KorAP: Find »[drukola/base=cer & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...2647 2648 2649 ...2686 >

67,138 matches

Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689

aprins se iveau din copcă și, desprinse de cârlig, cădeau în zăpadă. După câteva zvâcniri, trupurile le înțepeneau, înghețate de vântul tăios. Șira spinării li se acoperea cu cristale, asemenea unor diademe fabuloase. Vorbeam puțin. Liniștea adâncă a câmpiei înzăpezite, cerul argintiu, somnul profund al marelui fluviu făceau ca vorbele să fie de prisos. Uneori, Pașka, tot căutând un loc mai bogat în pește, se apropia periculos de mult de plăcile lungi de gheață întunecată, umedă, măcinată de izvoare... Mă întorceam

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
vagonetele. Doi sau trei kilometri cel mult. Frumoasă călătorie! Da, acum știu asta și, deci, nu voi mai putea niciodată să cred că șinele din fața mea sunt nesfârșite, iar seara asta este unică, cu mirosul ei puternic de stepă, cu cerul imens, cu prezența mea inexplicabilă și ciudat de necesară aici, lângă calea ferată cu traversele ei crăpate, exact în clipa asta, cu ecoul acestui cu-cu în văzduhul liliachiu. Altădată, totul îmi părea atât de firesc...” Noaptea, înainte de a adormi

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
zi deosebită, la sfârșitul lunii august, răcoroasă și însorită, când vântul rece care trecea peste Ural aducea în stepa noastră prima adiere a toamnei. Totul strălucea în lumina aceea limpede. Copacii din Stalinka se profilau cu o precizie fragilă pe cerul de un albastru înviorat. Orizontul trasa o linie pură, tăioasă. Cu o liniște amară, îmi spuneam că se apropia sfârșitul vacanței. Precum și sfârșitul unei perioade din viața mea, un sfârșit marcat de o descoperire extraordinară: toate cunoștințele mele laolaltă nu

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Astfel, în copilărie, contemplam două imagini identice care pluteau încet una spre cealaltă, înainte de a se contopi într-una singură, stereoscopică. Fotografia cu cele trei cochete se deschidea înaintea mea, mă învăluia puțin câte puțin, mă lăsa să ajung sub cerul ei. Crengile cu frunze late, galbene, atârnau deasupra mea... Reflecțiile mele de mai înainte (uitarea deplină, moartea...) nu mai însemnau nimic. Totul era prea luminos, fără cuvinte. Nici măcar nu mai aveam nevoie să mă uit la fotografie. Închideam ochii, clipa

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
și de spaimă, melancolia senină. Nu mai era nici un obstacol între cele trei femei și mine. Contopirea noastră, simțeam, era mult mai erotică și mai carnală decât orice posedare fizică. Am părăsit dimineața aceea de toamnă, pomenindu-mă sub un cer deja aproape negru. Obosit, ca și cum tocmai aș fi traversat înotând un mare fluviu, priveam în jurul meu recunoscând cu greu obiectele familiare. Totuși, am dorit să fac cale întoarsă pentru a le revedea pe cele trei plimbărețe din Belle Époque. Dar

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
piept, cu lăcomie, o gură de aer de iarnă. Unda unui surâs i-a colorat chipul auster. Și-a mijit puțin ochii. El era bărbatul ce respira cu nesaț vântul înghețat mirosind a foc de lemne. El. Aici. Acum. Sub cerul acesta... Bătălia la care avea să ia parte și războiul și chiar propria lui moarte i-au părut atunci întâmplări fără importanță. Da, episoade ale unui destin infinit mai măreț, la care avea să fie, la care era deja părtaș

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
de bătrânețe”. Trebuia să te apropii foarte mult de tatăl meu ca să-i vezi deasupra urechii urma ușor scobită în care zvâcnea sângele. Trebuia să o cunoști pe mama ca să deslușești în ea copila încremenită în fața ferestrei întunecate, sub un cer plin de stranii stele șuierătoare, în prima dimineață de război. Pentru a vedea în ea adolescenta scheletică, lividă, care se îneca înfulecând coji de cartofi... Le cercetam viața printr-o perdea de lacrimi. Îl vedeam pe tata, într-o seară

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
m-a dezgustat cu suprafața lui năclăită. Până când celălalt, pitit în mine, a tăcut de tot... Apoi, poticnindu-mă de perna pe care o dădusem pe jos în timpul agitației mele, m-am apropiat de fereastră. O semilună foarte îngustă brăzda cerul. Stelele delicate, înfrigurate, răsunau ca zăpada ce scârțâia sub pașii unui somnambul care traversa curtea. Aerul rece îmi calma obrazul tumefiat. Sunt rus, am spus eu pe neașteptate, cu jumătate de glas. 2 M-am vindecat datorită unui trup tânăr

