67,138 matches
-
i-a Întrebat la ospăț de ce se tem ei cel mai mult, socotind, de bună seamă, că Îl vor numi pe el; dar aceștia i-au răspuns că nu se tem de nimic altceva decât ca nu cumva să cadă cerul peste ei1. Această temere, pe care grecii trebuie să o fi considerat irațională, se potrivea bine cu Îndrăzneala celților, la fel de irațională În ochii lor. Însă lucrurile stăteau destul de diferit. În cultura indo-europeană se credea că cerul este făcut din piatră
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
nu cumva să cadă cerul peste ei1. Această temere, pe care grecii trebuie să o fi considerat irațională, se potrivea bine cu Îndrăzneala celților, la fel de irațională În ochii lor. Însă lucrurile stăteau destul de diferit. În cultura indo-europeană se credea că cerul este făcut din piatră, iar urme lexicale ale acestei concepții ajung până În plină epocă istorică: În avestică, asmanînseamnă și „piatră” și „cer”, iar același lucru este valabil și pentru vedicul așman-; În greacă, termenul ³km½n („nicovală”, care, la Început, era
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Îndrăzneala celților, la fel de irațională În ochii lor. Însă lucrurile stăteau destul de diferit. În cultura indo-europeană se credea că cerul este făcut din piatră, iar urme lexicale ale acestei concepții ajung până În plină epocă istorică: În avestică, asmanînseamnă și „piatră” și „cer”, iar același lucru este valabil și pentru vedicul așman-; În greacă, termenul ³km½n („nicovală”, care, la Început, era o piatră mare) este glosat de Hesychius din Alexandria Împreună cu ouranòs. Așadar, celții păstraseră pur și simplu o veche credință indo-europeană, ale
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Îi comanda Mettius Curtius, iar pe romani, Hostus Hostilius ș...ț. Hostius cade Însă și armata romană dă numaidecât Înapoi și fuge În neorânduială până la poarta veche a Palatinului. Romulusxe "Romulus" Însuși, târât de mulțimea fugarilor, Își ridică armele spre cer și spune: „O, Jupiter Stator, supunându-mă voinței tale, am pus aici pe Palatin temelia orașului. Cetățuia, cumpărată prin trădare, a căzut În mâinile sabinilor, armata lor a și trecut valea care Îi desparte de noi și se Îndreaptă Încoace
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
universului se cutremură, de peste tot apar cete de uriași, Odin este sfâșiat de lupul Fenrirxe "Fenrir", toți zeii sunt uciși, Însăși natura participă la această distrugere: soarele devine negru, pământul se prăbușește În mare, stelele dispar, focul se Înalță până la cer. Dar nu este sfârșitul a toate. După catastrofa universală va urma o etapă nouă, mai bună: pământul va ieși din nou din mare, cascadele vor ropoti, vulturul va zbura din nou și o nouă generație de Aesir se va Întoarce
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
este cu totul acoperit cu aur, poporul venerează statuile a trei zei: cel mai puternic dintre ei, Thorrxe "Thorr", Își are tronul În centrul sălii, iar alături de el stau Wodan și Friccus. Funcția lor este următoarea: „Thorr - spun aceștia - domină cerul și stăpânește tunetul, fulgerul, vânturile și ploaia, vremea senină și secerișul. Celălalt, Wodan, care Înseamnă mânie, stăpânește peste război și oferă omului forță Împotriva dușmanilor. Celxe "Cel" de-al treilea este Friccus, cel care oferă oamenilor pace și plăcere”. Acesta
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Puhvel, 1988, p. 205), pentru că, În tradiția indo-europeană, a treia funcție - cea economică - este acoperită constant de două divinități majore, strâns Înrudite dar asimetrice. Este ceea ce se Întâmplă În India cu gemenii N³satyaxe "Na>satya", dintre care unul este fiul Cerului, iar celălalt al unui muritor; În Grecia Îi avem pe Castorxe "Castor" și Poluxxe "Polux", gemenii pe care Ledaxe "Leda" i-a avut, pe unul, de la Tindarxe "Tindar", iar pe celălalt, de la Zeusxe "Zeus". Și mai important pentru o mai
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
pe ea anumite semne și le aruncă la Întâmplare pe o pânză albă. Apoi, preotul țării, dacă se aruncă sorții pentru binele obștii, sau capul familiei, dacă se aruncă pentru unul sau altul, după ce se roagă zeilor cu ochii la cer, trage de trei ori câte un bețișor și, după ce l-a tras, le tâlcuiește după semnele crestate mai Înainte (Tacitus, Germania, X). Deși Tacitus nu explică care sunt semnele trasate pe ramuri, cercetătorii sunt de acord că, În epoca romană
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
al unui „telejurnal”, dar nici cel al istoricilor moderni. Iau un exemplu pentru a mă explica mai bine. 1. Botezul lui Isus În relatarea botezului lui Isus pe care o găsim în cele trei evanghelii sinoptice (Matei, Marcu și Luca), cerul se deschide și Duhul Sfânt, sub chip de porumbel, coboară asupra lui Isus abia botezat. Cine vede acest porumbel? Conform acestor trei evanghelii, numai Isus îl vede. Dar, dacă este așa, apare imediat o altă întrebare: cum pot povesti evangheliștii
