7,852 matches
-
un frig aspru dar un aer limpede. În loc de aceste vorbe frumoase, palmele mele umede, sudoarea năclăind părul. Nu mă puteam mișcă de la fereastra, sângele urca, tâmplele mi se desfăceau încet : puteam să și glumesc : poate, în sfârșit, voi pătrunde << înăuntru >>”. Naratorul, Viziru, confundă realitatea imaginației cu visul și poartă dialoguri aparente cu personaje cum ar fi Antipa. Cu acesta ar avea un contract. Personajul îi da explicații naratorului despre trăirile, percepțiile acestuia din urmă, ca și cum ar fi pătruns în sufletul lui
Colegiul Naţional "Cuza Vodă" din Huşi : 95 de ani de învăţământ liceal by Costin Clit () [Corola-publishinghouse/Memoirs/643_a_1320]
-
se desfăceau încet : puteam să și glumesc : poate, în sfârșit, voi pătrunde << înăuntru >>”. Naratorul, Viziru, confundă realitatea imaginației cu visul și poartă dialoguri aparente cu personaje cum ar fi Antipa. Cu acesta ar avea un contract. Personajul îi da explicații naratorului despre trăirile, percepțiile acestuia din urmă, ca și cum ar fi pătruns în sufletul lui. Se realizează un transfer al stărilor, al cuvintelor eroului. Sunt repetate, în scris, ,, vorbe, fraze, pe care altădată le-am auzit de la Antipa și despre care memoria
Colegiul Naţional "Cuza Vodă" din Huşi : 95 de ani de învăţământ liceal by Costin Clit () [Corola-publishinghouse/Memoirs/643_a_1320]
-
se simte carte, deoarece viața lui nu există decât în textul scris. Filele sunt rupte lent, iar la sfârșit omul însuși se strecoară:,,(...)prin gură dreptunghiulara a sobei. Ultimele flăcări fără putere.” Antipa trăiește în lumea cărților, le devorează. Că narator secund, reproduce povești imaginare, identificându-se lui Poprișcin, cronicarul. Personalitatea să este difuza și disonanta:,, Farmecul ascuns al bărbatului Antipa pe care unii îl numesc minciună, alții nepăsare și ușurință, bătaie de joc. Ceea ce unul numește putere, altuia i se
Colegiul Naţional "Cuza Vodă" din Huşi : 95 de ani de învăţământ liceal by Costin Clit () [Corola-publishinghouse/Memoirs/643_a_1320]
-
care continuă, se ascunde, se transformă, o confuzie dezvolta un șir de confuzii, noi, amatorii de paradoxuri, trăim emoții rare, nemaiîntâlnite, (...).” Opera devine esență magmatica, pulsatila, imposibil de încadrat în tipare. Artă însăși, circumscrisa unei determinări carcerale, poartă germenii autodistrugerii. Naratorul principal este extradiegetic, Alexandru Ionescu, este ipostază a autorului refuzat de propria creație și devenit receptor adiegetic, ,,personaj lector”cum îl definește Eugen Simion. El este cel care imaginează o realitate viitoare, un context metaromanesc: ,, Judecătorul Viziru va spune: pot
Colegiul Naţional "Cuza Vodă" din Huşi : 95 de ani de învăţământ liceal by Costin Clit () [Corola-publishinghouse/Memoirs/643_a_1320]
-
existenței mitice induce durată, inexorabila temporalitate umană, în paralel cu transformarea vieții în spectacol. Ritmuri epice diverse, alternând între dinamism și lentoare extremă, sunt generate prin elipse, repetiții, prelungiri ale sunetelor etc. Conversația marchează incomunicarea, singurul dialog posibil fiind între narator (dublul creatorului) și personaje: „Și înainte chiar de a începe să cobori, tu te retragi, dispari treptat în surâsul vostru candid și obscen, eternitatea voastră rușinoasă și îmbietoare, marea voastră putere, începutul nostru, răutatea și răbdarea voastră invincibila (...)” Românul este
Colegiul Naţional "Cuza Vodă" din Huşi : 95 de ani de învăţământ liceal by Costin Clit () [Corola-publishinghouse/Memoirs/643_a_1320]
-
parodiei, fără un rol clar în textura epica, prin care să confere profunzime referențiala. Deși forță operei se impune asupra unui artist care nu poate decât asista cum se transformă în obiect ce naște creația, există, totuși, un scop estetic, naratorul vrând să realizeze o valoare estetică. Sunt preluate, amalgamat, de acest malaxor al creației, influențe livrești ( Gogol, Dostoievski, Pușkin, Canetti, Alain Robbe-Grillet, Michel Buthor etc.) sau mitice, realitate neprelucrata, fragmente din publicistica socialistă, pagini de jurnal, materialitate transfigurata în vise
