14,286 matches
-
cu produse e mai specială, are un mecanism mai complicat. Dacă v-ați gândi că, în loc de acțiuni, aici folosim produse, în mare, ați înțelege despre ce e vorba. În această zonă se lucrează mult cu contracte futures. Dacă mergi un pic pe jos de la stația Ningyōchō, vezi Bursa Grânelor din Tokio. Acesta e punctul de plecare. O tranzacțiune durează câteva minute sau chiar secunde. De aceea e destul de stresant. Noi îi informăm pe clienți prin intermediul telefonului în ce moment să cumpere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
se clătina. Familia a venit la spital. Știam că era cineva în cameră, dar nu puteam să disting cine. De-abia după ce vorbeau, îi recunoșteam. Mi-a fost foarte rău. Aveam stări de vomă. Nu aveam ce voma, ieșea un pic de lichid. Mâncarea era deja digerată. Aveam crampe musculare la picioare. Asistenta și nora mea trebuiau să-mi facă masaj până seara. Cred că eram în aceeași situație cu bărbatul pe care l-am ajutat. Nu mai putea să deschidă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
le dădeam indicații prin telefonul din hol. Îmi era rău, dar nu eram țintuit la pat. Probabil că și asta m-a ajutat să-mi revin. Apoi nu mai puteam dormi ca lumea. Eram extenuat. Dacă nu mă chinuiam un pic, nu era bine. Mă urcam în același metrou, stăteam pe același loc, la aceeași oră. Voiam să văd și locul unde am leșinat. M-am dus acolo după o săptămână. Am avut impresia că am alergat mult, de fapt a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
răsputeri să stau în picioare. «Aoleu! Nu e deloc bine!» Doar la asta mă gândeam. Am avut noroc. Persoana din fața mea, care stătea jos, a coborât cam după două stații. Am reușit să mă așez. Eram recunoscător. Mă simțeam un pic mai bine. Cel mai ciudat mi s-a părut când am ieșit afară de la metrou. Totul era în beznă. De fapt, nu era chiar întuneric, parcă era mohorât. «Straniu! Până acum a fost vreme frumoasă.» Am mers pe jos până la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
afecta slujba. De aceea, tot anul nu am scos o vorbă, am tăcut chitic. Mi-a fost greu. De atunci a trecut fix un an și pot spune că, în mare parte, mi-am revenit. Doar pentru că am mers un pic prin stația Kodemmachō, mi s-a făcut atât de rău. Extraordinar! Mi-a fost destul de greu să mă gândesc la ceea ce avea să urmeze. Bineînțeles că și familia era îngrijorată. Asahara are aceeași vârstă cu mine. Lucrul ăsta nu are
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
în metroul de la Takenotsuka, la 07.47. Mă sui întotdeauna în vagonul al patrulea din față. Între stațiile Akihabara și Kodemmachō am fost anunțați: «La Kasumigaseki a avut loc un accident de aceea vom staționa aici câtva timp.» Mergea un pic, iar se oprea. A durat ceva. Cred că douăzeci de minute până la Kodemmachō. Metroul a oprit în stație. Nu știam ce să fac. M-am gândit să mai aștept puțin poate se întâmplă ceva. Nu m-am mișcat de pe scaun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
atacul cu sarin. Au sunat cei de la Resurse Umane și au zis: «Domnule Anzai, e o problemă serioasă. Ar fi mai bine să vă duceți la spital.» M-am dus. Asta era pe la 11.00. Nu simțeam nimic. Eram un pic răcit dinainte și nu îmi era rău. Am mers la spitalul Kantō-teishin. Acolo doctorul mi-a spus că sarinul îmi afectase ochii. Nu am conștientizat lucrul acesta nici o clipă. Nu vedeam întunecat. Aveam pupilele contractate. Mi-au pus perfuzie imediat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
acord. Simplu. M-am gândit că era timpul să intru și eu în rândul lumii. Ne-am întâlnit în ziua următoare. Tata s-a supărat înfiorător când a auzit. Știa că sunt genul de persoană care ia decizii fără nici un pic de chibzuială. Mi-a zis: «Cum să te căsătorești cu o fată pe care n-ai văzut-o niciodată?! Asta nu e numai problema ta. Poți păta numele familiei.» Iar ne-am certat rău. Dacă stau să mă gândesc acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
ceremonia a avut loc după jumătate de an. În 1962 ne-am cumpărat teren aici. Da, anul în care a murit tata, sigur era 1962. După căsătorie am locuit în apropiere de Nakayama-keibajō, prefectura Chiba, într-o casă închiriată. Un pic mai mare decât o cutie de chibrituri, șase tatami pe patru și jumătate. Un coleg mi-a spus: „În locul ăsta se vând terenuri la preț bun, nu vrei să cumperi?“ Copilul deja era mare, mergea la școală, al doilea copil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