Cuvântul lui Dumnezeu în povestirile oamenilor by Jean Louis Ska () [Corola-publishinghouse/Science/100975_a_102267]
-
povestitorul care descrie cum a creat Dumnezeu lumea nu se poate să fi fost martor ocular, în special în cazul primei povestiri a creației (Gn 1,1-2,3), povestire care începe prin cuvintele foarte cunoscute: „La început Dumnezeu a creat cerul și pământul”. În această relatare, de fapt, Dumnezeu creează primul cuplu uman abia în a șasea zi. Pentru a putea povesti ceea ce s-a întâmplat în primele cinci zile, obligatoriu, povestitorul trebuie să extrapoleze sau să-și „imagineze” ceea ce nici un
Cuvântul lui Dumnezeu în povestirile oamenilor by Jean Louis Ska () [Corola-publishinghouse/Science/100975_a_102267]
-
Mesopotamia, ci coboară în Egipt (12,10-20) sau în Filisteea (20). Povestirea din Gn 24, în care slujitorul lui Abraham se întoarce la Haran pentru a găsi o soție pentru Isaac este un text tardiv. Textul utilizează apelativul divin „Dumnezeul cerului” (24,7) pe care îl regăsim în edictul lui Cirus (2Cr 36,23; Esd 1,2). Expresia este tipică limbajului din epoca persană. Și Iacob este prezentat ca model al israeliților care au mers în exil și apoi s-au
Cuvântul lui Dumnezeu în povestirile oamenilor by Jean Louis Ska () [Corola-publishinghouse/Science/100975_a_102267]
-
de încercare, Chișinău, 1958; Aventurile lui Nătăfleață, Chișinău, 1961; Firicel de floare rară, Chișinău, 1961; Dor, Chișinău, 1963; Poezii, Chișinău, 1964; Singur în fața dragostei, Chișinău, 1966; Versuri, Chișinău, 1967; Cizmele cocostârcului, Chișinău, 1967; Marele rățoi Max, Chișinău, 1968; Și sub cerul acela, Chișinău, 1971; Unchiul din Paris, Chișinău, 1973; Singur în fața dragostei. Unchiul din Paris, Chișinău, 1975; În alb și negru, Chișinău, 1977; Noile aventuri ale lui Nătăfleață, Chișinău, 1978; Scrieri alese, pref. Mihai Cimpoi, Chișinău, 1981; Local ploi de scurtă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285963_a_287292]
-
cu o / indiferență regală pustiul artei”. Un loc aparte îl ocupă volumul Imnuri către amurg (1970), în care nostalgia unei vârste de aur umbrește trăirea plenară a prezentului: „O când priveai lumea cu ochii în lacrimi / sfere luminoase cădeau din ceruri / și cu aripi de îngeri se așezau / la picioarele tale predicând iubirea și pacea // [...] ce fiare întunecate beau astăzi / apa muzicii funerare o styxul / era pe atunci încă un slăvit / loc al mântuirii și ochii tăi străluceau fericiți”. O melancolie
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287754_a_289083]
-
Revarsă-ți harul tău pe plaiuri,/ Pe coama munților, pe ape./ Aprinse rugi din mii de naiuri/ Mireasma inimii-n năstrape//[...]// Întâiul cântec, Doamne, iată-l.../ Ning flori de rai și clopoței./ Tu-mi cânți în fluier: Unul, Tatăl.../ Tot cerul cântă-n anii mei”). Se remarcă predilecția autorului pentru cântec. Plecând de la „cântece de țară”, el se regăsește sub alte orizonturi în „cântece din fluier”, adaptate firesc exilului („Gârboviți de mers și de-așteptare,/ Gândul ni-i cu spini și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288985_a_290314]
-
să fie o lume a neființei, nu este încă una a ființei. Apariția hotarului într-o astfel de lume echivalează cu actul de naștere al ființei. Abia odată cu apariția lui se poate vorbi de cele ce sunt: de ape, pământuri, ceruri, planete, de plante, animale și oameni - de „lucruri“. Un lucru este, în mod absolut, câtă vreme persistă în hotarul lui, și el încetează să fie odată cu destrămarea acestuia. Un lucru este prin identitatea pe care i-o conferă propriul hotar
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
apare drept accidental în raport cu apariția conturului însuși. Cum anume apare acest hotar, dacă el este indus de cineva, de ceva sau de nimeni, dacă el este dat „din afară“, dacă este rezultatul unei geometrii divine care desparte apele, pământul și cerul sau dacă, dimpotrivă, este rezultatul unui proces subtil, în care hotarul pare că „se dă“ singur - este un lucru la care, în fond, nu se poate răspunde. Oricum, hotarul este dat sau primit, indiferent dacă el este efectul unei raționalități
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
alegerii noastre, noi nu avem același elan al depășirii și aceeași intuiție a posibilului, nu ne putem fixa și atinge țeluri la fel de dificile. - Această inegală distribuție a libertății este premisa îndepărtată a maladiilor de destin. Spre deosebire de „crinii câmpului“ și „păsările cerului“, care nu se pot abate de la țelul care le-a fost fixat - singurul pe care au să-l împlinească -, omul se poate amăgi, poate aprecia greșit, poate rata și poate trăi visând necontenit triumfuri interzise. Căci dacă omul poate rămâne
