7,252 matches
-
dăruit toți banii Tăutului logofătului celui mare și i-au adus în țară și au ziditu pre acei bani o sfântă bisérică în satu în Bălinești, ce este la ținutul Sucévii și trăiește pănă astăzi."" Alexandru Odobescu consideră eronată afirmația cronicarului Ureche. Conform pisaniei, biserica a fost clădită în vremea lui Ștefan cel Mare și nu în cea a lui Bogdan al III-lea (1504-1517), deci nu putea fi construită cu banii de la sultan. În plus, logofătul nu putea să trateze
Ioan Tăutu () [Corola-website/Science/313297_a_314626]
-
întrunea la Piacenzza un conciliu, având ca scop aducerea în ascultare a prelaților refractari față de autoritatea papală. La conciliu participa și o delegație bizantină, ceea ce a făcut multă impresie, iar prezența ei avea să readucă în discuție lupta împotriva ,necredincioșilor’’. Cronicarul Bernold de Constance relatează că: ambasada împăratului de la Constantinopol a venit la acest conciliu și a implorat pe papă și pe toți creștinii să vină în ajutorul bisericii din Răsărit pe care idolatrii aproape au distrus-o în aceste regiuni
Alexie I Comnenul () [Corola-website/Science/313291_a_314620]
-
cel mai neașteptat. Dintr-un eșec s-a transformat într-un succes răsunător. Despre conciliul de la Clermont avea să se vorbească mai bine de o sută de ani ca despre o mare minune, istoriei adăugându-i-se legenda și fantezia cronicarilor. Ce s-a spus la conciliu în legătură cu cruciada nu se cunoaște precis, asupra acestui punct contemporanii evenimentului păstrează tăcerea. Dar se știe că înainte chiar de dizolvarea adunării au fost luate primele măsuri. A fost desemnat conducător al armatei Ademar
Alexie I Comnenul () [Corola-website/Science/313291_a_314620]
-
numită, ulterior, cruciadă), pentru a redobândi de la "necredincioșii" musulmani Ierusalimul și Sfântul Mormânt. Despre conciliul de la Clermont avea să se vorbească mai bine de o sută de ani ca despre o mare minune, istoriei adăugându-i-se legenda și fantezia cronicarilor. Ce s-a spus la conciliu în legătură cu cruciada nu se cunoaște precis, asupra acestui punct contemporanii evenimentului păstrează tăcerea. Dar se știe că înainte chiar de dizolvarea adunării au fost luate primele măsuri. A fost desemnat conducător al armatei Ademar
Alexie I Comnenul () [Corola-website/Science/313291_a_314620]
-
atât de lung în căutarea idolatriei[...], și iată, evreii[...]trăiesc printre noi; să ne răzbunăm mai întâi pe ei, să-i ștergem din rândul popoarelor, să nu se mai pomenească numele lui Israel. Poporul ales, adevăratul Israel, erau ei, cruciații. Cronicarul Albert d’Aix (Aichensis), însă, povestind în amănunțime cum s-au petrecut evenimentele conchidea: cruciații au distrus casele [evreilor] și sinagogile, iar banii acestor victime i-au împărțit între ei, căci i-au nimicit[...] mai mult din lăcomia pentru bani
Alexie I Comnenul () [Corola-website/Science/313291_a_314620]
-
de papă, iar dacă vor avea noroc, să dobândească și bogății. Alexie Comnenul, a aflat că oastea lui Petru s-a dedat fărădelegilor. Cruciații aceștia după ce au ajuns în capitala romeilor, a luat-o cu totul razna. Potrivit mărturiilor unui cronicar apusean, "creștinii înșiși se purtau urât, căci dărâmau și incendiau palatele din suburbii, cărau plumbul, cu care erau acoperite bisericile, și îl vindeau grecilor. Din pricina acestor fapte, împăratul s-a mâniat și a poruncit să fie transportați peste strâmtoare speriat
Alexie I Comnenul () [Corola-website/Science/313291_a_314620]
-
