67,138 matches
-
cascadă vie: rotunjimile albe ale umerilor femeilor, florile deschise de pe corsaje, strălucirea parfumată a coafurilor, scânteierea bijuteriilor de pe decolteuri, toate acestea pe fundalul uniformelor și al fracurilor. Puternicul strigăt „Trăiască Împăratul!” înălța prin ecourile lui tavanul majestuos, contopindu-l cu cerul... Când, la sfârșitul spectacolului, orchestra a atacat La Marseillaise, Țarul s-a întors spre Președinte și i-a întins mâna. Bunica a stins lampa și am petrecut câteva clipe în întuneric. Cât să lase să zboare toate musculițele care-și
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
misterioasă esență franțuzească. Palatul Élysée apărea în strălucirea lustrelor și a oglinzilor sale. Opera ne uluia cu goliciunea umerilor femeilor, ne îmbăta cu parfumul răspândit de splendidele coafuri. Notre-Dame a însemnat pentru noi o senzație de piatră rece sub un cer învolburat. Da, aproape că pipăiam zidurile acelea zgrunțuroase, poroase - o stâncă uriașă, modelată, parcă, de o ingenioasă eroziune a veacurilor... Aceste fațete sensibile trasau contururile încă vagi ale universului franțuzesc. Continentul ivit din apă se umplea de lucruri și de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
o altă planetă, am auzit brusc vocea surorii mele - câteva cuvinte colorate cu o melancolie surâzătoare: - Îți amintești: potârnichi și ortolani fripți umpluți cu trufe?... A râs ușor. Iar eu, privindu-i chipul palid cu ochii în care se oglindea cerul de iarnă, mi-am simțit plămânii umplându-se cu un aer foarte proaspăt - aerul de la Cherbourg - cu miros de ceață sărată, de pietricele ude și cu țipete răsunătoare de pescăruși din nemărginirea oceanului. Am rămas o clipă orbit. Coada înainta
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
care tocmai le cumpărase. „Eu, a răsunat deodată în ea o voce înăbușită, eu stau aici, în viscolul ăsta, la capătul lumii, în Siberia asta, eu, Charlotte Lemonnier, eu, care n-am nimic comun cu locurile astea sălbatice, nici cu cerul, nici cu pământul ăsta înghețat. Nici cu oamenii ăștia. Sunt aici, singură de tot, și îi duc morfină mamei mele...” A crezut că mintea i-o lua razna, înainte de a se prăbuși într-o prăpastie în care toată absurditatea revelată
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
lacrimi. Ai fi putut crede, atât de rapidă a fost schimbarea, că, deja la ieșirea din biserică, era singură, în mare doliu și își ferea de soare ochii înroșiți. Cele două zile se contopeau într-una singură - colorată de un cer strălucitor, însuflețită de clopote și de vântul de vară care accelera parcă și mai mult du-te-vino-ul invitaților. Iar adierea caldă lipea pe obrazul tinerei femei când vălul alb de mireasă, când vălul negru de văduvă. Mai târziu, timpul acela năstrușnic
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
fără somn și de o lungă perindare de trupuri mutilate. Orele aveau acum rezonanța sălilor mari de clasă de la liceul din Neuilly, transformat în spital. Primul trup de bărbat cunoscut a fost o masă de carne sfârtecată și sângerândă... Iar cerul nocturn al acelor ani s-a umplut pentru totdeauna cu monstruozitatea spălăcită a două zeppeline nemțești printre stalagmitele luminoase ale proiectoarelor. În sfârșit, a existat o zi, acel 14 iulie 1919, în care nenumărate șiruri de soldați au traversat Neuilly-ul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ușilor închise ale prăvăliilor, lângă porțile păzite de soldați și, uneori, pur și simplu pe marginea drumului. Spațiul pe care îl înfrunta nu cunoștea calea de mijloc: incredibila înghesuială omenească ceda pe neașteptate locul unui pustiu desăvârșit în care imesitatea cerului, adâncimea pădurilor făceau prezența omului de neconceput. Și vidul acela, brusc, dădea într-o îmbulzeală sălbatică de țărani care frământau malul clisos al unui fluviu umflat de ploile de toamnă. Da, Charlotte a văzut și asta. I-a văzut pe
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
al Mării Caspice... La marginea unei păduri, într-o dimineață sclipind de promoroacă, a văzut niște umbre atârnând de copaci, rânjetele supte ale spânzuraților pe care nimeni nu se gândea să-i îngroape. Și, foarte sus, în albastrul însorit al cerului, un stol de păsări migratoare dispărea încet, subliniind liniștea prin ecoul țipetelor lor înalte. Suflul greu și sincopat al lumii ruse nu o mai îngrozea. Învățase atâtea de la plecarea ei încoace. Știa că este practic, într-un vagon sau într-
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