8:30. M-am gândit să merg pe jos de acolo. De la Akihabara la Ningyōchō sunt două stații. Nu este distanță mare. La Kodemmachō am văzut o salvare, iar oamenii cădeau ca fulgii de nea. Pe trotuar. Am intrat un pic la metrou să văd ce se întâmplă. Am coborât două sau trei scări. Erau persoane care stăteau întinse cu capul pe scări. Unele stăteau întinse, altele chircite. Un observator căruia îi căzuse șapca pe jos striga sfâșietor: «Mă doare! Mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
citit: «Deoarece la Tsukiji a avut loc o explozie accidentală, pe linia Hibiya nu se mai circulă.» «Ce păcat! De acum urma ora de vârf!» Aranjasem totul și mă pregăteam pentru marea nebunie. Am citit anunțul și am fost un pic dezamăgită. Cu toate că eram gata. M-am gândit să mă odihnesc puțin, mi-am adus un scaun și m-am așezat. M-am aplecat un pic șă am văzut că, pe partea opusă, metroul se afla în stație. Staționa cu ușile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
Aranjasem totul și mă pregăteam pentru marea nebunie. Am citit anunțul și am fost un pic dezamăgită. Cu toate că eram gata. M-am gândit să mă odihnesc puțin, mi-am adus un scaun și m-am așezat. M-am aplecat un pic șă am văzut că, pe partea opusă, metroul se afla în stație. Staționa cu ușile deschise. Chiar atunci am văzut un bărbat care mergea clătinându-se. Ziceai că era beat. S-a sprijinit de aparatul de bilete. Observatorul a venit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
timp de un an de zile în orașul Nagaoka din prefectura Niigata.“ — Eiji a hotărât singur să meargă acolo? (Mama) „Aveam trei rude care lucrau acolo: doi veri și soțul surorii mele. Cumnatul meu a spus: «Eu mai am un pic până la pensie. De ce nu se duce Eiji să se angajeze la Japan Tabacco?» Asta se întâmpla cam când computerizau întreg sistemul. Eiji s-a dus la interviu și a zis: «Vreau să vin și să lucrez la aceste programe pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
În fața casei noastre era instalată o cameră, ca să vadă când mă întorc. Eu o luam mereu prin spate cu bicicleta. La vremea aia chiar au venit mulți să ne ia interviu. Și câteva reviste. Trebuia să plantez orezul. Eram un pic nervos. După ce terminam treaba, eram extenuat. Nu îmi stătea capul numai la muncă. Oricât de mult m-aș fi gândit la el, asta nu l-ar fi adus înapoi. Chiar dacă îți impui să reflectezi la altceva, nu poți uita. De
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
a mă ascunde după deget. Mi s-a părut mai important să discutăm despre lucrurile fundamentale, decât să fiu un simplu participant care dă din cap („Da, înțeleg!“) și să întrerup mereu conversația când apar cuvinte de specialitate: „Stați un pic. Ce înseamnă asta?“. Până la urmă, discuția a fost de bun-simț, la nivelul conversației de zi cu zi, opiniile noastre s-au intersectat, a fost o înțelegere reciprocă și am înțeles ideile de bază pe care intervievatul le-a expus. (Dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
pot elibera de îndoieli. Deja renunțasem la toate celelalte lucruri. Când am intrat în sectă, am ars toate albumele mele cu poze. Am ars și jurnalele. M-am despărțit de iubită. Am abandonat totul. - Aveți douăzeci de ani și un pic. Sunteți la vârsta la care puteți să o luați de la capăt. Nu vă supărați, însă nu mi se pare că este cazul să spuneți că ați abandonat totul? Se poate să pară un lucru neimportant... (râde) Știți, sunt destul de încăpățânat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
mai știau în ce direcție s-o apuce. Cam același lucru s-a întâmplat și în cazul cutremurului din Kōbe și a incidentului Aum. Nu exista o axă de care să te agăți. Kawai: Parcă cele două evenimente sunt un pic diferite, dar, dacă Războiul Rece ar fi continuat, ar fi fost greu ca organizații de genul Aum să apară. Din orice unghi ai privi lucrurile, răul tot iese la suprafață. Nu ar trebui să se dea bătuți, ar trebui să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