poate spune că la prima cruciadă au participat cruciați din Franța Anglia și Italia. Nobili din Germania au fost foarte puțini și nu au avut o armată proprie, ci s-au alăturat fie lorenilor, fie frisonilor. Explicația ne-o dă cronicarul Ekkehard von Urach: Această chemare a produs puțină impresie asupra francilor răsăriteni, a saxonilor, turingilor, bavarezilor și alamanilor, din cauza acelei rupturi dintre cler și imperiu, care, începând din timpul papei Alexandru, a făcut vai! Să ne dispretuim și să ne
Alexie I Comnenul () [Corola-website/Science/313291_a_314620]
-
cu adversarii săi și, cu forțe sporite, a venit în întâmpinarea dușmanilor creștini. Bătălia decisivă s-a dat la 1 iulie 1097 și ea a însemnat o nouă și răsunătoare victorie a cruciaților. În tabăra musulmană domnea deruta și demoralizarea. Cronicarul din Damasc, Ibn al Qalanisi, consemna lupta dramatică și urmările ei în următorii termeni: Știrile au început să vină unele după altele cum că oștirile francilor au apărut din direcția Constantinopolului în număr atât de mare, încât nu pot fi
Alexie I Comnenul () [Corola-website/Science/313291_a_314620]
-
hotărâre. De pildă, văzând-o pe fiica unei căpetenii armene, pe încântătoarea Arda, Balduin nu a rămas indiferent și pe loc a cerut-o în căsătorie, fapt cu urmări politice dintre cele mai însemnate. Pe lângă popularitatea câștigată, căsătoria-ne spune cronicarul Guillaume de Tyr-i-a adus lui Balduin mai multă putere în țară, căci nu numai frumusețea prințesei îl atrăsese, ci și posibila alianță cu un puternic conducător local. Într-adevăr, socrul i-a promis să-i dea banii necesari viitoarelor expediții
Alexie I Comnenul () [Corola-website/Science/313291_a_314620]
-
să urmeze exemplul lui Godefroy de Bouillon, dar, spre marea lor stupoare, ei au fost opriți de un lucru nemaivăzut. Sarasinii din cetate săreau peste ziduri căzându-le în brațe. Văzând aceasta ei s-au năpustit cu un curaj extraordinar-notează cronicarul, deși de curaj nu mai era nevoie-și începură să ucidă pe jalnicii fugari, urmărindu-i pe cei care încercau să se strecoare printre săbii. Porțile au fost forțate și toată armata creștină a năvălit cu strigăte de izbândă în
Alexie I Comnenul () [Corola-website/Science/313291_a_314620]
-
rapide de la sfârșitul sec XI-începutul sec XII. În aceste acțiuni, împăratul se sprijinea aproape în exclusivitate pe rudele sale și pe clienții săi, oameni de condiție socială modestă, pe care îi copleșise cu binefaceri. După cum s-a exprimat secretarul său, cronicarul Ioan Zonaras, basileul guverna țara ca pe propria sa casă. Vechile titluri, "nobilissimus", "curopalates", "patricios", "anthypatos" etc, fie dispar cu desăvârșire, fie își pierd importanța de mai înainte, pe când cele noi, "sebastos", "protosebastos", devin o prerogativă exclusivă a Comnenilor ori
Alexie I Comnenul () [Corola-website/Science/313291_a_314620]
-
condamnat ca eretic pe filozoful Ioan Italos (1082). Comnenul a contribuit mult și la distrugerea influentului curent al bogomililor, de altfel, mai degrabă politic decât religios. Bogomilismul căpătase răspândire în Bulgaria, împrumutând mult de la doctrina paulicienilor, asa încât până și cronicarii bizantini, nu arareori, le considerau identice. În anul 1082, detașamentele de bogomili au refuzat să lupte pentru Imperiu împotriva normanzilor. Alexie i-a ademenit printr-un șiretlic pe conducătorii bogomililor în cetatea Mosynopolis din Tracia, unde a poruncit ca aceștia
Alexie I Comnenul () [Corola-website/Science/313291_a_314620]
-
