7,852 matches
-
corespunde alienarea naratorului. Violența zace în toate straturile sociale ca o latență, ne comunică acest dispozitiv al lui „simț enorm și văz monstruos”. Oamenii simpli, autoritățile, mica burghezie locală o împărtășesc, obscuri- tatea este cea care relevă dimensiunea contemporaneității, iar naratorul privește această obscuritate direct scoțând-o preț de o clipă la suprafață. Să ne reamintim accepțiile pe care filozoful italian, Giorgio Agamben, le conferea contem- poraneității în eseul său, „Ce este contemporanul ?“. Filo- zoful îl considera contemporan pe acela care
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și repulsie.” (trad. mea, A.M.) În afirmația ei, esențială rămân asocierea fascinului și a repulsivului deopotrivă, mărci ale unui interes care iese din sfera anecdoticului pentru a ne oferi datele unei „sărbători crude” ăfête cruelleă în termenii lui Furio Jesi. Naratorul scrutează această obscuritate prin intermediul unei nopți petrecute la un hotel de provincie. Indigenul a devenit un străin, alienat total față de orice formă de originaritate, dar și față de ceea ce constituie cea mai puternică formă de prezentificare, coincidența cu cen- trul de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
formă de prezentificare, coincidența cu cen- trul de cultură și civilizație luat ca model, Parisul. Nu se mai află nici aici, nici acolo, trăind în acel spațiu interstițial pe care Agamben îl atribuia reflecției avenite asupra timpu- lui tău. Acest narator nu știm încotro se duce, este în tranzit și în același timp simțim acest lucru de la început, el nu își mai găsește locul. Poate nici epoca. Meduzări naturaliste Nuvele naturaliste ale lui I.L. Caragiale deschid un alt câmp de observație
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
avem un autor care și-a deconstruit modelul și l-a reasamblat, un autor care-i cunoaște toate piesele. O făclie de Paște constituie din acest punct de vedere un excelent exemplu, dispozitivul funcționează de această dată nu prin intermediul unui Narator care face trimitere către autorul însuși, ci printr-un personaj care se află la periferie, la propriu și la figurat, evreul Leiba Zibal. Exe- gezele anterioare au marcat corect psihologia terorii la Zibal și motivațiile ei clinice. Psihoza ar avea
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
fragil, 3. teroarea mitologică și memoria ancestrală a unei violențe cutumiare. Toate aceste trei motivații au un suport realist, ele sunt circumstanțiate de amenințarea pe care i-o adresează han- giului un fost angajat, amenințare căreia i se dă curs. Naratorul îi încredințează personajului anamneza psihozei sale, istoricul nevrozei fiind recuperabil până la evenimentul în care originează, și anume gesticulația amenințătoare a unui hamal. Gestul lovirii care nu se materializează și nu lovitura ca atare provoacă criza și punctul de inflexiune traumatic
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
analizează diversele școli medicale. Leiba Zibal reprezintă în acest sens un excelent studiu de caz, iar autorul nuvelei îl prezintă ca atare. Și în cazul lui „badea Gheorghe” avem tot o ilustrare a unui caz, cel al matoidului lombrosian, iar naratorul urmărește cu atenție nu numai reprezentarea corectă a tipului, dar și comentariile avizate care înregistrează identificarea. Gesticulația se încarcă de valențe punitive, dar și aici gestul nu se concretizează, rămâne suportul unei fantasme. Există o recurență obsesională a acestui gest
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
difuze, orientate împotriva unei minorități neasimilitate, identificate drept un corp străin, un corp impur. Aceste detalii nu ne sunt prezentate, dar juxtapunerea se produce facil în mintea lui Zibal. Discuția dintre cei doi tineri merită o paranteză pentru că aici comentariile naratorului dezvăluie prezența în fundal a scriitorului și a strategiilor sale. Avem un plonjeu în epistema de secol XIX, temele puse în discuție sunt teme de manual pentru medicina de sfârșit de secol. În rama epistemică, ucigașul dobândește un chip generic
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
a reușit să stea numai pe labele dinapoi și să-și ridice capul în sus, spre cer, cătră lumină !” Comentariul ironic al nara- torului stabilește un ecart semnificativ față de vehicularea vulgatei lombrosiene și putem identifica aici o atitudine ambiguă a naratorului față de verdictul științei moderne. Însă ceea ce subliniază prozatorul este capacitatea ima- ginii de a se difuza mai bine decât orice discurs. Ilustrația teoriei este mai puternică decât teoria, imaginea, decât discursul care o vehiculează. „Ceea ce pricepuse însă Leiba mai bine