se simțise străin. Părăsise mănăstirea în sutană, însoțindu-se doar de un toiag și de un vas de alamă. Peregrina fără vreo direcție anume, ajutând viața în toate manifestările ei: o plantă bolnavă, un câine vagabond cu care-și împărțea picul de hrană, un copil orfan, un gospodar copleșit de necazuri sau un bătrân beteag. Se hrănea cu fructe și rădăcini sălbatice sau cu puțină mâncare pe care o mai puneau țărani în vasul său de alamă, bea apă din râuri
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1749]
-
celulei o bucată de gresie, cu care își hârșia în fiecare noapte călcâiul pentru a obține câteva fire de praf de aur. Se oprea când gresia ajungea la os și aurul se amesteca cu sânge. Călcâiul se regenera greu. Cu picul de pâine pe care îl primea, ademenea șobolani pe care îi spinteca de vii pe pântec cu un cui smuls din cercevea și îi aplica fierbinți pe rană, pentru a-și domoli durerile insuportabile. După șapte ani de trudă, la
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1749]
-
un cântec, nu știu cum îi zice exact, da e în franceză și cum tu ești profesor de franceză, m-am gândit că poate îl știi ... îi zice „Soția prietenului meu”; îl știi? - îl știu. - Ia, liniște! Băi, Dolhescu! Tăceți bă, un pic! Apoi către mine: îl cânți? Te rog eu frumos! Cum îmi trecuse emoția, i l-am cântat. Sincer, nu credeam să văd atâta bucurie pe fața lui! Crezusem că glumește, dar se dovedise că-i plăcea cu adevărat și mă
Privind înapoi fără mânie by Gheorghe Bălăceanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91574_a_93568]
-
domnului director, că dacă țața Maranda a auzit de sandalele soției mele din capătul celălat al satului, nu cred că n-o fi aflat și dom' director că sunt pe-aici și chiar mi-e dor să mai stăm un pic de vorbă. - Ba bine că nu! Apăi mergeți cu bine că eu vaștept cu fripturica! Mulțumindu-i doamnei Maria, am plecat către casa domnului director, două străzi mai la vale. Ne-am oprit în fața porții, așteptând să vedem dacă nu
Privind înapoi fără mânie by Gheorghe Bălăceanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91574_a_93568]
-
regulă, iar dumneavoastră de asemenea și gata ... - Perfect cum spuneți! Și acum ce faceți? - Păi ... dacă totul e gata, abia după amiază am tren spre Iași. - Nu mergeți cu noi la nuntă? - ?! - Haideți cu noi, măcar să vă mai relaxați un pic! Am urcat în mașina domnului director și am descins la nuntă. După câteva vorbe șoptite la urechea unuia dintre amfitrioni, toți ochii erau ațintiți pe mine așa, ca și cum aș fi fost o persoană foarte importantă. Când să intru pe poartă
Privind înapoi fără mânie by Gheorghe Bălăceanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91574_a_93568]
-
evreica Alexandra Sidorovici, a fost acuzator public al Tribunalului Poporului. Spuneam că nu am avut vreodată nici un sentiment vindicativ față de etnia asta, dar se pare că încetul cu încetul ar trebui să-mi revizuiesc și eu părerile, fiindcă observ cum pic, cu pic, otrava secretată de indivizii acestui popor parazitar începe să ne amorțească simțurile căutând să ne reducă la stadiul de numit HR Patapievici, noi nu valorăm nici măcar cât o turmă). Această revelație am avut-o mai ales în ultimii
Amintiri din sufragerie by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83874_a_85199]
-
Sidorovici, a fost acuzator public al Tribunalului Poporului. Spuneam că nu am avut vreodată nici un sentiment vindicativ față de etnia asta, dar se pare că încetul cu încetul ar trebui să-mi revizuiesc și eu părerile, fiindcă observ cum pic, cu pic, otrava secretată de indivizii acestui popor parazitar începe să ne amorțească simțurile căutând să ne reducă la stadiul de numit HR Patapievici, noi nu valorăm nici măcar cât o turmă). Această revelație am avut-o mai ales în ultimii ani, când
Amintiri din sufragerie by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83874_a_85199]
-
vrea cică să spună profanilor din ziua de azi povestea rezistenței anticomuniste din munți. I-auzi colo bre! Pentru niște băieți, la care se observă clar că și-au lăsat pentru vreo oră blugii la vestiar ca se joace un pic de-a pac-pac pe dealuri. Povestea este înfiorător de seacă: foame, luptă, hăituială, trădare, tortură, moarte, iar pentru cei care supraviețuiesc, ciclul se reia (foame, dă-i și luptă, pac-pac, etc. etc.). Nimic în fond deosebit de ceea ce jucam noi în
Amintiri din sufragerie by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83874_a_85199]