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
o bună zi, ne va face pe toți mereu fericiți, transparenți în gândurile noastre, strict egali... Aproape atingând vârfurile pădurii, avioanele de vânătoare au țâșnit deasupra capetelor noastre. Zburând în grup câte trei, au făcut să se prăbușească pe noi cerul explodat. Val după val, se rostogoleau spintecând văzduhul, zgâriindu-mi creierul cu decibelii lor. Mai târziu, în liniștea serii, priveam îndelung câmpia pustie cu dungile întunecate ale ierbii smulse ici și colo. Îmi spuneam că a fost odată un copil

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
M-am mutat atunci la hubloul vecin, înecându-mă într-una dintre crăpăturile din lemnul care îl astupa... Mi s-a părut că barca noastră se scufundă, coboară în fundul acelui canal înțesat și că bordul șalupei, dimpotrivă, se avântă spre cer. Febril, mă lăsam magnetizat de metalul lui zgrunțuros, încercând să rețin în privirea mea priveliștea care mă orbise. Era o crupă de femeie, de o goliciune albă, masivă. Da, șoldurile unei femei îngenuncheate, văzută tot dintr-o parte, picioarele ei

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
contrariul. Ajunsesem, în întuneric, la extremitatea unui cap ce ieșea afară în mijlocul fluviului... Pachebotul iluminat care cobora ușor pe Volga s-a înălțat brusc deasupra bacului nostru vechi, etajându-și cele trei punți. Siluetele umane s-au decupat pe fundalul cerului sumbru. Se dansa pe puntea superioară, în văpaia luminilor. Șuvoiul cald al unui tango s-a revărsat asupra noastră, ne-a învăluit. Ferestrele cabinelor, luminate mai discret, parcă s-au înclinat, lăsându-ne să pătrundem în intimitatea lor... Fluxul iscat

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
lada ciungului. Charlotte a rostit un „Ah!”, apoi și-a deschis din nou sacoșa. Dar soldatul care tocmai îi mângâiase piciorul părea resemnat - întorcându-i spatele agresorului său, urca deja pe străduța foarte piezișă al cărei capăt se deschidea spre cer... Charlotte a rămas o clipă nehotărâtă - să-l ajungă din urmă? Să-i dea din nou bani? A mai văzut câteva samovare care își împingeau lăzile spre ea. S-a simțit cumplit. Teamă, rușine totodată. Un strigăt scurt, răgușit a

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
vântului. Și, în nemărginirea aceea luminoasă și caldă, a răsunat din nou vocea Charlottei. - Nu, nu se băteau pentru banii aceia furați, nu! Toată lumea înțelegea. Se băteau... ca să se răzbune pe viață. Pe cruzimea ei, pe stupiditatea ei. Și pe cerul acela de mai de deasupra capetelor lor... Să băteau ca și cum ar fi vrut să sfideze pe cineva. Pe cel care a amestecat într-o singură viață cerul acela de primăvară și trupurile lor schilodite... „Stalin? Dumnezeu?”, era să întreb, dar

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ca să se răzbune pe viață. Pe cruzimea ei, pe stupiditatea ei. Și pe cerul acela de mai de deasupra capetelor lor... Să băteau ca și cum ar fi vrut să sfideze pe cineva. Pe cel care a amestecat într-o singură viață cerul acela de primăvară și trupurile lor schilodite... „Stalin? Dumnezeu?”, era să întreb, dar aerul de stepă făcea cuvintele aspre, greu de rostit. Nu mai fusesem niciodată atât de departe. Saranza se înecase demult în adierea cețoasă de la orizont. Escapada aceea

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
era indispensabilă. În spatele meu, simțeam aproape fizic umbra unei mici piețe moscovite... Am ajuns în cele din urmă la un terasament de cale ferată. Șinele lui marcau un hotar suprarealist în nemărginirea aceea fără nici un alt reper decât soarele și cerul. Curios, de cealaltă parte a căii ferate, peisajul s-a schimbat. A trebuit să ocolim câteva văgăuni, falii gigantice cu interiorul nisipos, apoi să coborâm într-o vale. Brusc, prin hățișul sălciilor a strălucit o apă. Ne-am zâmbit, am

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
vedeam de la distanța inexplicabilă pe care o luasem în ajun drept un fel de iluzie optică datorată tensiunii mele nervoase. Ghiceam parcă amețitoarea dezrădăcinare pe care trebuia să o simtă adesea Charlotte: o dezrădăcinare aproape cosmică. Ea era acolo, sub cerul violet, și părea complet singură pe planeta asta, în iarba liliachie, sub primele stele. Iar Franța ei, tinerețea ei erau mai îndepărtate decât luna aceea palidă - lăsate într-o altă galaxie, sub un alt cer... Și-a ridicat chipul. Ochii

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
cosmică. Ea era acolo, sub cerul violet, și părea complet singură pe planeta asta, în iarba liliachie, sub primele stele. Iar Franța ei, tinerețea ei erau mai îndepărtate decât luna aceea palidă - lăsate într-o altă galaxie, sub un alt cer... Și-a ridicat chipul. Ochii ei mi-au părut mai mari ca de obicei. A vorbit franțuzește. Sonoritatea acestei limbi vibra ca ultimul mesaj provenit din galaxia îndepărtată. - Știi, Alioșa, uneori mi se pare că nu înțeleg nimic din viața

