KorAP: Find »[drukola/base=ciudat & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...266 267 268 ...328 >

8,186 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332

avu un efect vizibil asupra ei. Deși nici fiicelor, nici lui Ivan Feodorovici nu le comunică nimic din scrisoare, judecând după anumite semne, familia își dădu seama că e tulburată într-un fel deosebit, chiar emoționată. Începu să vorbească deosebit de ciudat cu fetele și numai despre lucruri neobișnuite; era clar că voia să spună ce are pe suflet, dar se abținea din cine știe ce motive. În ziua primirii scrisorii, a fost drăguță cu toată familia, chiar le-a sărutat pe Aglaia și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
Belokonskaia altă scrisoare și de data aceasta generăleasa se decise să-și dea drumul la gură. Declară solemn că „bătrâna Belokonskaia“ (nu-i spunea niciodată altfel prințesei, când aceasta nu era de față) îi transmite vești liniștitoare despre insul acela... „ciudat, adică despre prinț!“ Bătrâna l-a căutat la Moscova, s-a interesat de el, a aflat ceva foarte frumos; în cele din urmă, prințul a venit în persoană la ea și i-a făcut o impresie aproape extraordinară. „Asta se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
sau a treia zi după mutarea Epancinilor, cu trenul de dimineață, sosi de la Moscova și prințul Lev Nikolaevici Mâșkin. Nu-l întâmpină nimeni la gară; dar, la coborârea din vagon, prințului i se năzări subit că doi ochi îl priveau ciudat, aprinși, din mulțimea care-i luase cu asalt pe călătorii veniți cu trenul. Privind mai atent, nu reuși să descopere nimic. Desigur, doar i se năzărise; însă rămase cu o impresie neplăcută. Pe deasupra, prințul era și-așa trist, îngândurat și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
ani, o fată tânără de vreo douăzeci de ani, toată în doliu și cu un copil sugar în brațe, o fată de treisprezece ani, tot în doliu, care râdea foarte mult, căscând grozav gura și, în sfârșit, un ascultător extrem de ciudat, care stătea întins pe canapea, un ins de vreo douăzeci de ani, destul de frumos, oacheș, cu părul lung și des, cu ochii mari și negri, cu tuleie de perciuni și barbă. Acest ascultător, s-ar părea, îl întrerupea adeseori și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
puțin înaintea lui, prințul îl urma. Ajunseră în sala mare. Aici, pe pereți, erau câteva tablouri, toate portrete de arhierei și peisaje, din care nu se putea distinge nimic. Deasupra ușii care dădea în camera următoare, atârna un tablou destul de ciudat ca formă, de vreo doi verșoci și jumătate în lățime și de cel mult șase verșoci înălțime. Îl reprezenta pe Mântuitorul de-abia coborât de pe cruce. Prințul îl privi iute, ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva; de altminteri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
mare cunoscător, mi se pare că e o copie excelentă. Am văzut tabloul ăsta în străinătate și nu pot să-l uit. Dar... ce ai de... Rogojin părăsi brusc tabloul și o luă înainte. Desigur, aerul distrat și dispoziția deosebită, ciudat de irascibilă, descoperită pe neașteptate la Rogojin, puteau explica într-un fel această impetuozitate; însă prințul rămase totuși uimit de felul brusc în care se încheiase această discuție, pe care nu el o începuse, și că Rogojin nici măcar nu-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
pe care nu el o începuse, și că Rogojin nici măcar nu-i dăduse un răspuns. — Lev Nikolaevici, uite ce voiam de mult să te întreb: crezi sau nu în Dumnezeu? deschise iarăși brusc discuția Rogojin, după ce făcură câțiva pași. Ce ciudat mă întrebi și... mă privești! observă prințul fără să vrea. Îmi place să mă uit la tabloul ăsta, îngăimă Rogojin, după câteva clipe de tăcere, de parcă ar fi uitat din nou întrebarea pusă. — Tabloul ăsta! strigă subit prințul, sub impresia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
o rugăciune amară: „Doamne, iartă-mă întru Hristos!“ -, i-a retezat beregata prietenului dintr-o mișcare, ca unui berbec, și i-a luat ceasul. Rogojin pufni în râs. Hohotea de parcă ar fi fost apucat de o criză. Chiar te simțeai ciudat văzând acest râs după dispoziția lui atât de posacă de acum câteva clipe. — Uite, asta îmi place! Nu, asta-i cea mai grozavă chestie! striga el convulsiv, aproape sufocându-se. Unul nu crede deloc în Dumnezeu, iar altu-i atât de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
loc. Nu se putea hotărî ; își ferea ochii ca să nu-l privească pe prinț. Nu voia să-l îmbrățișeze. — Cred și eu! Deși ți-am luat crucea, n-o să te înjunghii pentru ceasornic! îngăimă el ininteligibil și deodată râse cumva ciudat. Însă subit, toată fața lui își schimbă expresia: se făcu grozav de palid, buzele începură să-i tremure, ochii i se aprinseră. Își ridică mâinile, îl îmbrățișă cu putere pe prinț și, sufocându-se, spuse: Atunci ia-o tu, dacă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
creadă. Aproape instalat în vagon, aruncă subit pe podea biletul de-abia cumpărat și ieși din clădirea gării, fâstâcit și îngândurat. Peste câtva timp, în stradă, parcă își aminti brusc ceva, parcă-și dădu seama pe neașteptate de ceva foarte ciudat, care-l îngrijora cam de prea multă vreme. Dintr-odată fu nevoit să se surprindă, în mod conștient, că are o ocupație, care dura deja de mult, dar pe care n-o observase până în clipa aceea; iată, de câteva ore