schimb, în Răsărit, evlavia pentru pânzele înfășurării, venerarea pentru marama și închinarea la Chipul Domnului erau mijloace și căi de verificare a credinței, mai ales după Sinodul al VII-lea Ecumenic (787). În anul 1172, Amonis, regele Ierusalimului, însoțit de cronicarul Wilhelm de Tyr, sosește la Curtea Bizanțului. Împăratul Manuel I Comnenul, obișnuit cu vizite și cu faste ceremonii, arată oaspeților comorile Bizanțului din timpul lui Constantin cel Mare, Teodosie, Justinian și al altor împărați. Cei doi rămân uimiți de cele
Giulgiul din Torino () [Corola-website/Science/313440_a_314769]
-
lădița și le transfera pentru mai multă siguranță în Biserică Mănăstirii din Vlaherne, notând: „"Giulgiul este din pânză obișnuită de în, miroase încă tare a smirna"”. Cel mai mult au fost atrași de mirajul giulgiului apusenii. Cavalerul Robert de Clari, cronicar al Cruciadei a patra, scria încă din 1203: „"deși am vederea slabă, cred că am văzut chipul lui Hristos pe o pânză din Bizanț"”. În 1204, cruciații cuceresc Constantinopolul. Avizi după bogăție, capturează cât mai multe obiecte sfinte pentru a
Giulgiul din Torino () [Corola-website/Science/313440_a_314769]
-
a reface forțele cailor, care a treia zi, răpuși de fierbințeală, se culcau la pământ. Câteva încercări ale cruciaților de a ajunge la apele Tiberiadei au fost respinse de războinicii lui Saladin. Soarele arunca văpăi asupra cavalerilor îmbrăcați în fier-spune cronicarul arab Al Imad-, flăcările se întindeau, amenințând oameni și animale. Singurul refugiu, înălțimea de la Hattin; spre ea cruciații s-au îndreptat în a patra zi, cea de sâmbătă. Atunci, Saladin s-a hotărât să atace cu călăreții și pedeștrii săi
Cruciada a treia () [Corola-website/Science/314756_a_316085]
-
s-au îndreptat în a patra zi, cea de sâmbătă. Atunci, Saladin s-a hotărât să atace cu călăreții și pedeștrii săi odihniți, care timp de mai multe zile se bucuraseră de răcoarea binefăcătoare a apei. Descrierea luptei lăsată de cronicari se aseamănă cu un coșmar din care memoria amorțită înregistrează scene înfricoșătoare, de oameni urlând rostogolindu-se în flăcări, în timp ce săbii mânuite de mâini nevăzute îi așteaptă nemiloase pentru a-i sfârteca. Francii îngroziți, părăsindu-și caii, se cățărau pe
Cruciada a treia () [Corola-website/Science/314756_a_316085]
-
Paris în rolul Poetului din "Noaptea de octombrie" de Alfred de Musset. Au urmat peste 300 de roluri pe mari scene ale lumii din Paris, Londra, Bruxelles, Roma, Atena, București, Cairo, Madrid, Buenos Aires, Rio de Janeiro, New York, Geneva, etc. Renumitul cronicar teatral Ioan Massoff amintește într-un manuscris inedit aflat în posesia lui Fabian Anton faptul că, "încă elev la Conservatorul din Paris, , a apărut, în seara de 24 septembrie 1888, pe scena Teatrului Național București, în cadrul unui festival. El a
Eduard de Max () [Corola-website/Science/318380_a_319709]
-
apropierea satului Erdec-Burnu de pe malul lacului Catalpug, a avut loc Bătălia de la Cătlăbuga în care oastea moldovenească a lui Ștefan cel Mare (1457-1504), cu ajutor polonez, a învins armata otomană condusă de Bali-beg Malcoci Oglu, pașa de Silistra. După descrierea cronicarului Grigore Ureche, ""mai apoi, într-același an, Ștefan vodă, daca au scos vrăjmașii săi din țară și daca au răcitu vrémea și caii turcilor au slăbitu, au lovit pre Malcociu la Catlabuga, noiemvrie 16, de au topit toată oastea turcească
Erdec-Burnu, Ismail () [Corola-website/Science/318407_a_319736]
-
ale voievodului. Ea se afla pe vârful unui deal care mărginea pe atunci orașul în partea de est. Aflată în apropierea vămii domnești, Biserica "Sf. Lazăr" a primit și denumirea de "Biserica de la Vamă". Ctitorirea acestei biserici este menționată de cronicarul Ion Neculce în letopisețul său: ""Așijderea s-au mai apucat de au mai făcut și altă beserică, de lemnu, și i-au pus hramul Sfetei Lazor, în ograda vămii, aproapi de curțilé tătâne-său, lui Ion Racoviță vornicul."" Există mai