Colegiul Naţional "Cuza Vodă" din Huşi : 95 de ani de învăţământ liceal by Costin Clit () [Corola-publishinghouse/Memoirs/643_a_1320]
-
Don DeLillo îi descrie pe profesorii de la catedra de Studii Media a unei universități americane fictive niște ciudați care sînt în stare să povestească în detaliu ce făceau în ziua fiecărui deces hollywoodian survenit în timpul vieții lor. în timp ce-i privește, naratorului îi vine gîndul ciudat că oamenii aceștia sînt nostalgici după alb-negru, iar dorurile lor dominate de valori acromatice. în secunda în care am citit acest diagnostic (formulat sclipitor), ceva din mine propria slăbiciune a tresărit în semn de recunoaștere. Sigur
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]
-
sau altfel ca o lentilă prin care opera era privită ? Ce a impus această frază pe scena exegezei caragialiene și în conștiința unui grup mult mai mare de cititori avizați ? Și, despre a cui vedere și simțire este vorba ? A naratorului din narațiunea sus-pomenită, a lui Caragiale-autorul, a cititorului căruia i se deschid ochii și simțurile ? În mod cert, o bună parte dintre exegeții operei îl identifică pe Caragiale ca autorul dotat cu o astfel de sensibilitate ieșită din comun pentru că
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
un avertisment, iar în fibra cea mai intimă a acestui mesaj labirintic se află Minotaurul. Asupra unei alte etimologii mi-a atras atenția Regele arinilor, romanul lui Michel Tournier, etimologie posibil eronată, dar chiar și prin eroare edificatoare. În opinia naratorului, monstrum vine din latinescul monstrare , „a arăta”, păstrat și în franceza veche cu același sens de verbul mostrer. „Monstrul este ceea ce se arată - cu degetul, la bâlciuri etc. Și, deci, cu cât o ființă este mai monstruoasă, cu atât trebuie
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
odată, nu este al autorului ca persoană empirică, ci al operei. Pare ciudat că împrumutăm un termen consacrat în ce privește natura personajului tragic, însă comicul, la rigoare, posedă perso- naje a căror dezechilibru devine semnificativ într-o cheie străină comicului obișnuit. Naratorul ne pune la dispoziție o cheie de lectură, dar și elementele de ansamblu ale unui dispozitiv hermeneutic care are după toate aparențele datele unui dispozitiv senzorial prin care totul este defor- mat. Am evitat deliberat utilizarea cuvântului „mărit” sau „amplificat
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
relief propriu grotescului ca expresie a deformării. Ce conferă unitate textului ? Din punctul meu de vedere, există două teme esențiale inter- conectate : exacerbarea simțurilor sau dereglarea lor siste- matică și violența. Înainte de a da curs analizei să privim puțin intriga. Naratorul, care trimite fără echivoc la persoana empirică a dramaturgului, se întoarce din străinătate, de la Paris, în orașul natal. Acesta nu este menționat, dar atenția cu care acest Narator realizează topografia locului îl face recognoscibil pentru contemporanii săi. În plus, evocarea
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
matică și violența. Înainte de a da curs analizei să privim puțin intriga. Naratorul, care trimite fără echivoc la persoana empirică a dramaturgului, se întoarce din străinătate, de la Paris, în orașul natal. Acesta nu este menționat, dar atenția cu care acest Narator realizează topografia locului îl face recognoscibil pentru contemporanii săi. În plus, evocarea unui lieu de memoire legat de „plebiscitul” din 1866, cel al desemnării ca principe a lui Carol I, clarifică ceva din istoricul urbei natale și nu un fapt
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
