6,926 matches
-
noastre de cunoaștere, ce pot fi recunoscute în rezultatele acesteia, cunoștințele, dar și în "intențiile" (chiar "intenționalitățile") determinate ale cunoașterii. Una dintre ele conceptul cunoașterii integrale (cum spune Kant, al cunoștinței care, deși pornește de la condiționat, ajunge, cu ajutorul rațiunii, la necondiționat) este imposibilă, dacă luăm în seamă o perspectivă temporală (cronologică) rezonabilă, adică limitată; ea exprimă, de fapt, o imposibilitate absolută (semnalată în scenariul kantian prin ideea imposibilității experiențiale a unui "obiect" al Ideilor rațiunii). Cealaltă ideea cunoștinței "desăvârșite", încheiate, ceea ce
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
primului sistem de logică, din mai multe motive: a) întâi, pentru că tipurile de raționament fac parte din lotul logicii, gândită de întemeietor ca instrument (organon), fiind ele însele instrumente (ființări-la-îndemână, "lucruri" servind pentru ceva, mijloace), neavând, în consecință, o natură necondiționată, cum se pretinde unui scop în sine; b) apoi, fiindcă raționamentele în cauză mijlocesc o relație, aceea dintre nevoia omului de a cunoaște, probată prin existența unei dispoziții sufletești corespunzătoare facultatea de cunoaștere, "intelectul" și un conținut "sensibil" și "logic
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
să se sprijine pe acest gând despre cunoașterea valabilă. Ceea ce înseamnă că problema corectitudinii gândirii și cea a originarității intuiției intelectuale sunt scoase din registrul problematic al "logicii" (logos-ului formal), fiind elementele apodictice ale acesteia; evidența lor, așadar, este necondiționată. Tocmai corectitudinea gândirii și originaritatea intuiției intelectuale reprezintă, având sensurile menționate, temeiurile ultime ale logos-ului formal în ipostaza logicii aristotelice, a logicii-organon. Acestea două, socotite evidențe, sunt tematizate de însuși întemeietorul logicii și distribuite în mai multe locuri ale
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
regulativă.102 Dintr-o anumită perspectivă, este vorba aici, la Kant, doar despre o extindere a semnificațiilor analiticii și dialecticii. În privința rostului lor epistemic, ele nu mai sunt doar teorii ale raționamentului, deși dialectica cercetează "raționamentele dialectice" (toate conchizând asupra necondiționatului, pentru care nu există niciodată un concept "plin", adică legat de un obiect posibil prin experiență, ajungându-se astfel la aparență), ci sunt și "critici", discipline investite cu sarcina de a stabili elementele a priori ale cunoștinței, competențele acestora, dar
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
a filosofiei kantiene; oricum, prin conștiința de timp, Kant readuce proiectul critic în orizontul judecății de predicație, dat fiind faptul că această conștiință, ca "obiect" al unei intuiții categoriale, are sensul unor elemente ale structurii judecății. 3.2.1.6. Necondiționatul, cunoștința aparentă și precomprehensiunea non-judicativului Conceptul, ca formă a intelectului, are o semnificație transcendentală constând în disponibilitatea sa de a se "încărca (umple) obiectiv" chiar și atunci când intelectul îl aplică, potrivit regulilor sale, unui obiect căruia nu-i poate corespunde
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
categoriilor intelectului, ci chiar conceptele acestuia. Ideile transcendentale țin de rațiune, aparțin acesteia ca forme ale unei facultăți de cunoaștere, dar nu se raportează la experiență, fiind transcendente și aducând alături de condiționatul propriu experienței, care capătă "formă" prin categoriile intelectului, necondiționatul. Atunci când există pretenția imanenței Ideilor prin raportare la experiență, se produce cunoaștere aparentă; și se întâmplă astfel, pentru că rațiunea, în funcționarea sa pură prin Idei, "nu se raportează niciodată de-a dreptul la obiecte, ci la conceptele intelectului despre ele
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
căror producere este, cumva, "naturală", susține Kant. Pentru a limpezi problema legată de raționamentele dialectice, este necesar un alt cadru de discurs, anume cel din parte a doua; important pentru demersul de față este faptul că aceste raționamente conchid asupra necondiționatului pornind de la condiționat: de aici încadrarea lor sofistică și aparența în cunoaștere pe care ele o creează. Paralogismul transcendental, antinomia rațiunii și idealul rațiunii pure, singurele forme posibile ale raționamentului dialectic, conduc spre necondiționat. Cum a apărut acesta? Ce rost
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
faptul că aceste raționamente conchid asupra necondiționatului pornind de la condiționat: de aici încadrarea lor sofistică și aparența în cunoaștere pe care ele o creează. Paralogismul transcendental, antinomia rațiunii și idealul rațiunii pure, singurele forme posibile ale raționamentului dialectic, conduc spre necondiționat. Cum a apărut acesta? Ce rost are el în proiectul lui Kant, care încearcă să facă ordine în spațiul cunoașterii veritabile? Pentru a răspunde la astfel de întrebări, trebuie să trecem de la diferența dintre cunoașterea veritabilă și cunoașterea aparentă, ca
