînt apanajul impostorilor. Intru în curtea combinatului și grăbesc pasul spre clădirea Serviciului dezvoltare. Viscolul a stat. Mai suflă din cînd în cînd vîntul, umed și rece, pătrunzînd adînc în corp, făcîn-du-mă să fiu scuturat de frisoane scurte și puternice. "Asta-i, îmi zic, pupăza a fost pînă acum. Colacul de peste ea va fi o gripă de toată frumusețea. Tot zicea Livia odată c-ar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
se uită la ea. Da, cade bine, surîde el, al naibii de bine! Să... Ar vrea să mai zică ceva, dar se oprește și mă privește surprins, cum stau cu ochii în jos, spre vîrful ghetei pe care-l rotesc pe cimentul umed. Ascultă, Vlade, îi spun, ridicîndu-mi privirea, uitîndu-mă în ochii lui, ce-ai fi făcut dacă nu cădea bine? Vlad mai aruncă o dată cheia în sus, o prinde, desface palma și-o privește, apoi strînge din umeri. Am aici, în sac
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
altor zile, cînd am mers mult, e doar începutul; acuși vor începe să mă doară toți mușchii, dar am să-i păcălesc: îi voi încorda și voi merge fără să mișc articulația. "Umezeală mare. Aerul e rece și mai ales umed!", mă înfioară un gînd. Ultimii salariați ies pe poartă în grabă, îndreptîndu-se spre peronul din fața combinatului, unde nu este decît un singur autobuz; celelalte au plecat goale imediat după ora patru, cînd ar fi trebuit să iasă personalul tehnico-administrativ. Probabil
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
amicul nostru Mihai... Hai, îmi zice, luîndu-mă furios de braț, hai că timpu-i scump... Ce zici de vreme? mă întreabă el în timp ce mergem pe alee, grăbindu-ne să-i ajungem pe Brăduț și Lupu. Urîtă vreme, zic. Aerul e tare umed... Va trebui să bag și bateriile de rezervă pentru uscare... Ai destule? mă întreabă Luchian. Am, îngîn eu abătut. Rezervele au sită moleculară... Excelent! se bucură Luchian. Faci o uscare pînă la cîteva părți pe milion. Tac și-mi continuu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
destule? mă întreabă Luchian. Am, îngîn eu abătut. Rezervele au sită moleculară... Excelent! se bucură Luchian. Faci o uscare pînă la cîteva părți pe milion. Tac și-mi continuu drumul, nemulțumit că gîndul îmi stă mereu la aerul ăsta prea umed. Mă sîcîie ideea că va trebui să bag bateriile de rezervă, știu că ceva e în neordine, dar nu mă pot aduna deloc. În mintea mea stăruie o pată bej, ca o ceașcă de cafea cu lapte vărsată pe văzduhul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
montajul? îl întreb pe Dinu. Gata, răspunde. Mai trebuia montată supapa la azot. Acum, mecanicii lucrează la tunelul de alimentare cu aer. Auzi, cît ai vorbit la telefon, mi-a spus Vlad de presiune. Văd că aerul e tot mai umed, arată el cu privirea în sus, de unde vin fulgi de zăpadă. Un pic mai tare dacă viscolește, îți intră în circuit și ultima rezervă. O să dureze pilotarea pînă mîine la prînz... N-ai nici o idee? îl întreb. Ți-ar trebui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
să ne zîmbim de felul cum arătăm așa, în costumele de azbest, dar ne mulțumim să clătinăm din cap. Nu știu dacă mi-e teamă și nici lui Vlad nu cred că-i este. Mi-e ciudă pe vremea asta umedă... Pe cai, Mihai! îmi șoptește Vlad. Pe cai, Vlade! îi răspund. Ne așezăm pe scaune, calmi, cu gesturi precise. Gata? Gata. Ventilele toate închise? Toate. Tensiune? Zero. Începem cu azotul. Ventil zero-doi-unu deschis. Zero-doi-unu deschis. Aud cum îmi bate inima
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
unui ciclu, deschid interfonul. Sînt Graur, aud în interfon. Mihai, spune-mi relația de la separator dintre tensiunea în filtrare și cîmpul electromagnetic. Ce te-a apucat, Petre?! mă mir eu. Nu ești la film? Ei, film... Am văzut vremea asta umedă și mi-am dat seama că, dacă-ți intră uscătoarele de rezervă în circuit, n-ai presiune la trecerea pe aer și nu poți porni. M-am întors cu o idee. Să vedem ce iese. Sîntem cu toții în camera de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