își amintește scriitorul, antrenează însă și o per- spectivă derizivă asupra mecanismelor politice, perspectivă dominantă în opera lui Caragiale. Revenirea în urbea natală se face abrupt, nu numai spațial, ci și temporal, iar pe un plan mai subtil și mentalitar. Naratorul cade în locul geo- metric dintre Centru și Periferie, ironia îl situează astfel, într-o echidistanță care nu este nici cea colonistului, nici cea metecului, de genul „persanilor” Usbek și Rica. Există o emancipare a metecului care survolează critic atât Cen-
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
contrastul dintre emblemele afișate ale Centrului, preluarea în fran- ceză a denumirii unor locuri publice, „Confiserie”, „Grand „Hôtel” etc. și reflexul mentalitar, necenzurarea curiozității în fața noului, spre exemplu, care legitimează indigenatul, localul. Noutatea viziunii lui Caragiale derivă din faptul că naratorul nu mai este exclusiv purtătorul de cuvânt și legatarul moral al superiorității Centrului (Parisulă față cu o Periferie ăun oraș de provincie din România finiseculară) care cade automat sub semnul derizoriului. Ecartul tem- poral se suprapune peste cel spațial, însă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
sunt în măsură să sublinieze o fractură iremediabilă pentru viitorul autoexilat. În treacăt fie spus, putem citi în atitudinea rezervat-critică a personajului și în aceste interstiții spațio-temporale simptomele unei depeizări profunde. Să privim mai atent momentul acestui „descălecat” al depeizatului narator, moment anticipat de conversațiile din trenul care îl îna- poiază în țară. Întâlnirea cu compatrioții îl irită, însă acești compatrioți au fost ca și el la Paris să vadă expoziția. Nu se precizează care expoziție, dar substantivul nu apare cu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
1889 care aducea în atenția publicului cifra rotundă de 100 de ani de la căderea Bastiliei și implicit de la Revoluția Franceză din 1789. Prin urmare, Expoziția Universală de la Paris din 1889 reprezintă evenimentul grandios, pe al cărui fundal se derulează iritarea naratorului. Expoziția stă sub semnul maximei expuneri, deschide către un ori- zont de cunoaștere și constituie expresia unei hegemonii culturale exercitate de către Metropola-Centru. Despre un exces în zona vizualului va fi vorba și în ceea ce urmează să experimenteze naratorul. Compatrioții vorbesc
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
derulează iritarea naratorului. Expoziția stă sub semnul maximei expuneri, deschide către un ori- zont de cunoaștere și constituie expresia unei hegemonii culturale exercitate de către Metropola-Centru. Despre un exces în zona vizualului va fi vorba și în ceea ce urmează să experimenteze naratorul. Compatrioții vorbesc despre „impresii mirifice de la Paris” și verbigerația lor îl obosește. Există aici o modalitate de a deconstrui clișeul importantă pentru cineva care este extrem de sensibil la clișee, care operează cu clișee, le vehiculează în activitatea de ziarist ceea ce
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
pentru cineva care este extrem de sensibil la clișee, care operează cu clișee, le vehiculează în activitatea de ziarist ceea ce o dovedesc cu prisosință atât momentele și schițele, cât și comediile autorului. Două serii de clișee sunt puse în valoare, iar naratorul le subliniază prin accent ironic. Prima serie integrează sintagme precum „impresiile miri- fice”, „un potop de impresii și amintiri”, o colecție admi- rativ- exclamativă de locuri comune pe care le debitează conaționalii. Intemperanța este consubstanțială spiritului lumii caragialești și declamativul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
interesantă pentru că privește un anumit tip de literatură sentimentală a amintirilor privilegiind momentul regăsirii locului natal, implicit al copilăriei ca vârstă de aur. Doi „mari clasici”, dintre care unul romantic, excelează în acest sens : Mihai Eminescu și Ion Creangă. Antiliric, naratorul expediază iritat aceste clișee ale emoției regăsirii, a răspunsului simpatetic din partea lui genius loci, deconstruind mali- țios- sarcastic acei topoi semnificativi ai absorbției nostal- gice în matcă, ai căderii delicioase în originar. Ruptura este deplină, alienarea totală, iar denunțarea clișeului