În lumea asta atât de familiară totuși, toate aveau să capete un alt nume, fiecărui obiect, fiecărei ființe urma să i se pună o altă etichetă. „Dar zăpada asta domoală, s-a întrebat ea, fulgii aceștia somnoroși de moină, în cerul vioriu de seară”? Și-a amintit că în copilărie era atât de fericită să regăsească ninsoarea aceea când ieșea pe stradă, după lecția ei cu fata guvernatorului. „Ca și astăzi...”, și-a spus ea respirând adânc. După câteva zile, viața
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de fericită să regăsească ninsoarea aceea când ieșea pe stradă, după lecția ei cu fata guvernatorului. „Ca și astăzi...”, și-a spus ea respirând adânc. După câteva zile, viața a încremenit. Într-o noapte limpede, frigul polar a coborât din cer. Lumea s-a transformat într-un cristal de gheață în care se încrustaseră copacii plini de promoroacă, coloanele albe și nemișcate de deasupra hornurilor, linia argintată a taigalei la orizont, soarele încercuit de un nimb strălucitor. Vocea omenească nu mai
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
unul dintre cele mai mari orașe ale Rusiei și câmpia cenușie a Volgăi, se înălțau clădirile-fortărețe ale arhitecturii staliniste. Și acolo, în mijlocul dezordinii unei cine interminabile și al norilor sidefii de tutun, se ivea umbra acestei franțuzoaice misterioase rătăcite sub cerul siberian. Televizorul revărsa știrile zilei, transmitea ședințele ultimului congres al Partidului, dar fondul acela sonor nu avea nici un fel de urmare asupra conversațiilor musafirilor noștri. Pitit într-un colț al bucătăriei ticsite, cu umărul sprijinit de etajera pe care trona
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
a acelui viitor foarte apropiat... Viața Charlottei, mă gândeam eu, îi împăca, le oferea un teren neutru. Cu vârsta, am început să deslușesc un cu totul alt motiv al acelei predilecții franceze a dezbaterilor lor interminabile. Charlotte se ivea sub cerul rusesc ca o extraterestră. Ea nu avea nimic comun cu istoria crudă a acestui imens imperiu, cu foametea, cu revoluțiile, cu războaiele civile... Noi, rușii, nu aveam de ales. Dar ea? Cu privirea ei, cercetau o țară de nerecunoscut, fiindcă
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
în timp ce toată lumea dormea. Nu, trebuia ales un obiect unic... A doua zi dimineața, o întreagă delegație găsise atârnată pe o cruce, în colțul cel mai umbros al cimitirului - „poșetuța de pe Pont-Neuf:”... Imaginându-mi geanta aceea de femeie printre cruci, sub cerul Siberiei, am început eu să presimt destinul incredibil al lucrurilor. Acestea călătoreau, strângeau sub învelișul lor banal perioadele vieții noastre, legând între ele clipe foarte îndepărtate. Cât despre căsătoria bunicii cu judecătorul poporului, eu nu remarcam probabil tot pitorescul istoric
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
se învârtea istorisirea lor descriind astfel decorul. Vedeam mai întâi un râu curgând pe pietricele netede, apoi un drum care străbătea nemărginirea deșertului. Iar soarele începea să se legene în ochii Charlottei, obrajii ei se învăpăiau de la arsura nisipului și cerul răsuna de nechezaturi... Scena căreia nu îi înțelegeam sensul, dar căreia îi percepeam densitatea fizică, pierea. Adulții suspinau, schimbau vorba, își turnau încă un pahar de votcă. Am sfârșit prin a ghici că întâmplarea petrecută în nisipurile Asiei Centrale marcase
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
în Atlantida noastră își avea propriile lui legi. Mai precis, nu se scurgea, ci unduia în jurul fiecărui eveniment evocat de Charlotte. Fiecare fapt, chiar și perfect accidental, se încrusta pentru totdeauna în viața de zi cu zi a acelei țări. Cerul ei nocturn era întotdeauna străbătut de o cometă, cu toate că bunica, referindu-se la o tăietură din ziar, ne precizase data exactă a acelei apariții celeste: 17 octombrie 1882. Nu mai puteam să ne imaginăm turnul Eiffel fără să-l vedem
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
se asociase pentru totdeauna în mințile noastre cu numele de „Père-Lachaise”. De altfel, auzeam ecoul împușcăturilor și în catacombele Parisului. Căci, după spusele Charlottei, se duceau lupte în labirinturile acelea, iar gloanțele sfărâmau craniile celor morți acum câteva secole. Și cerul nocturn de deasupra Atlantidei era luminat de cometă și de zeppelinele germane, azurul răcoros al zilei se umplea de țârâitul regulat al unui monoplan: un oarecare Louis Blériot traversa Canalul Mânecii. Alegerea evenimentelor era mai mult sau mai puțin subiectivă. Succesiunea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
