7,252 matches
-
ruși, îi consideră pe vechii tătari ca fiind de origine mongola. Al doilea punct de vedere, care capătă o pondere din ce in ce mai mare printre istorici, îi apreciază pe tătari, de la bun început, ca element component al lumii proto-turce. Cunoscuți deja de cronicarii chinezi sub numele de „Da-da” sau „Ța-ța” și de cronicarii persani sub numele de „Tătar”, ei înșiși se numeau „Tătar”, în cronică autohtonă "Istoria secretă a Mongolilor", epopee contemporană intrării lor pe scena istoriei universale la începutul secolului al
Tătari () [Corola-website/Science/297297_a_298626]
-
Al doilea punct de vedere, care capătă o pondere din ce in ce mai mare printre istorici, îi apreciază pe tătari, de la bun început, ca element component al lumii proto-turce. Cunoscuți deja de cronicarii chinezi sub numele de „Da-da” sau „Ța-ța” și de cronicarii persani sub numele de „Tătar”, ei înșiși se numeau „Tătar”, în cronică autohtonă "Istoria secretă a Mongolilor", epopee contemporană intrării lor pe scena istoriei universale la începutul secolului al XIII-lea. i, care în secolul al V-lea trăiau în
Tătari () [Corola-website/Science/297297_a_298626]
-
din cercul intelectual găzduit de familia Negri în Mânjina. El s-a apropiat și de profesorul de limba franceză și eseistul Jean Alexandre Vaillant, care era implicat și el în proiecte liberale fiind în același timp interesat și de lucrările cronicarilor moldoveni. Intelectualii din acele zile au speculat că Kogălniceanu ar fi contribuit cu mai multe secțiuni la eseul lui Vaillant despre Moldova și Valahia ("La Roumanie"). În mai 1840, în timp ce era secretarul personal al Prințului Sturdza, a devenit director (împreună cu
Mihail Kogălniceanu () [Corola-website/Science/297269_a_298598]
-
românească, numindu-i pe cei din urmă cu termenul de romani, în vreme ce pentru bizantini utilizează denumirea de romei. Tratatul geografului persan Gardizi-Podoaba Istoriilor, scris la mijlocul secolului XI oferă informații despre originea poporului român. În a două jumătate a secolului IX, cronicarul thessaliot Kekaumenos a afirmat că vlahii balcanici erau urmașii dacilor, care trăiau pe Dunăre și pe Sava. Consemnează că s-au revoltat împotriva bizantinilor și s-au retras în Epir, Macedonia și Grecia. Lucrarea să a avut o difuzare restrânsă
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
s-au retras în Epir, Macedonia și Grecia. Lucrarea să a avut o difuzare restrânsă și a fost pusă în circulație târziu. Ioan Kynnamos, secretar al împăratului Manuel Commenul, a descris o campanie bizantină împotriva maghiarilor în 1167, în care cronicarul afirmă că vlahii sunt coloni veniți demult din Italia. După formarea Țaratului Vlaho-Bulgar, originea română a vlahilor a fost dezbătută între Papa Inocențiu al III-lea și Țarul Ioan Asan I în anii 1202-1204. Anonymus sau Simon de Keza au
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
un întreg; părțile occidentale au fost germanizate, cele din mijloc maghiarizate și numai cele din est și sud (România) și-au menținut latinitatea În secolul XVI, Nicolaus Olahus a susținut latinitatea românilor, fiind un umanist faimos la nivel european. Primul cronicar român care a consemnat originea latină a românilor a fost Grigore Ureche la mijlocul secolului XVII. Miron Costin a afirmat la rândul sau în lucrarea ""De neamul moldovenilor"". Ambii cronicari au studiat în Polonia, cunoșteau latină și au intrat în contact
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
susținut latinitatea românilor, fiind un umanist faimos la nivel european. Primul cronicar român care a consemnat originea latină a românilor a fost Grigore Ureche la mijlocul secolului XVII. Miron Costin a afirmat la rândul sau în lucrarea ""De neamul moldovenilor"". Ambii cronicari au studiat în Polonia, cunoșteau latină și au intrat în contact cu literatură străină care afirmă originea latină a românilor. În secolul XVII, când cronicile erau scrise în limba română, originea română conferea noblețe și prestigiu Țărilor Române, ridicând moralul
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
populației românești din Transilvania. István Szamosközy a negat continuitatea română în lucrările sale istorice în timpul lui Mihai Viteazul. Dalmaținul Ioan Lucius a afirmat în 1666 că bulgarii au strămutat populația română din sud în nordul Dunării. La sfârșitul secolului XVII, cronicarul Martin Szentivanyi a emis ideea că doar românii din Țară Românească și din Moldova erau urmașii romanilor, iar cei din Transilvania s-au stabilit treptat. Franz Josef Sulzer a pledat împotriva continuității într-o lucrare apărută la Viena între 1781-1782
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