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
căuta acolo, unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iar munca și talentul viții demne de compătimit”. Amintirea ca atare ca formă de dilatare emoțională transfe- rată unui anumit tip de discurs nostalgic este respinsă, iar ceea ce pare să-i repugne naratorului este chiar retorica grandorii, recuperabilă estetic prin romantism, dar care disimulează un mecanism emfatic. Chiar dacă naratorul ne-a prevenit că nu atât umoarea, cât starea de moment este ceea ce decide o severă judecată, acest alibi camuflează o idiosincrasie profundă însoțită
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Amintirea ca atare ca formă de dilatare emoțională transfe- rată unui anumit tip de discurs nostalgic este respinsă, iar ceea ce pare să-i repugne naratorului este chiar retorica grandorii, recuperabilă estetic prin romantism, dar care disimulează un mecanism emfatic. Chiar dacă naratorul ne-a prevenit că nu atât umoarea, cât starea de moment este ceea ce decide o severă judecată, acest alibi camuflează o idiosincrasie profundă însoțită de ceea ce Elisheva Rosen numește o „retorică a respingerii” (rhétorique du rejet) . Pentru a epuiza acest
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
privirea insistentă a unui copil și în cele din urmă atingerea aces- tuia. Copilăria în ceea ce ea are repugnant, dezagreabil apare în persoana unui copil, ca o accentuare a deprecierii unui topos literar. Dacă trecem în revistă vocabularul utilizat de către narator constatăm ponderea substanțială pe care o au cuvintele care descriu punerea în ecuație a simțurilor, de la cel tactil, la cel auditiv, de la cel vizual la cel olfactiv, singurul neîntrebuințat fiind cel al gustului. Simțurile sunt cele care decid în ceea ce privește relatarea
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
a simțurilor, de la cel tactil, la cel auditiv, de la cel vizual la cel olfactiv, singurul neîntrebuințat fiind cel al gustului. Simțurile sunt cele care decid în ceea ce privește relatarea, ele constituie filtrul prin care evenimentele intră în câmpul nostru de observație, iar naratorul anunță o dereglare sistematică a lor. Tonul relatării păstrează o neutralitate aproape clinică, ceea ce conferă acea siguranță mimetică prozei realiste. Considerațiile accentuează înainte de toate rolul de observator lucid al naratorului, chiar și atunci când gradul său de contrariere este maxim. Putem
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
prin care evenimentele intră în câmpul nostru de observație, iar naratorul anunță o dereglare sistematică a lor. Tonul relatării păstrează o neutralitate aproape clinică, ceea ce conferă acea siguranță mimetică prozei realiste. Considerațiile accentuează înainte de toate rolul de observator lucid al naratorului, chiar și atunci când gradul său de contrariere este maxim. Putem spune că naratorul chiar înregistrează ceea ce se află în cuprinsul câmpului său vizual, însă se întâmplă ca imaginea să nu aibă sonor sau sonorul să fie bruiat, ceea ce creează un
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
dereglare sistematică a lor. Tonul relatării păstrează o neutralitate aproape clinică, ceea ce conferă acea siguranță mimetică prozei realiste. Considerațiile accentuează înainte de toate rolul de observator lucid al naratorului, chiar și atunci când gradul său de contrariere este maxim. Putem spune că naratorul chiar înregistrează ceea ce se află în cuprinsul câmpului său vizual, însă se întâmplă ca imaginea să nu aibă sonor sau sonorul să fie bruiat, ceea ce creează un efect de film mut, amplificând gesticulația personajelor. În mod cert, privilegiat dintre toate
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]