8,186 matches
-
Era pe cale să se-ntindă iar, când îi veni o idee care nu avea legătură cu nimic: "Acesta este Gilbert Gosseyn. Probabil că mi-am pierdut o vreme cunoștința. Ce s-a întâmplat?" Câteva voci îi dădură răspuns. Ce era ciudat cu aceste voci era că, deși păreau să vină de la alte persoane, îi veneau în minte ca fiind propriile gânduri. "Se pare că și Leej a avut o reacție proastă". Impresia era că vorbise Eldred Crang. " Impresia mea este că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
întrebat dacă dorește să fie salvat, la fel, în primele momente după aceea, avea să fie tratat conform regulilor și regulamentelor. Tăcerea fu întreruptă. - Desigur, fu de acord super-comandantul. Salvarea dură cam douăzeci de minute. În acest răstimp, toată lumea stătea, ciudat de tăcută, și aștepta. Oamenii păreau să privească, dar nu unul la altul, ci undeva în depărtare. Brusc, se făcu din nou auzită vocea aceea de băiat, dintr-un difuzor ascuns în tavan: - Da, vreau ca acela să fie de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
proces. - Dar în sensul contrar. Nu primi nici un răspuns. Femeia stătea în fața lui, fără vorbă. - Mulțumesc, spuse Gosseyn. Spunând asta, ieși pe ușă, apoi, prin alcov, în camera unde mama împăratului stătea de vorbă cu un bărbat de înălțime mică, ciudat și foarte nervos. Nedorind să-i întrerupă, Gosseyn se opri. În momentul acela, o auzi pe femeie spunând: - Dar nu înțeleg. Ce spui? Ce-a făcut Enin? În timp ce Gosseyn stătea acolo lângă alcovul prin care-i condusese pe ceilalți, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
O să se întâmple câte ceva pe aici? întrebă el. - Mai multe, răspunse Gosseyn. Dăduse răspunsul peste umăr, căci el și Enin porniseră de-a lungul coridorului larg. După ce merseră cam treizeci de metri, Enin spuse: - Tipul ăla avea un aer cam ciudat. Gosseyn aprobă în sinea sa, gândind că îngrijitorul fusese într-adevăr cam respingător. Probabil - presupuse el - slujba omului era o sinecură; în timp ce o intensificare a activității ar fi însemnat că trebuie să înceapă să transpire pentru salariul său. Omul va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
folosi o metodă similară pentru a captura un corp Gosseyn. Din moment ce nava străină nu ezitase să atace nava Dzan, se punea întrebarea: de ce nu-l omorâseră, pur și simplu, pe Gosseyn Trei? Gândul de răspuns al lui Gosseyn Doi era ciudat, sec: Cred că putem în cele din urmă să analizăm situația. Probabil că te studiază. Cred că vor să reconstituie ce li s-a întâmplat. Iată-i aflați în altă galaxie; și-acum au pus mâna pe ticălosul care a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
avea: "oameni care contează... Era o idee preconcepută că ei sunt mai buni decât alții. În întreaga istorie a acelei foarte importante planete din sistemul solar, mai fuseseră cazuri similare de autoapreciere laudativă din partea unor grupuri sau a unor indivizi. Ciudat era că, dispunând de asemenea creiere, ființele Troog elaboraseră un plan atât de vast pentru a obține ajutorul unei singure persoane care poseda, undeva în creierul său, abilitatea de a-i sprijini în realizarea acestui scop important. Imediat ce avea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
și înțelegând imediat întrebarea, îngrijitorul spuse: - Au ieșit undeva să mănânce. Fața i se strâmbă. - Cred că prietenul ăla al tău și-a adus aici o femeie pentru că ea și cu băiatul au plecat. Încheie pe un ton dezaprobator: - Îmbrăcată ciudat, dacă vrei părerea mea, femeia aceea. Gosseyn își aminti de tânăra Strella de la Clubul Matrimonial Interstelar și de rochia ei înfășurată și se simți ușurat în urma informației primite. - Probabil e o modă nouă. Și prevenindu-l pe îngrijitor, continuă: Ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