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
împrejur își recunoștea din nou imediat gândul întunecat, gândul de care voia atât de mult să se descotorosească. Își aminti că, la birt, când luase masa de prânz, a stat de vorbă cu ospătarul despre un omor recent, neobișnuit de ciudat, care făcuse senzație și provocase multe discuții. Dar, de îndată ce-și aminti, iar se întâmplă cu el ceva deosebit. O dorință extraordinară, irezistibilă, aproape o ispită îi amorți brusc toată voința. Se ridică de pe bancă și din grădină porni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
Se făcea zăpușeală... Cine știe de ce, așa cum îți revine uneori în memorie un motiv muzical agasant, prostesc, de care te-ai săturat până peste cap, și-l amintea acum întruna pe nepotul lui Lebedev, pe care îl văzuse mai înainte. Ciudat era că și-l amintea sub înfățișarea criminalului de care vorbise Lebedev, prezentându-i-l pe nepot. Da, citise recent despre acest ucigaș. Citise și auzise multe asemenea lucruri din clipa când pusese piciorul pe teritoriul Rusiei; urmărea cu perseverență

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
oameni? Parcă aș confunda... ce ciudățenie! Mi se cam învârtește capul... Și ce drăguță, ce simpatică e la chip fiica cea mare a lui Lebedev, cea care ținea copilul în brațe, ce expresie nevinovată, aproape de copil, ce râs aproape de copil! Ciudat că uitase acest chip și abia acum și-l amintise. Lebedev, care bătea la ei din picior, îi adoră probabil pe toți. Dar ce-i mai sigur decât toate, ca doi ori doi, e că Lebedev își adoră și nepotul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
Rogojin nu înseamnă numai sufletul lui pătimaș; e, totuși, un luptător; vrea să-și readucă înapoi cu forța credința pierdută. Are acum chinuitor de mult nevoie de ea... Da! să creadă în ceva! să creadă în cineva! Și totuși, ce ciudat e tabloul ăsta al lui Holbein!... A, asta-i strada! Uite, asta trebuie să fie casa, chiar așa, e numărul 16, „casa doamnei Filisova, soție de secretar de colegiu. Aici e!“ Prințul sună și întrebă de Nastasia Filippovna. Însăși stăpâna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
de mult se rușina de această faptă care nu-i aparținea, atât de mult se jena pentru musafirii săi, încât în primele clipe nu îndrăznea să-i privească. Ptițân, Varia, Ganea, chiar și Lebedev - toți arătau întrucâtva derutați. Cel mai ciudat era că și Ippolit, și „fiul lui Pavlișcev“ păreau surprinși de ceva; și nepotul lui Lebedev era evident nemulțumit. Numai boxerul stătea absolut calm, răsucindu-și mustățile, dându-și importanță; avea privirea puțin aplecată în jos, dar nu din jenă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
spune că incidentul de ieri a fost intenționat? Și de ce nu va întârzia să se întâmple?“ Dar prințul nu întrebă. În privința lui Evgheni Pavlovici, Ganea își dădu drumul la gură singur, fără să fie întrebat în mod special, lucru foarte ciudat, pentru că începu această discuție fără nici un motiv. După părerea lui Gavrila Ardalionovici, Evgheni Pavlovici n-a cunoscut-o mai demult pe Nastasia Filippovna, și în momentul de față o cunoaște de-abia un pic și numai pentru că acum patru zile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
și umor. Cu toate că Evgheni Pavlovici de mult nu vorbea cu el decât cu o ironie întrucâtva specială, acum, ascultându-l, îl privi cumva serios, ca și cum nu s-ar fi așteptat la un asemenea răspuns din partea lui. — Așa... deci așa ziceți, ciudat, rosti el. Și chiar mi-ați răspuns serios, prințe? — Păi nu m-ați întrebat serios? îi replică acesta mirat. Toți izbucniră în râs. — Să nu-l crezi, spuse Adelaida, Evgheni Pavlovici se amuză întotdeauna pe socoteala tuturor! Dacă ai ști