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
cunoaștere, care au, astfel, drept obiect ceva posibil în experiență, și numai în ipostaza de "eu gândesc" (fundament al oricărui act de gândire și, cum am văzut deja, de cunoaștere, dar un veritabil "nimic", luat în sine), adică a unui necondiționat care intervine trebuie să intervină pentru a face posibilă însăși sinteza presupusă de orice act de cunoaștere veritabilă; b) apoi, fiindcă atunci când fenomenul se constituie prin contribuția facultății de cunoaștere, în primul rând a sensibilității, trebuie acceptat și altceva doar
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
istoria filosofiei și înainte și după Kant, dar imposibilă în arhitectonica "rațiunii pure" -, anume intuiția intelectuală. Luat fie într-un fel, fie în celălalt, noumen-ul este ipostază a aparenței. Aceasta din urmă are, ea însăși, mai multe ipostaze: pe lângă noumen, necondiționatul, nimicul etc. Sensul negativ al noumen-ului, acceptabil, și cel pozitiv, inacceptabil, nu provoacă o schimbare de statut a acestuia, în sensul că unul dintre ele ar constitui ceva ce poate fi cunoscut; natura noumen-ului este una: obiect doar gândit, căruia
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
poate fi dat (positum) printr-o intuiție intelectuală (imposibilă pentru facultatea omenească de cunoaștere, după Kant). Noumen-ul rămâne ipostaza aparenței la nivelul intelectului. O aparență care, luată într-un sens anume, funcționează după necesitatea exprimată de facultatea de cunoaștere omenească. Necondiționatul are o funcție necesară în construcția kantiană: el face posibilă sinteza la nivelul Ideilor rațiunii (de care se ocupă dialectica transcendentală), sinteza conceptelor intelectului, pentru că Ideile nu ajung la experiență, ci doar la conceptele intelectului, pe care le unifică. Fiind
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
plasat, poate fi el socotit o ipostază a aparenței? Atâta vreme cât el apare ca o condiție de posibilitate a unor sinteze necesare ele însele pentru facultatea de cunoaștere, am avea motive să ne îndoim de o asemenea încadrare. Numai că el, necondiționatul, nu poate fi niciodată obiect de experiență, nu poate fi constituit fenomenal (devenit în același timp obiect de intuit și obiect de gândit), adică nu poate deveni fenomen, ceea ce înseamnă că este doar de condiția opusului constituirii fenomenale, anume de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
un fel de absolut potențial, în concept aristotelic, referitor la ceva ce se poate îmbogăți continuu cu câte o unitate din sine, fără să ajungă vreodată la o împlinire. Kant gândește sinteza, așadar, nu asemenea unui dat absolut, a unui necondiționat împlinit în sine, autonom față de orice, separat, cum ar fi firesc, de orice altceva; dimpotrivă, e vorba, la Kant, de un necondiționat ... condiționat el însuși tocmai de opusul său, dar nu în sensul că el și-ar pierde orice îndreptățire
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fără să ajungă vreodată la o împlinire. Kant gândește sinteza, așadar, nu asemenea unui dat absolut, a unui necondiționat împlinit în sine, autonom față de orice, separat, cum ar fi firesc, de orice altceva; dimpotrivă, e vorba, la Kant, de un necondiționat ... condiționat el însuși tocmai de opusul său, dar nu în sensul că el și-ar pierde orice îndreptățire, ci pentru că el are sens numai în "unități sintetice" alcătuite din condiționate. În absența acestora, necondiționatul mai poate fi ceva, numai că
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
e vorba, la Kant, de un necondiționat ... condiționat el însuși tocmai de opusul său, dar nu în sensul că el și-ar pierde orice îndreptățire, ci pentru că el are sens numai în "unități sintetice" alcătuite din condiționate. În absența acestora, necondiționatul mai poate fi ceva, numai că o pretenție la cunoașterea sa înseamnă o îndepărtare de rosturile sale firești prin raportare la funcționarea facultății de cunoaștere, adică a sensibilității, intelectului și rațiunii. Pe această posibilitate de a gândi (de a lua
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
mai poate fi ceva, numai că o pretenție la cunoașterea sa înseamnă o îndepărtare de rosturile sale firești prin raportare la funcționarea facultății de cunoaștere, adică a sensibilității, intelectului și rațiunii. Pe această posibilitate de a gândi (de a lua) necondiționatul în sine ca obiect al rațiunii (al unei Idei transcendentale) se întemeiază distincția dintre rolul regulativ al Ideilor rațiunii pure (rol legitim) și rolul lor constitutiv, vinovat de aparență (în sens cognitiv și chiar într-unul ontologic). Dacă sinteza rațională
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
al unei Idei transcendentale) se întemeiază distincția dintre rolul regulativ al Ideilor rațiunii pure (rol legitim) și rolul lor constitutiv, vinovat de aparență (în sens cognitiv și chiar într-unul ontologic). Dacă sinteza rațională (prin Ideile transcendentale), posibilă pe temeiul necondiționatului, exprimă doar posibilitatea înaintării infinite în lanțul condițiilor pentru a ajunge deși niciodată nu se va întâmpla aceasta la absolut, dacă doar este pusă ordine în unitatea creată pe baza conceptelor intelectului, atunci avem de-a face cu o implicare