calvarul se sfârșea înainte să înceapă. Portarii nu mă recunoșteau. Mă legitimam cu-o relicvă antică, un dreptunghi de carton îmbrăcat în material textil. Dreptunghiul se plia la mijloc, niciodată perfect: marginile depășeau, colțurile cădeau într-o parte. Relicva arăta ciudat. Dacă o despătureai și-o țineai cu dosul în sus, puteai crede că e, după caz, o bucată de cravată sau de cămașă apretată. Pe interior, cravata avea lipite două bucăți de hârtie albă. Pe stânga, se bălăcea poza mea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Jubila. „Pot să-ntreb și eu ceva?“, mi-a luat-o Maria înainte, „Cum a ajuns «drăcia» la tine?“ Acum jubilarea devenise triumf. Mihnea își savura momentul. „Să zicem că mai vorbesc din când în când cu frații «Brothers». Pare ciudat, dar știu să deschidă gura, uneori articulează cuvinte întregi. Dacă le împingi o damigeană cu vin, povestesc mai ceva ca Rebreanu. Să mai zicem că ieri seară s-a nimerit să-mi fac tura de jogging chiar pe strada Londra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cele din urmă, se transformă în neveste și toarnă copii. Aproape că nu mai știam dacă să urlu sau să fiu invidios. Întâi am crezut că eu sunt de vină: ochiul deformat, mintea coruptă, gândurile infecte. Un mecanism pe cât de ciudat, pe-atât de abject se punea în mișcare, făcându-mă să rețin doar murdăria din jur, ca o imensă leziune pe retină. Oamenii nu contau, dar parcă tocmai de-aia mă deranjau mai mult. Înainte, îi examinam la fel, săraci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
al doilea război mondial: mișcarea părea blocată, gesturile economice și-automate. Hainele atârnau greu, ca niște uniforme nemțești. Purtau încă mirosul stătut al nopții sau poate al vreunei bătălii pierdute, pe care nu ne-o mai aminteam. Mă simțeam bine, ciudat, ca atunci când nu dormi destul. O urmăream pe Maria în ceață, o jumătate de-obraz încălzită de aburii ceștii pe care-o ducea la gură. Mihnea râdea, Dumnezeu știe de ce. Tânărul Lupu arăta perfect, hainele nu mișcau o cută, parcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
acoperită de-o poză cu un fractal verde. „E-un roman.“, a rânjit Mihnea, sorbind din cafea. „Care Alexandru?“, am căscat din nou, cu mâna la gură. „Alexandru cel Mare? Alexandru cel Bun? Alexandru Ioan Cuza?“ Mihnea s-a uitat ciudat la mine și mi-a făcut un semn. „Deschide-l la pagina 9. Citește.“ Nu era o invitație, ci o somație. Am răsucit paginile pe după cotor (așa cum ura taică-meu) și-am citit: Chicotelile răzbat însă dintr-o altă bulă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
o poartă de fier, e casa unde a venit pe lume Alexandru Robe. „Ce mă-sa mare!?“, am sărit, uitând de orice bune-maniere, „Ce-i mizeria asta?“ „Ia vezi mai bine la pagina 21...“, a insistat Mihnea, privindu-mă la fel de ciudat. Acum toată lumea se uita la mine, și Maria, și tânărul Lupu. Și eu aș fi făcut-o, dacă aș fi rămas undeva pe-afară. Privind cu nedumerire fotografia, Alexandru simte dintr-odată cum propriul său obiect începe să se întărească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
continuare fix. „Un hoț de biografii. Un negustor de vieți, copiate din diferite locuri.“ Fierbeam. Întrebarea îmi dădea târcoale, și-un elev ar fi pus-o: „Unde-l găsim pe ESCU ăsta?“ În clipa aia, Mihnea chiar m-a privit ciudat. Îi juca o singură culoare-n ochi, și nu una limpede. „Ar trebui să știi. Lucrează la Facultatea de Litere: e coleg cu tine.“ M-am așezat din nou pe scaun. Toată lumea stătea cu ochii pe mine. „N-avem pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
a fi împărtășite și altora, cu precădere fetelor cu 20 de ani mai tinere. Le auzeai cuvintele sobru, moale, ca un sărut pe ureche și nu-ți mai dezlipeai nici corpul, nici privirea de pe buzele lor. Viața mea sexuală începuse ciudat, tot cu un fel de minciună. Abia astăzi, când suprafața consecințelor nu se mai suprapune peste cea a faptelor, pătând fiecare amintire cu intenții pe care nu sunt sigur că le-am avut, legăturile strălucesc în toată splendoarea lor. Aveam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
surdă îmi cuprindea simțurile, făcându-le să tresară de nerăbdare. Întâlnirea părea inevitabilă: ea avea să se producă mulți ani mai târziu, sub forma unei obsesii calme și perseverente pentru femeile brunete, cu ochii negri și părul lung. Încă mai ciudat, cam tot pe la vârsta aia (poate prin ’77 sau ’78; ajunsesem deja la școala generală), am descoperit că vibrațiile mele fictive, interioare și necuviincioase au o bază reală. Poate n-am gândit chiar așa atunci, dar ceva s-a mișcat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
petele bluzelor sau direct de sub părul crescut sănătos la subțiori, se ridica până-n tavan, făcând aerul irespirabil. Gleznele groase, încălțate în orice, de-orice culoare, tropăiau de fericire când venea profesorul. Brațele fâlfâiau energic, anunțând răspunsul înaintea întrebării. Te simțeai ciudat, extraterestru. Cam așa au mers treburile vreo 22 de ani. Eu vroiam altceva. Modelul meu fusese construit matematic, o machetă a posibilităților pe care-o confundam voios și intenționat cu realitatea. M-aș face de rușine dacă i-aș descrie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