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
zbătea pe trupul strivit... Trage de brâu mânios, aruncând priviri pline de ură spre chipul împietrit al femeii. Brusc, aude un nechezat. Se întoarce. Tovarășii lui galopează deja departe, siluetele lor, pe culmea unei coaste, se profilează clar pe fundalul cerului. Se simte dintr-o dată ciudat de singur: el, deșertul în lumina serii, femeia muribundă. Scuipă de ciudă, lovește cu cizma lui ascuțită în trupul inert și, cu sprinteneala unui râs, sare în șa. Când zgomotul copitelor piere, femeia, încet, deschide

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
și a durerii, se trezea adesea, simțind murmurul acela care, îndărătnic, se chinuia să spună ceva. Într-una dintre acele treziri în plină noapte, a zărit cu stupoare o scânteie foarte apropiată, care strălucea în nisip. O stea căzută din cer... Charlotte s-a aplecat spre punctul luminos. Era ochiul larg deschis al saigak-ului - și o constelație superbă și fragilă care se oglindea în globul acela plin de lacrimi... Nu a remarcat clipa în care s-au oprit bătăile inimii ființei

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
bucurie neobișnuită, am constatat că nu exista un hotar strict între pânza înflorată a rochiei și umbra pătată de soare. Contururile trupului ei se pierdeau imperceptibil în luminozitatea aerului, ochii ei, ca o acuarelă, se confundau cu strălucirea caldă a cerului, gestul degetelor ei, întorcând paginile, se țesea în unduirea ramurilor lungi ale sălciilor... Așadar, contopirea aceea ascundea taina frumuseții sale! Da, chipul, trupul ei nu se crispau, speriate de sosirea bătrâneții, ci se lăsau pătrunse de vântul însorit, de miresmele

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
trup al cărui reflex carnal se dezvăluie într-un șir de reminiscențe, de mirosuri, de lumini. Râul s-a umflat înainte ca vijelia să ajungă la locul unde eram noi. Ne-am dezmeticit auzind curentul clipocind deja la rădăcinile sălciilor. Cerul devenea violet, negru. Stepa, vâlvoi, încremenea în șocante peisaje livide. Un miros înțepător, acru, ne-a pătruns o dată cu prospețimea primelor răpăieli. Iar Charlotte, împăturind ștergarul pe care prânzisem, își termina expunerea: - Dar la sfârșit, în ultimul vers, există un adevărat

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
de proză este sclavul autorului, iar traducătorul de poezie este rivalul său. De altfel, în sonetul acesta... N-a apucat să-și termine fraza. Apa șiroia sub picioarele noastre, ducându-mi hainele, câteva foi de hârtie, una dintre espadrilele Charlottei. Cerul îmbibat de ploaie s-a prăbușit peste stepă. Ne-am repezit să salvăm ceea ce mai putea fi salvat. Am reușit să-mi prind pantalonul, cămașa, care, plutind, se agățaseră, din fericire, de crengile sălciilor, și am pescuit la țanc espadrila

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Nu ne-am remarcat teama - gălăgia asurzitoare a tunetului a alungat orice gând cu violența. Trombele de apă ne-au izolat în mărginirea tremurătoare a trupurilor noastre. Ne simțeam cu o intensitate crescândă inimile dezgolite, înecate în potopul care amesteca cerul cu pământul. După câteva clipe, a strălucit soarele. De sus, de pe mal, contemplam stepa. Lucitoare, fremătând de o puzderie de stele irizate, parcă respira. Am schimbat o privire surâzătoare. Charlotte își pierduse baticul alb, părul ud îi șiroia în șuvițe

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
acelei mese reci. A zâmbit și a bâiguit câteva cuvinte despre vreme, ca și cum s-ar fi scuzat pentru primirea pe care ne-o făcuse mai înainte. Stăteam singuri în sală. Vântul care intra pe geam mirosea a frunziș ud. Pe cer se etajau nori gri și violeți, luminați de soarele în asfințit. Din când în când, pe asfaltul ud scrâșneau roțile unei mașini. Fiecare gură de vin dădea sunetelor și culorilor acelora o nouă densitate: greutatea răcoroasă a copacilor, geamurile strălucitoare

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Din când în când, pe asfaltul ud scrâșneau roțile unei mașini. Fiecare gură de vin dădea sunetelor și culorilor acelora o nouă densitate: greutatea răcoroasă a copacilor, geamurile strălucitoare spălate de ploaie, roșul lozincilor de pe fațade, scrâșnetul umed al roților, cerul încă învolburat. Simțeam că, puțin câte puțin, ceea ce trăiam noi în sala aceea goală se desprindea de momentul prezent, de gara aceea, de orașul necunoscut, de viața lui cotidiană... Frunzișuri grele, pete roșii, alungite, pe fațade, asfalt ud, scrâșnet de

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]