7,490 matches
-
fotismele mele sunt liniștitoare, devenind flou și atunci văd - de parcă ar fi proiectate pe partea interioară a pleoapei - siluete cenușii umblând printre stupi de albine sau mici papagali negri dispărând Încet-Încet, printre munți Înzăpeziți sau un abur mov care se risipește În spatele unor catarge mișcătoare. Ca o Încununare a celor spuse până aici, voi prezenta un minunat caz de auz colorat. Poate că „auz“ nu este cuvântul foarte potrivit, de vreme ce senzația de culoare pare a fi produsă prin Însăși acțiunea mea
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
de ecuatorul vostru, 100o longitudine la est de mâna mea care scrie. Se vor scurge multe ceasuri până ce ziua se va topi și totul - cer, flori Înalte, apă neclintită - va rămâne Într-o stare de așteptare vesperală, adâncită, și nu risipită de mugetul tânguitor al unei vaci dintr-o poiană Îndepărtată sau de țipătul și mai Înduioșător al unei păsări din josul râului, unde se află vasta Întindere de smârcuri cu mușchi de turbă albăstruie aburindă, botezată America de copiii familiei
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
deloc o sărbătoare. Așezați în acest "spațiu geostrategic", între Mari Puteri împărății vrăjmașe ce s-au tot bătut în capete ca munții din poveste -, în calea tuturor răutăților, mult am suferit și mult am bătut pasul pe loc. Ne-am risipit vlaga în lupte pentru supraviețuire; n-am avut liniștea și aripile aurite ale altor popoare ce s-au putut înălța în lumina culturii și civilizației occidentale. Suntem ce-au făcut din noi vremurile haine, dar asta nu ne scuză greșelile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
țeava înflorită a unui tun; un chervan răsturnat ce fumega încă; un steag verde al Profetului ce flutura ca o zdreanță pe craca unui arbore mutilat; pământ mocirlit, răvășit de copite, frământat cu sânge; iarbă pârjolită; arme: scuturi, securi, spade, risipite; focuri ce licăresc fumegând printre arbori... În acest imperiu încremenit al morții, o singură viață: un cal fără călăreț aleargă năuc, nechezând, căutându-și stăpânul... Fulguiește ușor... De undeva, de la vreun schit, un clopot începe să bată rar, de îngropăciune
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Cosmos absurd. Dragostea e singura certitudine. Și moartea, spune el mai încet. Maria tace un timp, apoi, domol, încetișor: Poate... poate ai dreptate unchiule. Dar nu știu dacă și el... nu știu... Începe tu, spune el fericit strângându-i mâinile. Risipește vrajba iubirii voastre. Desfă baierele inimii. Ai uitat dragostea de la început? A fost începutul, spune ea cu tristețe. A fost focul de paie al începutului. Apoi... ...Apoi, parcă și-a băgat dracu' coada, Doamne iartă-mă! continuă el și își
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
minunată poate fi viața. În durere chiar... Maria îl îmbrățișează cu duioșie: Bunul, dragul meu unchi. Mă rog să fim împreună cât mai mult timp. Ascultă-mi sfatul, fetițo: "Fugit irreparabile tempus!" Tinerețea! Doamne! Ce bogăție! Câtă bucurie! N-o risipi! Iubește! "Unde dragoste nu e, nimic nu e!" Cine a spus asta? Trăiască iubirea! Nu sunteți voi os din osul nostru? De prea mult elan se împiedică într-o blană de urs așternută peste lespezi. Maria îl îmbrățișează cu drag
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
o viață a lui Iancu de Hunedoara. Deși ruptă în trei, într-un fel am fost totdeauna "o singură țară", pentru că nu ne-am pierdut limba, nici credința... Norocul nostru au fost Carpații ce ne-au ținut să nu ne risipim. Pe culmile lui, în restriște sau cu oile, ne-am dat mâna moldovanu', cu munteanu', cu transilvăneanu', ne-am spus păsurile și-am închinat un clondir pentru sănătate... Iancu de Hunedoara a fost speranța Europei în lupta împotriva otomanilor, spune
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Înjura de mama-focului, n-am auzit nicicând pe cineva înjurând atât de cumplit, pe românește, pe ungurește, ba chiar pe turcește. Sictirea pe Papa de la Roma, dar, mai ales, nevolnicia principilor Europei, care, în loc să se unească împotriva pericolului comun, se risipeau în lupte sterile cu vecinii pentru te miri ce pricină de două parale. Noi ne făcusem mici, ascultam muți de admirație. Deodată, a răcnit la mine: "În genunchi!!" A scos sabia și mi-a ars un lat de sabie pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
