14,286 matches
-
de prost gust în fetidul circ de tristă amintire numit Piața Universității. Cum îl chema pe boschetarul cu pricina, am uitat și nici nu cred că vreodată voi face vreun efort de memorie ca să mi-l amintesc. Mă luasem un pic și de ploșnițele acelea grase, mustind de sângele nostru, care sunt denumiți pompos revoluționari. Dar ce să vezi? Am fost ferm contrazis. Nu de un revoluționar, ci de un profesor. Da de un reprezentant al acelei categorii sociale care a
Amintiri din sufragerie by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83874_a_85199]
-
peste 40% din câștigurile bănești și așa destul de firave. Știind foarte bine că profesorul acesta nu e un „terchea- berchea” oarecare ci un tip inteligent, instruit și „doxat” cum ar zice onor bulibașa, finul fratelui președintelui Băsescu, am stat un pic în cumpănă, gândindu-mă că poate greșesc eu, că poate țara trece prin foc și trebuie salvată iar eu mai torn la modul criminal benzină pe foc. Uneori am o bănuială vagă, că totuși mai am puțină minte, fiindcă am
Amintiri din sufragerie by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83874_a_85199]
-
spus-o eu ci Mircea Eliade care avea o voce mult mai puternică decât a mea. El a spus că blestemul poporului român este ca la fiecare 50 de ani să o ia de la început. Vă rog acum, faceți un pic de liniște, ca să auzim ce spunea pe scenă Constantin Tănase prin 1930 și ceva... Și cu asta ce-am făcut? Ne-am trezit din hibernare Și-am strigat cât am putut: Sus Cutare! Jos Cutare!? Și cu asta ce-am
Amintiri din sufragerie by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83874_a_85199]
-
crastaveți” mâncați-aș ochii matali”. Nici nu știam cum să procedez cu țiganca ce se proptise în fața mea și-mi întindea doi lei, cumva cam cu teamă, că la o adică, aș putea chiar să-i iau. Pe iarbă, un pic mai încolo, mai erau vreo patru, cinci ca ea, bineînțeles cu puradeii din dotare după ele. Pe vremea ceea lucram la CFR, la stația Oltenești și în spatele gării pusesem pe picioare o mică grădină, în care aveam de toate
Amintiri din sufragerie by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83874_a_85199]
-
la prețioasa ministră pe tocuri super, Elena Udrea: care de fiecare dată își țuguie buzele și ciripește diafan: „Eu, ca și ministru...“ sau mormolocul acela endemic, Mircea Geoană: „Eu, și ca și președinte...“. Atunci eu, „ca și” om cu un pic de carte, pot să vă spun, că folosiți această expresie ca idioții, care nu au făcut măcar școala de tinichigii. EXPERTIZĂ înseamnă, pe scurt, „constatare și estimare făcută de un expert la fața locului“, nicidecum vasta experiență politică a unuia
Amintiri din sufragerie by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83874_a_85199]
-
acum, este un pervers, sadea), cu toată recuzita de rigoare. In iureșul comercial, dezvoltat în jurul acestei sărbători, puțini ar putea spune, cine a fost Sfântul Valentin și cum s-a ajuns ca el să devină patronul îndrăgostiților. Clătindu-mi un pic ființa, de greața produsă de micimea și infantilismul unui popor, care se încăpățânează să rămână veșnic puber, am căutat să văd și eu cine a fost și ce moașă-sa a făcut acest sfânt, la viața lui pământească, pentru că azi
Amintiri din sufragerie by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83874_a_85199]
-
când ții lumea mai dragă, dând drumul porumbelului și poluând cele mai sprințare idei ale celor întregi la minte. Înseamnă că știa el ce știa, cel care a scris epigrama prostului care sună așa: „Cu prostul neșcolarizat/ Te cerți un pic și ai scăpat / Dar duci o luptă colosală / Cu prostul care are școală”. Eu mai scriu câte ceva, și de obicei scrisul meu alunecă ușor spre panta glumei, a umorului pamfletar și din această cauză am uneori surpriza, să observ pe
Amintiri din sufragerie by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83874_a_85199]
-
a descoperit că laptele din farfurie e bun. Tot timpul se linge, cred că a făcut meseria asta din prima zi când s-a născut, cu pricepere, și acum, dacă vrem să-i dăm o ocupație, îl stropim cu un pic de dulceață. Pentru mult timp pune atâta satisfacție să se curețe, că parcă îi facem un real serviciu. Și formele mereu noi pe care le ia așezîndu-se, închipuind cele mai grațioase poziții... Se încolătăcește împrejurul lui de vreo două ori
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