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
i-ar fi dat în felul în care este dat în intuiție un obiect pentru un concept intelectual, atunci Ideea în cauză este un "concept sofistic", funcționarea rațiunii este constitutivă, prin urmare dialectică, și în felul acesta este creată aparența. Necondiționatul se transformă în condiționat (un condiționat căruia îi lipsește, totuși, esențialul: legătura cu obiectul experienței), dacă rațiunea funcționează constitutiv: tocmai de aceea el este ipostază a aparenței. Pe baza distincției dintre folosirea regulativă și cea constitutivă a Ideilor transcendentale, capătă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
obiect al unei experiențe posibile, asemenea fenomenului; totuși, el însoțește cumva, necesar fenomenul însuși, așa încât el își capătă sensul tocmai determinat de fenomen și de toate condițiile "subiective" și "obiective" care îl fac posibil pe acesta din urmă. De asemenea, necondiționatul, dacă este gândit în sine, are aceeași deschidere către un orizont nonjudicativ. Ca și în cazul noumen-ului, necondiționatul își capătă sensul numai prin condiționat și numai pentru a-i deschide acestuia perspectiva unei sinteze "totale" în care ipostazele sale să
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sensul tocmai determinat de fenomen și de toate condițiile "subiective" și "obiective" care îl fac posibil pe acesta din urmă. De asemenea, necondiționatul, dacă este gândit în sine, are aceeași deschidere către un orizont nonjudicativ. Ca și în cazul noumen-ului, necondiționatul își capătă sensul numai prin condiționat și numai pentru a-i deschide acestuia perspectiva unei sinteze "totale" în care ipostazele sale să-și aibă locul potrivit. Dacă gândim necondiționatul ca pe ceva ce prinde chip numai în sensul unei regresii
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
aceeași deschidere către un orizont nonjudicativ. Ca și în cazul noumen-ului, necondiționatul își capătă sensul numai prin condiționat și numai pentru a-i deschide acestuia perspectiva unei sinteze "totale" în care ipostazele sale să-și aibă locul potrivit. Dacă gândim necondiționatul ca pe ceva ce prinde chip numai în sensul unei regresii a rațiunii către cuprinderea într-o sinteză a tuturor ipostazelor condiționatului, atunci necondiționatul are un sens și încă unul cu totul necesar pentru condiționat (în sensul cunoașterii sale și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
acestuia perspectiva unei sinteze "totale" în care ipostazele sale să-și aibă locul potrivit. Dacă gândim necondiționatul ca pe ceva ce prinde chip numai în sensul unei regresii a rațiunii către cuprinderea într-o sinteză a tuturor ipostazelor condiționatului, atunci necondiționatul are un sens și încă unul cu totul necesar pentru condiționat (în sensul cunoașterii sale și chiar în sensul "condiției" sale de fenomen); dar, de fapt, această regresie este un fel de aplicație a unei unități sintetice la sinteze mai
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
modela gândirea și rostirea filosofică într-un orizont al logos-ului întreg, neredus la aspectul său formal. A treia ipostază a aparenței, nimicul, deși interpretat de Kant modelat, chiar în sensul în care prelucrează și celelalte două ipostaze, noumen-ul și necondiționatul, pare a scăpa, totuși, de încadrarea strict judicativ-constitutivă. Locul în care Kant pune în discuție nimicul se află la sfârșitul "Analiticii transcendentale", așadar în imediata vecinătate a "Dialecticii transcendentale". Este vorba de un loc de cumpănă, oarecum în afara celor două
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
afla în limitele acesteia, dar este luat ca și cum s-ar afla. Iar centrul descrierii va fi o structură conceptuală paradoxală, în perspectiva a ceea ce a fost stabilit până aici în legătură cu structura de existență "timp fenomen": este vorba despre cuplul "timp necondiționat". Dat fiind faptul că timpul și-a pierdut funcția sa constitutiv-judicativă adică reducția la timp s-a operat potrivit exigențelor exprimate de analitica transcendentală kantiană demersul de față nu va zăbovi peste măsură în acest loc. I se cuvine unei
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sa constitutiv-judicativă adică reducția la timp s-a operat potrivit exigențelor exprimate de analitica transcendentală kantiană demersul de față nu va zăbovi peste măsură în acest loc. I se cuvine unei reducții non-judicative să scoată la iveală sensurile cuplului timp necondiționat, mizând, dacă este cazul unei aplicații kantiene, pe dialectica transcendentală din sistemul Criticii rațiunii pure. 3.2.2.5. Timpul și necondiționatul; sensul judicativ-constitutiv al dialecticii transcendentale Fără îndoială, termenul de necondiționat nu este deloc familiar în limitele constituirii fenomenale
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]