le-adune fetele, Să le pună pe mărgele, La sânul inimii mele, Eu îl rog pe neicuța, S-o culeagă ușurea, Arz-o focu', dragostea!..." Voichițo, îngână el fermecat, parcă ești Zâna Florilor... De Sânziene, Măria ta... spune Voichița și risipește flori. Îl mângâie pe Chiribuță cu o margaretă, oferindu-i-o. Chiribuță, vrăjit, a uitat să mai închidă gura. E numai ochi. Chiribuță, "Slujba Domnului" s-a sfârșit, îl expediază Ștefan. Întinde-o la joacă! Chiribuță nu s-ar da
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
însuflețire: M-am sculat cu noaptea-n cap. Am încălecat pe Pestrițu și tot într-un galop am ținut-o până-n pădure, să apuc florile încă ude de roua dimineții cum împletesc fetele cununițe de Sânziene altfel, vraja florilor se risipește. Ce spui? o apucă Ștefan de bărbie și o privește în adâncul ochilor albaștri. De Sânziene pare-mi-se fetele dau flori și flăcăii le sărută "ca vraja florilor să nu se risipească", zâmbește Ștefan. Așa-i datina, se scuză
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cununițe de Sânziene altfel, vraja florilor se risipește. Ce spui? o apucă Ștefan de bărbie și o privește în adâncul ochilor albaștri. De Sânziene pare-mi-se fetele dau flori și flăcăii le sărută "ca vraja florilor să nu se risipească", zâmbește Ștefan. Așa-i datina, se scuză el, sărutând-o pe frunte. Voichița se aprinde ca para focului până-n lobii urechilor. Clipește cu genele prelungi ce-i adumbresc ochii de cicoare, dându-le un aer de mister, îndulcit de gropițele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
numele! strigă Mihail. Iaca! Spun! Podagra! Podagra?! Podagra Padișahului!... Și ciuma!... Și ciuma?! Ciuma! Podagra și ciuma! repetă în triumf căpitanul Gherasim. Au ridicat tabăra de la Adrianopole, să nu se întindă molima. Oastea adunată de plecare spre Moldova s-a risipit. Acuma, de-or veni... la anu', poate... la anu' de-or mai veni... La anu'?!... șoptește Ștefan aiurit. La anu'?! Gherasim smulge plosca din mâna unui boier, râde și trage dușcă după dușcă, gâlgâind. Iisuse... La anu'... Fantastic... murmură Ștefan
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
le ascultăm păsul, spune el simțind un fior de gheață ce i se prelinge pe șira spinării. Oameni buni! Oameni buni, vă înțeleg. Au dat năvală vrăjmașii... Jur-împrejur... Le venim noi de hac într-un fel. Numa'... numa' de ne risipim oștirea, cu ce i-om zgorni?! Rămânem cu "Oastea de curte", puțin peste zece mii! sare Șendrea. Turcii, tatarii și muntenii, împreună, adună aproape două sute de mii! precizează Duma. Ați auzit? Socotiți dar: douăzeci de iatagane împotriva unei săbii... și vocea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Și Dunărea ne-a apărat prin hotarul ei de ape. Și... și Codrul ne-a ascuns și ne-a ocrotit în Cetatea lui de frunze... Și... și Carpații ce ne-au ținut ca o șiră a spinării să nu ne risipim... Da, suntem acasă! Cu noi a fost și pământul, și cerul a fost... Și mai spui că suntem singuri... Ștefan tace. Daniil tușește, își drege glasul, se pregătește să rostească ceva important, grav, solemn: Ți-am ascultat spovada... Ți-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
viața și moartea...S-au lepădat de mine... M-au părăsit... M-au lăsat singur, când aveam mai mare nevoie de ei... Aiasta cumplit mă doare! Daniil clatină din cap: S-a surpat, oare, credința moldovenilor în Domnul lor, Ștefan? Risipește umbra îndoielii... "Moldovenii lui Ștefan", îngână el sarcastic... Eram înțeleși au jurat chiar ca oastea risipită să se adune pe culmile Carpaților în zvon de bucium. Dar buciumele n-au buciumat... Și cât i-am așteptat, Doamne!... Am luptat singuri
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
înalt, corpolent, cu fața luminoasă, neînchipuit de prietenos. Era Tiberiu Utan. M-a invitat să iau loc lângă el pe o canapea și a stat afabil, destins câteva minute de vorbă cu mine. Orice umbră de teamă mi s-a risipit. Spațiul primei mele întâlniri cu Tiberiu Utan mi-a rămas în amintire inundat de lumina zâmbetului său. Așa a înțeles el să întâmpine un debutant. Fără nici un fel de morgă oficială, ca un prieten mai mare, cu o totală încredere
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
seară la restaurant, să mai guste o dată din cupa de plăceri a vieții). Îmi amintesc, din acea lungă perioadă de îngrijorări și alarme aproape continue, care parcă nu vroia să ia sfârșit: un coșmar ce nu accepta nicicum să se risipească (mai trecusem prin asemenea momente grele, dar și momentele, la rândul lor, trecuseră; acum, în schimb, greutatea nu se lăsa aruncată de pe umeri, piatra luată de pe inimă - zile, săptămâni, luni în șir; marea clipă a descătușării nu mai sosea), de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