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Decupajul gestului care emblematizează violența și transformarea criminalului într-un gigant sunt cele două expresii ale funcționării dispozitivului optic care ne confruntă cu mon- struosul. Imaginea este introiectată și conferă detaliului proporții terifiante. Imaginea se formează în „creier”, subli- niază naratorul, un creier bolnav care configurează imagini deformatoare după același principiu al exorbitării, codificat de expresia „simț enorm și văz monstruos”. Naratorul adaugă un amănunt important : „Ceea ce se petrecea în acel creier ieșea din sfera gândirii umane”, adică din sfera rațiunii
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
confruntă cu mon- struosul. Imaginea este introiectată și conferă detaliului proporții terifiante. Imaginea se formează în „creier”, subli- niază naratorul, un creier bolnav care configurează imagini deformatoare după același principiu al exorbitării, codificat de expresia „simț enorm și văz monstruos”. Naratorul adaugă un amănunt important : „Ceea ce se petrecea în acel creier ieșea din sfera gândirii umane”, adică din sfera rațiunii, sfera în care proporțiile sunt respectate, în care privirea nu este deformată, în care ceea ce ochiul înregis- trează corespunde unei scale
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
s-apară în picioare fără să se aplece. Ceea ce se petrecea în acel creier ieșea din sfera gândirii umane : viața se ridicase la o treaptă de exaltare din care toate se vedeau, se auzeau, se pipăiau enorme, de proporții haotice”. Naratorul nu ezită să utili- zeze cuvântul „monstru” care ne apropie de expresia care consacră dispozitivul hermeneutic al lui „simț enorm și văz monstruos”. Leiba „vede” un monstru, dar în același timp acest fapt se întâmplă printr-o dereglare a simțurilor
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și el întrebuințat în legătură cu simțurile, dintre care trei sunt invocate : văzul, auzul și simțul tactil. Fragmentul desface expresia mai conden- sată din Grand Hôtel „Victoria Română”, Leiba Zibal „simte enorm și vede monstruos”. Ceea ce era un efect retoric prin care naratorul transmitea starea de exasperare, de nervozitate a devenit aici un efect patologic care codifică o nevroză acută. Tensiunea nervoasă mediază nu doar deformarea percepției, ci și accesul la o experiență religi- oasă la confiniile cu trauma. În La fabrique du
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
acceptăm cele două identități ca expresie a meta- bolismului modernității. Fraza lui Caragiale pune sub semnul progresului descoperirea acestor noxe cu ajutorul științei. Numai că știința progresează descoperind dezastrul și falimentul umanității care constituie nu doar simptomul, ci și consecința progresului. Naratorul este un sceptic, dar un sceptic care își ascunde abil scepticismul sub ironie. O altă remarcă care se cere citită prin antifrază este citatul decupat din Schopenhauer pe care Naratorul îl identifică la studentul medicinist. Știința face corp comun cu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
umanității care constituie nu doar simptomul, ci și consecința progresului. Naratorul este un sceptic, dar un sceptic care își ascunde abil scepticismul sub ironie. O altă remarcă care se cere citită prin antifrază este citatul decupat din Schopenhauer pe care Naratorul îl identifică la studentul medicinist. Știința face corp comun cu filo- zofia. „Entuziastul tânăr, între Darwin și Lombroso, găsise vreme să miroasă (s.n.) și puțin Schopenhauer - «spre cer, cătră lumină !»”. Numai că în ciuda decupajului „optimist” și olfactiv, Schopenhauer este unul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
sau cel al aprinderii luminii cu corelatul său torturant al arderii mâinii au și o semnificație în perspectivă rituală. Însă de la un punct încolo apogeul tensiunii nervoase conduce la o stare de calm aparent. Ceea ce se petrece este redat de narator în termenii unui experiment științific fapt care intră de asemenea în zona unui câmp de observație care-i este propriu. Apropierea flăcării de mână provoacă o reacție nervoasă, ceea ce suscită atenția lui Zibal. Obiec- tul fascinației sale morbide se află
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care zgudui bolta gangului și intră repede în dughiană.” Termenii în care este pusă în scenă tortura sunt cei ai unui experiment științific care centrează câmpul de obser- vație. Caracterul științific, experimental al acțiunii este surprins nu numai în limbajul naratorului, ci și în atitu- dinea concentrată a lui Zibal care nu mai aude țipetele victimei sale. Totul este imagine. Zibal este absorbit de obiectul fascinației, obiectul care constituie expresia con- cretă a terorii, mâna imobilizată, fără acea dinamică pro- prie
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ca potențială victimă, cealaltă dimensiune este științifică, dată de fondul patologic care se reflectă în epistema de sfârșit de secol XIX, o paradigmă pozitivistă care-și relevă aici mai degrabă vul- gata. Felul în care violența este redată din perspectiva naratorului reprezintă o altă formă de aliaj pe care teoriile rasiale o vor recupera și remodela pentru a da o expresie sistematică violenței. Avem în această povestire un studiu de caz tipic pentru economia estetică a naturalismului, dar care la o