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
lui, ca revers al nimicirii celui stăpânit. De aceea prima formă a izolării celui puternic nu apare în raport cu „cineva“, ci cu lucrul numit care, în loc să cunoască ocrotirea, este trecut acum în regimul distrugerii. În distrugerea apei, a pământului și a cerului eu fac experiența unei izolări esențiale care este totodată condamnarea mea. Câtă vreme acelea există, slăbiciunea dependenței ca temei al puterii mele rămâne ascunsă. Abia distrugându le, acest temei ajunge vizibil. Încetând să ocrotesc, am devenit singur. Dar pentru că temeiul
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
în primă instanță - deci la Homer, Hesiod, Alcman, presocratici - cuvântul apare legat mai ales de noțiuni referitoare la corpuri ale căror proporții depășeau puterea de cuprindere a omului: ta perata erau limitele presupuse și deduse, limitele pământului, ale mării, ale cerului, ale astrelor, ale universului însuși, deci limitele care făceau parte din recuzita teoretică a unor cosmologii forjate pe baza imaginației. Întrucât nu puteau fi experimentate direct, ele erau „cunoscute“ prin delegație: parcurgerea unor suprafețe de asemenea proporții nu stătea decât
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
neființă. Aceeași imagine, suportând modificări doar la nivelul unor detalii de imaginație, este prezentă și la Hesiod<ref id=”2”>Theog. 738 și 809.</ref> „Sursele și extremitățile tuturor elementelor“ (panton pegai kai peirata) - deci ale pământului, Tartarului, mării și cerului - converg într-un unic punct, dincolo de care se deschide „prăpastia imensă“ (chasma mega), imaginea poetică a vidului sau a neființei, care nu poate fi străbătută nicicum, de vreme ce nu cunoaște limite. Despre o „limită a pământului“ (peiras gaies), „cea de sus
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
limită care nu poate fi experimentată nemijlocit și care, ca atare, nu poate fi decât presupusă și dedusă. În același sens, Parmenide<ref id=”1”>DK 28 B 10, 7.</ref> vorbește despre „limitele astrelor“ (perat’ astron) păzite de un cer „atotcuprinzător“ și constituindu-se el însuși ca „limită supremă“ a lumii. Însă „limita“ care strânge toate aceste elemente laolaltă, creând astfel un întreg armonic, un kosmos, deci un univers structurat și ierarhizat, în care toate celelalte elemente cu limitele lor
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
țărm“), în care era vorba de „limitele mării“ și de „limitele pământului“, grecii erau confruntați cu ființa unui peisaj a cărui linie de orizont era inexistentă sau care, mai precis, lua forma fictivă a limitei unde marea se întâlnește cu cerul. Acest peisaj care se anulează constant în propria lui ficțiune este resimțit, atâta vreme cât străbaterea nu s-a împlinit, ca obstacol. Obstacolul este deci însăși marea ca spațiu lipsit de repere. În aceste condiții, țărmul ca limită ultimă este țelul nevăzut
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
în materia vastă și indistinctă a Creației, el hotărăște despărțind, hotărnicind. În primele trei zile, Creația nu este altceva decât delimitare: în prima zi lumina este despărțită de întuneric, în a doua apele se despart pentru a face să apară cerul, în a treia operația e aparent opusă - ele se adună -, însă cu atât mai mult în vederea distingerii: pământul și apa se aleg separat, își află o margine, o limită care, ea abia, conferă apei identitatea mărilor, iar pământului, lăsat „să
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
în vederea distingerii: pământul și apa se aleg separat, își află o margine, o limită care, ea abia, conferă apei identitatea mărilor, iar pământului, lăsat „să se ivească“ la marginea lor, pe aceea a uscatului. Apa și pământul sunt acum „tocmite“. Cerul, pământul și mările apar deci prin simplă demarcare. Cu ele, opera peratologului geometru se încheie; din ziua a patra asistăm la faptele peratologului modelator. Lumea aceasta, repartizată doar pe câteva registre, este lipsită de viața formelor; nu există o formă
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
apar deci prin simplă demarcare. Cu ele, opera peratologului geometru se încheie; din ziua a patra asistăm la faptele peratologului modelator. Lumea aceasta, repartizată doar pe câteva registre, este lipsită de viața formelor; nu există o formă a pământului, a cerului, a mării. Există doar margini ale lor. Limita există aici doar ca formă frustă a demarcării. În schimb, în următoarele trei zile, făcând soarele și luna, peștii și păsările, animalele terestre și pe om, Dumnezeu nu mai poate delimita trasând
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]