Biserica Sfântul Lazăr din Iași () [Corola-website/Science/318008_a_319337]
-
comuniste. Domnul Lațcu (aproximativ 1365-1373), fiul primului domnitor al Moldovei, era recunoscut de către Sfântul Scaun ca „Duce al Moldovei” printr-o scrisoare în care se adăuga că Moldova este parte a națiunii vlahe (române): "dux Moldavie partium seu nationis Wlachie". Cronicarul polonez Jan Długosz afirma în 1476 că moldovenii și valahii „au aceleași limbă și obiceiuri”. Trimiteri la o așa-numită „limbă moldovenească” pot fi găsite în lucrări timpurii precum cea a lui Grigore Ureche "Letopisețul Țării Moldovei", unde autorul notează
Rusificarea românilor () [Corola-website/Science/323488_a_324817]
-
Nistru este obligată să-și caute rădăcinile exclusiv în moștenirea strict provincială de până la 1812 și să uite de frații români din fostul Principat al Moldovei. În aceste condiții, fondul cultural-lingvistic al acestei populații se limitează la cel mult scrierile cronicarilor din Moldova, mai ales la limba și creația populară, care nu au trecut prin fazele de dezvoltare a literaturii române moderne. Prin urmare, întreaga cultură și literatură română, chiar și cea dezvoltată în afara frontierelor politice, de exemplu contribuțiile Școlii Ardelene
Rusificarea românilor () [Corola-website/Science/323488_a_324817]
-
cavalerii regelui separându-se de armata sa, familia Stanley a intervenit; Sir William și-a pus oamenii de partea lui Henric, înconjurându-l și ucigându-l pe Richard. După bătălie, Henric a fost încoronat pe Crown Hill. Henric a angajat cronicari care să-i descrie favorabil domnia; bătălia de la Bosworth a fost popularizată ca reprezentând începutul unei noi epoci a dinastiei Tudor. Între secolele al XV-lea și al XVIII-lea, bătălia a fost prezentată ca o victorie a binelui în fața
Bătălia de la Bosworth () [Corola-website/Science/323458_a_324787]
-
care voia să o cucerească. El își petrecuse primii paisprezece ani din viață în Țara Galilor și următorii paisprezece în Bretania și Franța. Subțire, dar puternic și hotărât, lui Henry îi lipsea înclinația pentru luptă și nu era un mare războinic; cronicari ca Polydore Vergil și ambasadori ca Pedro de Ayala îl vedeau mai degrabă interesat de comerț și finanțe. Neîncercat în vreo bătălie, Henry a recrutat mai mulți veterani cu experiență pe care să se bazeze pentru sfaturi militare și pentru
Bătălia de la Bosworth () [Corola-website/Science/323458_a_324787]
-
yorkist înălțat până când a fost ucis. Calul regelui s-a împotmolit în pământul moale și el a fost obligat să continue să lupte pe jos. Oamenii lui i-au oferit caii lor pentru a scăpa, dar Richard a refuzat. Toți cronicarii sunt de acord că Richard a luptat vitejește până la sfârșit; copleșit de masele de sulițași galezi din jurul său, ultimul rege yorkist a murit în luptă. La răspândirea veștii despre moartea lui Richard, forțele acestuia s-au dezintegrat. Northumberland și oamenii
Bătălia de la Bosworth () [Corola-website/Science/323458_a_324787]
-
afirmă că autorul unui bilet lăsat lângă cadavrul lui Northumberland l-a acuzat pe earl de moartea lui Richard. Relatările contemporane ale bătăliei de la Bosworth provin din patru izvoare principale, dintre care unul este cronica engleză "Croyland", scrisă de un cronicar yorkist care s-a bazat pe informații luate de la nobili și soldați. Celelalte relatări au fost scrise de străini—Vergil, Jean Molinet și Diego de Valera. Molinet înclina spre partea lui Richard, în vreme ce Vergil a fost în slujba lui Henric
Bătălia de la Bosworth () [Corola-website/Science/323458_a_324787]