găsească un adevăr de viață la mijloc, fără mari oscilații, îi învinuiesc de lipsă de sensibilitate. Entuziasmele mele se darmă imediat, n-am perseverență în nici o hotărâre și, orice plan aș alcătui, am netă prezența timpului care se scurge fără pic de răgaz și deci e ridicol să-l întrebuințez, oricât de important ar fi scopul. Astfel, nu fac nimic, din frica de a-mi pierde timpul făcând ceva nu destul de însemnat ca să fie plătit cu zile de viață. Am impresia
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
ref> Singurul loc de întâlnire ar fi doar „vocea imaterială ce pronunță enumerarea lor“, ne-locul ca atare al limbajului. Iar acesta din urmă, „etalându-se, nu deschide niciodată decât un spațiu de negândit“. Cred că aici Foucault este un pic dator unei logici bivalente. Pe de o parte, constată obișnuința noastră de a gândi doar ceea ce se supune unei ordini, „milenara noastră practică a Aceluiași și a Diferitului“. Pe de altă parte, sesizează imposibi litatea noastră de a gândi enumerarea
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
p. 33.</ref> Singurul loc de întâlnire ar fi doar „vocea imaterială ce pronunță enumerarea lor“, nelocul ca atare al limbajului. Iar acesta din urmă, „etalânduse, nu deschide niciodată decât un spațiu de negândit“. Cred că aici Foucault este un pic dator unei logici bivalente. Pe de o parte, constată obișnuința noastră de a gândi doar ceea ce se supune unei ordini, „milenara noastră practică a Aceluiași și a Diferitului“. Pe de altă parte, sesizează imposibi litatea noastră de a gândi enumerarea
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
poveste SF. Era un orășel liniștit. Totul era bine, totul mergea bine, totul decurgea bine, dar, deodată, a apărut un război, cu bombe, în orășelul cel liniștit, că era prea liniștit și voiau să-l distrugă că n-avea nici un pic de tehnologie. Era un oraș natural, așa, fără tehnologie. Numai cu ce aveau nevoie: cu blocuri, cu magazine... numai ce aveau nevoie oamenii, avea acel orășel. Aveau tot ce aveau nevoie cât să trăiască și erau fericiți. Și de asta
Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu by Drago ş -Sebastian Meri ş ca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91582_a_92386]
-
trebuit să fugim de el să nu ne prindă. Și am fugit, și am fugit, și am fugit până ce am renunțat și i-am dat comoara înapoi. Dar s-a supărat că nu era întreagă, că am cheltuit-o un pic. Am mai cheltuit-o noi și am luat bomboane și jucării din comoara lui, da. Și apoi, s-a supărat. Și în peșteră avea și un castel, în care ne-a închis... Dar noi aveam ceva care avea aproape forma
Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu by Drago ş -Sebastian Meri ş ca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91582_a_92386]
-
nimic. Dar la tine nu trece timpul, la ea trece! De fapt, ea se mișcă... Dar ar trebui să facă în acea cameră să fie un fel de rază care să... să... ia celelalte clipe și să rămână numai un pic de intrare în acea cameră. Adică să mai treacă timpul, dar mai puțin. Da... Să fie așa o rază care iese din cameră prin perete, care... care să... să ia ce știe și să dea acolo tot în derulare, de parcă
Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu by Drago ş -Sebastian Meri ş ca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91582_a_92386]
-
câmpul semănat, cu o sperietoare de ciori învelită în zdrențe, ce veghea în singurătate arătura unde curând avea să încolțească grâul. Pretutindeni domnea liniștea. Nu peste mult, însă, din casă ieși în fugă un câine de rasă incertă, doar un pic mai mare decât un cățel, care, lătrând, se năpusti peste arie, către noii veniți; se opri la un pas de cai și imediat, cu o vitejie caraghioasă, începu să alerge înainte și înapoi pe lângă ei, continuându-și micul și conștiinciosul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pe altul. Ca amețiți, dar eliberați acum de starea lor vecină cu hipnoza, intrară iarăși în plină realitate și atmosfera se destinse. în vreme ce Kayuk își curăța palma, ștergând-o de marginea mesei, Audbert se gândi că ar putea face un pic de conversație, acum, că gheața fusese spartă. — Nu e puțin prea devreme să pregătești cina? întrebă, arătând jovial către ceaunul de pe foc. Malaberga îl privi mirată. — Cina? Ești nebun? Asta e o fiertură pentru o femeie din sat. — O gravidă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pe urmă, fiind obligat să nu o ia pe drum, unde ar fi putut ajunge deplasându-se călare prin pădure? Poate că era mai bine să dispară printre copaci și să-și piardă urma mergând pe jos. Iar cu un pic de noroc, chiar ar fi putut-o face. întoarcerea ar fi fost mai lungă, mai obositoare, dar mai sigură. Dar, de fapt, să se întoarcă unde? Hunii cunoșteau drumul spre casa sa, știau cum să-l găsească. Pentru moment, însă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