la Goma (care tocmai se muta într-o altă locuință) a fost înregistrată și că, din acest motiv, securitatea l-a condamnat la moarte. Chiar așa! În vara anului următor, îmi amintesc, mai discutam aprins cu el, încercând să-i risipesc exageratele temeri. Coborâsem din autobuzul 131, venind împreună de la Casa Scânteii, în Piața Unirii, plină de lume și gălăgie la acea oră de după-amiază, și acolo, în înghesuială, praf, mizerie, tot încercam să-l liniștesc, servindu-i argumente aproape ofensatoare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
o rog să aibă, pentru Dumnezeu, mare grijă de ea... * După un parastas împăcat și o comemorare senină, într-o superbă zi de primăvară, pe una din aleile cimitirului Bellu, pe care noi, participanții la mișcătoarea și frumoasa solemnitate ne risipiserăm o dată aceasta încheiată, trec, spre ghinionul meu, pe lângă o procesiune minimă însoțind un mort oribil, cum n-am mai văzut, cred, niciodată: uscat, mic, incredibil de cenușiu. Un adevărat cadavru, înspăimântător, intolerabil, care trebuie cât mai repede ascuns, de care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
căsătorie. Ar fi trebuit să sărbătorim „nunta de argint”. Nu o sărbătorim: nu avem nici cu ce (săraci am fost și înainte de revoluție, săraci am rămas și după, când atâția se îmbogățesc peste noapte), nici cu cine (prietenii s-au risipit, au dispărut, unii au plecat spre alte zări, alții au murit, cu alții, în fine, m-am certat sau am rupt fără nici o explicație legăturile din cauza unor acute divergențe de natură politică, iar cei câțiva care mi-au mai rămas
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
ca aerul! N-au fost fericiți acei oameni, strămoșii mei mai mult sau mai puțin îndepărtați. Voind să scape de silnicia turcească, ei n-au scăpat de vicisitudinile istoriei, ale cărei valuri i-au împins încolo și încoace, împrăștiindu-i, risipindu-i până la urmă și firește deznaționalizându-i. Au devenit ucraineni, ruși, români. Unii au fugit spre est, alții, cei mai mulți, spre vest. Au rămas și pe loc, firește, dar oricum n-au mai rămas, nici ei, aceiași. După experiența anului 1940-1941
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Institutului de istoria artei, articole apărute în cursul anilor în „Viața Românească”, „Secolul 20”, „Arta”, texte pentru cataloage de expoziții, cronici etc. Unii dintre prietenii autorului deploră în privat această dispersare : „Păcat de Andrei, cu talentul lui remarcabil, că se risipește în articole comandate, nu știe să refuze solicitările ocazionale, se lasă acaparat în loc să se concentreze într-o lucrare proprie de mai lungă respirație, în care să-și dea măsura etc., etc.”. Sau, alții : „După Pitoresc și melancolie, așteptam de la el
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
talpa spartă și apa curgea din ele în câteva minute, și trebuiau mereu udate cu apă. Eu, inteligent nevoie mare, mi-am zis că prea se obosește tata turnând apă în opinci ca să se moaie, mi-am zis că se risipește prea multă apă turnând în opinci, că opincile nu țin apa până se înmoaie pielea, și am apreciat că este mai nimerit ca opincile să fie băgate în apa din cofă pentru ca să nu se mai risipească atâta apă. Am introdus
A FOST O DATA........ by VICTOR MOISE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487]
-
am zis că se risipește prea multă apă turnând în opinci, că opincile nu țin apa până se înmoaie pielea, și am apreciat că este mai nimerit ca opincile să fie băgate în apa din cofă pentru ca să nu se mai risipească atâta apă. Am introdus opincile lui tata în cofa din care ei beau apă. După această ispravă m-am dus la bunica și m-am jucat acolo cu verișorii mei până seara. Când a venit tata să schimbe opincile scorojite
A FOST O DATA........ by VICTOR MOISE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487]
-
de plumb; scuză-mi această scrisoare puțin coerentă! Nu mă uita! Nu ne uita! René. Ianuarie Acest an, 1994, a început febril, cu neliniște, cu reproșul pe care mi l-am făcut mereu că nu m-am concentrat mai mult, risipindu-mă în tot felul de activități extraliterare, ocupându-mă de bagatele. Oh, când voi deveni eu însămi, când voi ajunge măcar în apropierea acelei imagini pe care am avut-o în copilărie despre menirea omului de a exersa mereu lucrul
Jurnal suedez III (1990-1996) by Gabriela Melinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]