elementele principale de proiectare și construcție ale separatorului, pe care le rețin cu exactitate. Dictez la interfon relația obținută. Pînă la cît îți rezistă filtrele? mă întreabă Graur. O sută, o sută cincizeci de mii de volți. De ce? Băgați aerul umed. Apa o scoateți dimpreună cu unul din gaze, să vedem cu care. Aruncați gazul cu apa în atmosferă pînă intră separatorul în regim, apoi băgați uscătoarele și trimiteți gazul, uscat, în rezervor. E o propunere. Excelentă! strig eu. Cum merge
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
dintre Anele astea mă plăteau în natură... îmi dă bătrînul un cot, rîzînd înfundat, apoi iese în fugă și se întoarce cu o cutiuță lungă, din celuloid; umezește bucățica de burete așternută în cutiuță, pune crenguța de magnolie peste buretele umed, apoi potrivește încet capacul, uitîndu-se atent dacă nu cumva apasă pe floare. Împachetează cutiuța într-o hîrtie albă și mi-o dă: Să-ți poarte noroc, Mihai! Mulțumesc! La iarnă, în ianuarie, să vii să-ți dau liliac alb, c-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Trebuie să mă zbat, să mă eliberez, să fug... "Ajungă zilei răutatea ei!" strig eu, eliberîndu-mă din strînsoarea palmelor, deschizînd speriat ochii. Lîngă mine, așezată pe marginea patului, stă Teona: mă învăluie în albastrul privirii, trecîndu-și palmele peste obrazul meu, umed de transpirație. Stai, stai..., îmi șoptește. Teona, murmur eu, tu aici!? Ești bolnav, Mihai, îmi spune, ștergîndu-mi fruntea cu batista ei parfumată. Ai vorbit prin somn, te-ai zbătut... Scutur din cap să mă dezmeticesc, închid ochii de cîteva ori
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
privirea ei albastră se scaldă într-o pînză fină de umezeală. Ce viu și ce cald e ramul acela de magnolie! exclamă ea, ridicîndu-se, întorcînd capul spre glastra de sub fotografia mamei, într-un gest brusc, să nu-i observ ochii umezi. Stă așa, nemișcată, cu fața spre masa mea de scris, cu mîinile rezemate de spătarul fotoliului și cu privirea ridicată spre ramul cu flori de magnolie. Cobor încet din pat, rămînînd mult timp în picioare în spatele ei, incapabil să spun
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
întoarce domol către mine. Scutură din cap cu mîndrie, își trece maiestuos vîrful degetelor peste buclele părului, trupul i se îndreaptă într-un gest plin de demnitate, iar ochii, umezi bine, îmi înfruntă privirea. Poftim, surîde ea, privește-mi ochii umezi... Cuvîntul tău vulgar m-a rănit cum nu mi-aș fi închipuit vreodată că pot fi rănită. Te-am blestemat, ți-am dorit răul, apoi te-am așteptat... Te-am așteptat cum n-am așteptat pe nimeni în viața mea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
magnolie gata să se desfacă..." De ce zîmbești, Mihai? Palmele Teonei se depărtează încet, ca la sfîrșitul unei rugăciuni și coboară pe lîngă corp. Își scutură capul cu mîndrie, surîzînd din privire și din mișcarea lentă a buzelor, care se deschid, umede, asemenea unor petale în zori. Vrea să spună ceva, dar vorbele i se opresc pe buze, făcîndu-le să tremure. Abia acum își dă seama că a ajuns într-adevăr la mine, că și-a aruncat pe masă toate cărțile... E
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
mii de crabi pe care „poeții noștri“ îi striveau încântați sub uriașii lor... pantofi. M-am întors cu Doamna Negulescu, care are de câștigat când o cunoști mai bine, cu Piticu și cu Lisette. Piticu și Dna Negulescu pe nisipul umed de pe plajă, eu cu Lisette, pe drumul dintre vile. Am vorbit multe despre tine; te iubește mult și am fost iarăși mândră că sunt mama ta. Iartă-mă, draga mea, că nu pot fi cu adevărat fericită să te știu
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]