sortat pe mărimi, culori și forme, ca o colecție de mașinuțe). Unele medicamente purtau nume festive, copleșitoare: Rupan, Celebrex, Essentiale (ăsta îți dădea sentimentul indiscutabil al utilității); altele îți stârneau râsul: Flucoric, Bilobil, Prostamol. Maria detesta caimacul și mierea zaharisită (ciudat; mie îmi plăcea mai mult decât aia obișnuită). La prânz, nu suferea găluștile cu prune și mâncarea de bame (ultima ar fi răscolit și-un mort: băloasă, lâncedă, cu sosul interminabil lipit de corpul flasc, parcă înghițeai bucăți de perucă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
frecventarea barurilor, cafenelelor, cazinourilor si praticarea jocurilor de noroc.“ 5. La intrebarea aceasta, am raspuns partial mai sus. Revin asupra imprejurarii ca despre unele aspecte ale situatiei de partid a tatalui meu am aflat foarte tirziu (oricit ar parea de ciudat, de la Serviciul Personal al C.C. al P.C.R., cind am fost verificat) si ca, in fond, situatia nu imi este clara nici astazi. Daca in legatura cu acest aspect sau in legatura cu situatia familiala a mamei mele nu detin decit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
am auzit un clinchet și mai puternic, apoi o înjurătură. Musafirul scăpase cheile pe jos. Am tras și ultima pagină și-am închis dosarul. Apoi am scufundat telefoanele înapoi în hanorac. Dacă aș fi avut timp, m-aș fi simțit ciudat: închizându-mi propriul dosar, ca la anchetă. L-am împins pe rândul lui, în exact același loc. Cheia s-a răsucit în broască și prima ușă s-a deschis cu binecunoscutul ei zgomot de lemn înțepenit și zdruncinat. Am ridicat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
tribunal, a aflat că fuseseră pretinse, de către Ministerul de Interne, proprietarul jeep-ului, daune în valoare de 10 000 lei pentru reparația mașinii. Șoferul camionului a primit un an și jumătate de închisoare.“ „Doar un an jumate?“, m-am mirat. „Ciudat, nu-i așa? Sunt multe întrebări care nu-și au răspunsul, în afară de sentința suspect de blândă a camionagiului: ce căuta soția lui în camion, când normele de siguranță la serviciu spuneau clar că nu ai voie să transporți pe nimeni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
care „a noastră“. „Nu ți s-a întâmplat niciodată să nu găsești nici un număr cu lunile, chiar cu anii?“ „Ba da.“, am recunoscut. „După care, dintr-odată, pachete întregi scoase la vânzare. De la bun început, mi s-a părut ceva ciudat în toată povestea.“ „Adică?“ „N-am avut niciodată certitudinea că numerele scoase la vânzare după nu știu câte luni de dispariție sunt cele bune. Originalele.“ „Cineva ar fi avut timp să le trucheze...“ „Sau să înlocuiască pagini, cum schimbi un pasaj dintr-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cu prietenii mei...“ „Prietenii dumitale?“, m-a întrerupt scriitorul, „Unde sunt în clipa asta, când vorbim? Eu stau cu sacul pe cap, și nu văd bine. Dar dumneata? Îl vezi pe vreunul din ei pe-aici? Nu ți se pare ciudat că lipsesc toți de la apel?“ „Ce-ați făcut, i-ați șters și pe ei?“ „Noi nu ne-ocupăm cu gangsterisme...“ „Curios...“, l-am ironizat, „Eu aș fi crezut exact contrariul...“ „Oamenii dispar de la sine. Ce, dumitale nu ți s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
să ieșiți de-aici!“ „Nu, zău? Poate ne spui și de ce?“ „Apocalipsa!“, a bâiguit scriitorul. Parcă intrase în transă. „Ăsta a luat-o pe-arătură...“, s-a mirat Mihnea. „Îi patinează biscuiții...“ „Nimic nu mai poate fi oprit...“ Tonul suna ciudat, vocea distorsionată: când milă, când frică, apoi iar furie și siguranță. Ceva nu era în regulă. „Să-i dau una?“, s-a interesat Mihnea. „Mai lasă-l.“, l-am potolit. „Să-și termine întâi criza.“ „Păi tocmai de-aia!“, a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Nu știu dacă nu o fi vreo aluzie din partea ei că am venit cu mâna goală, fără cadou, tocmai într-o asemenea zi, adăugă Ganea, zâmbind forțat. — Ba nu! îl întrerupse, cu convingere, generalul. Și, drept să-ți spun, tare ciudat mai gândești! Să-ți facă aluzie... păi nu-i mercantilă deloc. Și, apoi, ce-i poți tu dărui: aici e nevoie de mii! O fotografie? Apropo, încă nu ți-a cerut o fotografie? — Nu, încă nu mi-a cerut și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]