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de norul de praf stârnit de mătu- roiul serviciului municipal. Recursul la idee al personajelor caragialești conduce adesea către enormități emasculate de conținutul grav. Nae sosește dintr-un periplu nocturn, se află în circuit, berăria la care îl întâlnește pe narator nefiind decât o stație printre atâtea altele. Invocarea noutății tipică pentru debu- tul unei conversații declanșează listarea discursivă a cala- mităților. Toate sunt înscrise în registrul enormului care se transformă pas cu pas sub ochii noștri în enormitate. Noutatea este
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
mai e niciun patriotism...”, care pune capăt oricăror speranțe de relansare. Animat de un fatalism deopotrivă cronic și speculativ, Nae își face amicul martor al unui cataclism inevitabil : „S-a isprăvit ...”. Fin de siècle, fin de race, fin du monde. Naratorul însă a pre- gătit ieșirea din tablou nu pe poarta sublimului, ci pe cea a deriziunii. Climaxul adus de aceste scurtcircuite care leagă indubitabil lipsa de patriotism de revolta boxerilor este întors pe dos într-un anticlimax, compromiterea cul- turii
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
abnorm ? Cum reușește să extragă atâta negativitate din evenimente disparate ? În mod cert, presa îi oferă materialul, substanța acestei paroxistice înscrieri în nega- tiv, această caleidoscopică viziune catastrofică. Ziarul este lentila care permite accesul la enorm, la viziunea mon- struoasă. Naratorul și martorul ocular al acestei combustii discursive încearcă să introducă în discuție un principiu de moderație, indicând corect sursa dezechilibrului în ceea ce ține de natura deformatoare a discursului mediatic, „- Lasă, Nae, că se mai și exagerează...”, sau oferind mode- rația
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și transformă orice figură într-una a excesului deformând-o plastic. Figura eroului este în măsură să capitalizeze simbolic trăsături înscrise în registrul grandorii, într-o stilistică care cores- punde generic hiperbolei, cu alte cuvinte devine accesibilă deformărilor. În Tempora, naratorul, un martor deloc inocent și evi- dent interesat al înregistrării unui destin excepțional, urmărește cariera studentului în drept, Coriolan Drăgă- nescu. Onomastica reflectă chiasmul unei dereglări de scală, prin altoirea de un ludic subversiv a grandorii prin evocarea confirmativă a
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
-l fixează în eternitate. Este vocația monu- mentalului de a lega grandoarea de memorie, de durată, depășind ocazionalul momentului. Momentul apogetic care închide progresia îl reprezintă discursul ținut de Coriolan la statuia lui Mihai Viteazul. Tabloul pe care-l configurează naratorul ca lector in fabula este cel al unui câmp de luptă, unde liderul maxim afișează un comportament eroic în măsură să producă emulație. Dilatarea evenimențialului urmează o dublă cursă. Într-o primă instanță, eroul își fixează modelul exemplar, pe Mihai
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
comprehensibil și exagerarea retorică oricât de rizibilă prezidează la edi- ficarea unui lider politic. Însă nu toate glumele proaste au același parcurs ontologic în istorie ! Din perspectiva discursu- lui îndrăgostit sau doar delirant al ziaristului pe care-l citează prob naratorul avem o mostră de megalografie. O scurtă paranteză ne poate edifica asupra deformării care survine la lectură dintr-un exces de intepretare, exces pe care acest propriu metabolic al operei lui Caragiale îl încurajează din plin. Analizând opera lui Caragiale
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
da ochi cu tânăra victimă a acestui regim de teroare !“ Viziunea aceasta este una proprie marilor crize istorice, al marilor tensiuni politice, în orice caz, cele care configurează niște lieux de mémoire în termenii vehiculați de Pierre Nora. Din nou, naratorul creează un efect de contrast care scoate în evidență mecanismul manipulativ al speculării unor eveni- mente din categoria secundarului. Contraponderea se rea- lizează prin înregistrarea unui dublu ecart, unul înscris pe axa paradigmatică a noțiunii de eroism în raport cu genul literar
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
caracterului instituțional al tiraniei ca ex- creștere a puterii în raport cu cetățeanul considerabil diminuat sub raportul drepturilor și libertăților democratice, statura eroului de expresie contestatară. „Aș fi vrut să văz pe tirani față-n față cu Coriolan Drăgănescu !” Cu această frază, naratorul stabilește raportul echilibrat, simetric, între două instanțe care se situează în același ordin de mărime. Rapor- tul apare ca fiind dezechilibrat în prezentul naratorului, când vocației grandorii, staturii eroului îi lipsește contextul adecvat, cel al tiraniei. Coriolan este prea mare
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]