o parte, însă ea, strigând cu putere, se strecură iute între el și băiat. în ochii săi întunecați, dar cu o vie expresie, se citea cât de mult se temea pentru viața fratelui său; nu se găsea, în schimb, nici un pic de teamă pentru propria viață. — Ce fel de războinic oi fi tu? îl întrebă cu o vehemență care lăsa să i se vadă tot disprețul. Ești hun, nu? Așa se luptă hunii? Ucigând răniții fără apărare? — La o parte! îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
plăceri, ați omorât, ați blestemat și cine știe câți dintre voi nu aduceau încă în ascuns sacrificii idolilor păgâni sau demonilor din păduri ori din ape! Orbi în fața adevărului, siguri că nu veți primi pedeapsă. Dar așa e întotdeauna: omul trăiește fără pic de înțelepciune prezentul și uită repede că într-o zi va fi chemat să dea seamă de fiecare ceas al vieții lui pe acest pământ! Neghiobilor! Și acum, uite că vine coasa îngerului judecății! Fiindcă știți foarte bine: ce atârnă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
să-i mângâie pe cei mai disperați, să-i aducă înapoi la mamele speriate pe copiii ce se pierduseră în confuzia generală. Gomerius, mai ales, era neobosit, iar vocea sa groasă și cavernoasă, cu un ton întotdeauna liniștitor, aducea un pic de optimism în sufletele multora, care ziua întreagă - iar alții chiar mai multe zile - rătăciseră înspăimântați, pradă nenumăratelor temeri și mânați înainte de o frică oarbă. în mijlocul curții, abatele îi spuse lui Wisichart: — Sunteți siguri că sunteți urmăriți? Crezi că ne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
căci în momentul acela mintea sa tindea să se concentreze asupra Fredianei: era nerăbdător, de fapt, să o vadă și să-i vorbească, cu atât mai mult cu cât ea îl recunoscuse și știa de prezența sa. De îndată ce găsea un pic de loc, urca spre capătul coloanei, depășindu-i pe cei pe care îi avea în față, iar Maliban se ținea în spate lor cu Lucia, care acum dormea cu capul sprijinit pe umărul său, legănată de pasul calului. Câștigând teren
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
spre ea capul, continuând să o fixeze și căutându-i gura. Nu izbuti: Lidania se trase într-o parte și, cu un gest scurt al brațului, îi îndepărtă mâna. Apoi, cu mâinile înfipte în șolduri, adăugă aspru: — Acum e un pic cam târziu ca să mă bagi în seamă, nu crezi? Ce s-a întâmplat, Prefectule? Ea te-a refuzat? Bietul de tine! Și acum, că trebuie să pleci, nu vrei să te duci de-aici fără să-ți satisfaci plăcerea, așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
în fond, ce era atât de rău în faptul că, în împrejurările acelea deosebite și mai ales după toate ororile la care asistase în acea zi, se simțise îndemnat să caute în compania ei un moment de viață adevărat, un pic de căldură? O scurtă pauză, nimic mai mult. Era suficient de onest pentru a recunoaște că indignarea Lidaniei avea un fundament, însă în reacția ei simțise un accent polemic amar, care îl surprindea. La urma urmei, ce-i păsa ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
câinelui se apropia, iar eu... în sfârșit, n-am stat mult pe gânduri și, aruncând pe jos vreascurile, l-am luat de mână, l-am dus în goană către car; în mare grabă și cu furie, i-am făcut un pic de loc în mulțimea de butuci pe care-i încărcaserăm, iar deasupra lui am pus alții, cât am putut de iute, ca să-l pot ascunde. Confratele meu, care se întorcea cu securea sa fără să fi încheiat treaba, mă văzu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
disperați, nu puțini, printre ei chiar femei, care, prin aspect și veșminte, păreau de rang, nu șovăiră să-i oprească, cerșind de mâncare; copile cu chipul îmbătrânit înainte de vreme rătăceau cu privirea pierdură și inexpresivă ori trăgând cu ochiul fără pic de decență; capi de familie în vârstă ședeau amărâți cu capul în mâini pe treptele cădirilor, gândindu-se la proprietățile abandonate și devastate de barbari sau la cei dragi, care, cine știe cum, suferiseră de pe urma violenței lor. în privința dărilor - mari, insuportabile - administratorii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]