nouă puțin ne păsa de cronologia exactă! Timpul Atlantidei nu cunoștea decât minunata simultaneitate a prezentului. Baritonul vibrant din Faust umplea sala: „Lasă-mă, lasă-mă să-ți admir chipul...”, lustra cădea, leoaicele se năpusteau asupra nefericitului Delmonico, cometa brăzda cerul nocturn, parașutistul își lua zborul de pe turnul Eiffel, doi hoți, profitând de nonșalanța estivală, părăseau Luvrul noaptea, ducând cu ei Gioconda, prințul Borghese își bomba pieptul, foarte mândru că a câștigat primul raliu automobilistic Pekin-Paris, via Moscova... Și, undeva, în
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
aprindă lumina, Charlotte s-a dus lângă ei. În trecere, a zărit pe masă o vagă lucire metalică: portțigaretul lui Fiodor. Trebuia să se întoarcă de la Moscova în dimineața următoare. A văzut șirurile de puncte luminoase care lunecau încet pe cerul nocturn. - Avioane, a spus băiatul cu vocea lui calmă, care nu-și schimba niciodată intonația. Escadrile întregi... - Dar unde zboară toate așa? a suspinat fata, deschizându-și larg ochii grei de somn. Charlotte i-a luat pe amândoi de după umăr
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
reluau fuga. Când, la capătul străzii, Charlotte a văzut gara, și-a simțit fizic viața de până ieri prăbușindu-se într-un trecut fără întoarcere. Doar zidul fațadei mai stătea în picioare și, prin orbitele goale ale ferestrelor, se vedea cerul palid al dimineții... Noutatea repetată de sute de guri a răzbătut, în sfârșit, prin zgomotul bombelor. Ultimul tren spre Est tocmai plecase, respectând cu o precizie absurdă orarul obișnuit. Mulțimea s-a lovit de ruinele gării, a încremenit, apoi, covârșită
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
picioarele ei zăcea o pancartă: „Nu traversați calea ferată! Pericol!” Dar din calea ferată, smulsă de explozii, nu mai rămăseseră decât niște șine anapoda ridicate într-un arc țeapăn, sprijinit de soclul de beton al unui viaduct. Erau ațintite spre cer, iar traversele lor semănau cu o scară năstrușnică ducându-se drept în nori. „Acolo este un tren de marfă care urmează să plece”, a auzit ea brusc murmurând vocea calmă și parcă plictisită a fiului ei. În depărtare, a văzut
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
supranaturală, lemnul crăpat al peretelui vagonului... S-a poticnit, a căzut în genunchi. Restul a fost atât de rapid, încât i s-a părut că nu atinsese pietrișul alb al terasamentului. Două mâni au strâns-o cu putere de coaste, cerul a descris un brusc zigzag, s-a simțit împinsă în vagon. Și, într-o străfulgerare luminoasă, a întrezărit șapca unui lucrător la căile ferate, silueta unui bărbat care, o fracțiune de secundă, s-a profilat contra luminii printre pereții dați
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
doar în câteva ore de război, să se transforme în șirurile acelea de carcase înnegrite. Trenul înainta încet, parcă bâjbâind, în amurgul carbonizat, sub un soare care nu-ți mai rănea ochii. Se obișnuiseră deja cu mersul șovăitor și cu cerul plin de vuiete de avioane. Ba chiar și cu șuieratul strident de deasupra vagonului, urmat de șfichiuitul gloanțelor pe acoperiș. Părăsind orașul calcinat, au dat de rămășițele unui tren spintecat de bombe. Mai multe vagoane se răsturnaseră pe terasament, altele
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ieri”, s-a gândit Charlotte. S-a ridicat și s-a dus la fereastră ca să închidă un geam. Gestul ei s-a oprit la jumătate. Viscolul (prima zăpadă din acea primă iarnă de război) căptușea în rafale pământul încă negru. Cerul răscolit de valurile de zăpadă îi atrăgea privirea în adâncurile lui mișcătoare. S-a gândit la viața oamenilor. La moartea lor. La prezența, undeva, sub cerul acela vijelios, a unor ființe fără mâini și fără picioare, la ochii lor deschiși
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
prima zăpadă din acea primă iarnă de război) căptușea în rafale pământul încă negru. Cerul răscolit de valurile de zăpadă îi atrăgea privirea în adâncurile lui mișcătoare. S-a gândit la viața oamenilor. La moartea lor. La prezența, undeva, sub cerul acela vijelios, a unor ființe fără mâini și fără picioare, la ochii lor deschiși în noapte. Viața i s-a părut atunci un șir monoton de războaie, o interminabilă pansare de răni mereu deschise. Și bubuitul oțelului pe pavajul ud
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
aceasta, cu toată durerea ei, putea fi trăită, că trebuia să o străbați încet, trecând de la apusul acela de soare la mirosul pătrunzător al tulpinilor, de la tihna nemărginită a câmpiei la ciripitul unei păsări pierdute în văzduh, da, trecând de la cerul acela la reverberarea lui profundă, pe care o simțea în pieptul ei ca pe o prezență atentă și vie. Da, trebuia să observi până și căldura blândă a prafului de pe drumeagul acela care ducea la Saranza... A ridicat ochii și
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]