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
altceva și, poate, chiar altcuiva... Dar ce-i cu dumneavoastră? Vă e rău? — Se poate, se prea poate, și ați remarcat cu foarte multă finețe că, poate, nu pe dumneavoastră am vrut să vă abordez! Spunând aceste cuvinte, zâmbi cumva ciudat și chiar caraghios; însă deodată, parcă însuflețindu-se, exclamă: — Să nu-mi aduceți aminte ce am făcut acum trei zile! În acest răstimp mi-a fost foarte rușine... Știu că sunt vinovat... — Păi... păi ce-ați făcut atât de teribil

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
abia putea înțelege ce vor de la el, însă prezentările avură loc, amândoi se înclinară și își dădură mâna. Prietenul lui Evgheni Pavlovici puse o întrebare, însă prințul, se pare, nu-i răspunse sau mormăi ca pentru sine ceva atât de ciudat, încât ofițerul îl privi atent, se uită apoi la Evgheni Pavlovici, înțelese pe loc de ce acesta a pus la cale prezentarea, zâmbi ușor și intră iarăși în vorbă cu Aglaia. Numai Evgheni Pavlovici observă că Aglaia a roșit subit. Prințul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
ignori pe nouveniți cu totul; era evident că țineau să fie remarcați, vorbeau tare, râdeau. Se putea bănui că mulți dintre ei erau amețiți, deși câțiva afișau costume elegante și luxoase; dar printre ei erau și inși care arătau foarte ciudat, cu straie bizare, cu obrajii puțin îmbujorați; erau și câțiva ofițeri, erau și persoane mai în vârstă; erau și unii îmbrăcați comod, cu haine largi și bine cusute, cu inele și butoni, cu splendide peruci negre ca smoala și favoriți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
am gândit s-o fac pe severul, în calitatea mea de cap al familiei, și am făcut, deci, o prostie), acest drăcușor cu sânge rece ne zice deodată în răspăr că „smintita“ (așa s-a exprimat și mi se pare ciudat că rostește cuvintele tale: „parcă n-ați putut, zice, să vă dați seama până acum“), că smintita „și-a pus în minte să facă tot posibilul ca să mă mărite cu prințul Lev Nikolaevici și de aceea se străduiește să facă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
vorba de ceai; păi în timpul acesta avea hârtia în mână, deci știa precis că stau pe terasă, atunci de ce s-a mirat atât? Ha-ha-ha!“ Smulse hârtia din buzunar și o sărută, însă imediat se opri și căzu pe gânduri. „Ce ciudat! Ce ciudat!“ spuse el peste câteva clipe, chiar cu un fel de tristețe: în momentele de mare bucurie se simțea întotdeauna trist, fără să știe nici el de ce. Se uită cu atenție împrejur și se miră că a venit aici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
ceai; păi în timpul acesta avea hârtia în mână, deci știa precis că stau pe terasă, atunci de ce s-a mirat atât? Ha-ha-ha!“ Smulse hârtia din buzunar și o sărută, însă imediat se opri și căzu pe gânduri. „Ce ciudat! Ce ciudat!“ spuse el peste câteva clipe, chiar cu un fel de tristețe: în momentele de mare bucurie se simțea întotdeauna trist, fără să știe nici el de ce. Se uită cu atenție împrejur și se miră că a venit aici. Era foarte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
să te chem negreșit; ține mult să-ți spună ceva. Te-a rugat să vii chiar azi. — Vin mâine. Acum mă duc acasă; vii... la mine? — De ce? Ți-am spus tot; mergi sănătos. — Chiar nu vii? îl întrebă încet prințul. — Ciudat om mai ești, Lev Nikolaevici, chiar ar trebui să mă minunez de tine. Rogojin rânji sarcastic. — De ce? Ce motiv mai ai acum să mă urăști? zise cu tristețe și înflăcărare prințul. Doar știi că nimic din ce credeai tu nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
mai plăcută. Și, într-adevăr, urcând pe terasă, el văzu că toți beau, și beau șampanie, se pare, de câteva ore bune, așa că mulți dintre petrecăreți apucaseră să se „parfumeze“ destul de tare. Musafirii erau toți cunoștințe de-ale prințului, dar ciudat era că se adunaseră toți deodată, ca la o chemare, deși prințul nu invitase pe nimeni și doar întâmplător își amintise de ziua sa de naștere. — Ai spus cuiva că pui șampanie la bătaie și uite-i că au dat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]