balcanice (deci din Panonia de sud) înspre est, din ordinul dat de un han avar (așadar, înainte de venirea ungurilor în Panonia) și un schimb de populație din anul 976 între Imperiul Bizantin și regatul cehoslovac al Moraviei Mari, relatat de cronicarul bizantin Ioan Skylitzes : alungați de împăratul Vasile al II-lea căruia i se opuseseră, ""Vlahii"" din valea Margăi au fost stabiliți în Vlahia moravă, fiind înlocuiți în locurile lor de baștină cu Sârbi albi care denumiră râul și valea : Morava
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
protoromână", s-a vorbit la nord de "linia Jiřeček" până la limita extrem nordică a transhumanței păstorilor romanici, limită care până în secolul XI est imposibil de determinat cu precizie, dar istoricii presupun că includea cea mai mare parte a actualei Românii. Cronicarii bizantini Teofan Spovednicul și Teofilact din Simocatta atestează că în sec. VI, populația romanică era prezentă în imperiu. Astfel, continuitatea populației latinofone din bazinul Dunării de Jos este atestată, chiar dacă nu i se poate defini o arie de răspândire precisă
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
plăti taxă „la "graniță", la Bacău... vama de "graniță", fie la Bacău, fie la Bârlad” (traducerea lui B. P. Hasdeu). Prin urmare nu numai Putna, dar și Tecuciul și Covurluiul erau sub stăpânirea domnului muntean. De asemenea, în 1482, potrivit cronicarului Ureche, pe 10 martie voievodul Ștefan cel Mare a luat cetatea Crăciunei, cu ținutul tot, din mâinile muntenilor, alipindu-le Moldovei. Mai mult, o interpolare ulterioară cronicii lui Ureche arată că în 1475 "„aducând și pre ai săi boieri și
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
important de sate în zona podișului Mehedinți, în Argeș, Vâlcea și Gorj. Nu în ultimul rând, zone consistent populate au fost și văile principalelor râuri din partea centrală și estică a țării (Dâmbovița, Prahova, Slănic, Teleajen, Buzău) precum și malul mării. Potrivit cronicarului bizantin Chalkokondyl, muntenii din vremea lui Mircea erau în majoritate țărani, ocupându-se cu păstoritul. Principalele orașe de atunci (Argeș, Târgoviște, Severin, Bistrița, Buzău, Târgu Jiu, Râmnic, Câmpulung, Pitești, Russenart, Giurgiu, Brăila, Turnu) erau legate de drumuri pentru negustori și
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
măsură, săbiile. Cronica bulgară menționează cum în bătălia de la Rovine cerul s-a întunecat de mulțimea săgeților, iar mai târziu, în lupta de la Posada dintre regele Sigismund al Ungariei și Vlad I al Țării Românești, muntenii au folosit săgeți otrăvite. Cronicarul Wawrin menționează și arbaletele, iar cronica bulgară lăncile. Potrivit lui Chalkokondyl, pavezele (scuturile) românilor erau asemănătoare cu cele ale tătarilor, probabil din lemn acoperit cu piele. Armele erau procurate în principal de la sașii din Ardeal, dar erau lucrate și în Țara
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
numai în neamul bulgarilor, ci râvna sa apostolească s-a întins și în toate părțile de la miază-noapte și până la ocean, iar în apus până în Iliria”". Între elevii săi s-au numărat învățatul (mai târziu arhiepiscopul de Kiev) Grigore Țamblac, precum și cronicarul Constantin Costenețki. Până astăzi s-au păstrat două scrisori ale patriarhului Evtimie către starețul Nicodim (ultima fragmentar) și una către mitropolitul Antim. Din acestea se poate observa că Evtimie de Târnova era privit ca o autoritate în materie dogmatică și
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
sudul Lacului Aral, întemeiat în jurul anului 400 d.Hr. Câteva decenii mai târziu, probabil în perioada domniei regelui Kawad I al Persiei (488-531), hazarii ating Caucazul, unde se asociază probabil tribului turcic al sabirilor ("turcii siberieni"). Denumirea "akațir" menționată de cronicari bizantini, pentru un grup etnic din federația hunilor, este probabil o adaptare a denumirii "akhazar" („hazar alb”). După distrugerea hanatului heftalit de către împăratul bizantin Iustinian I (527-565) în jurul anului 560, hazarii se deplasează spre vest, stabilindu-se pe teritoriul actualului
Hazar () [Corola-website/Science/297329_a_298658]
-
devenită împărăteasa Bizanțului, cunoscută sub numele de botez Irina. Din textul corespondeței purtată de "Hasdai ibn Șaprut" cu hanul hazar "Iosif" reiese că trecerea la iudaism a hazarilor s-a petrecut în jurul anului 740, fiind inițiată de hanul Bulan. Potrivit cronicarului Mas'udi, convertirea la iudaism a hazarilor s-a petrecut însă în timpul califului Harun al-Rașid (786-809), la cumpăna secolelor VIII-IX. Referindu-se la acest eveniment, Dimasqi afirmă: "„Ei (hazarii) sunt formați din două clase: din războinici, care sunt musulmani, și
Hazar () [Corola-website/Science/297329_a_298658]
-
mozaică. Stabilirea cu exactitate a numărului hazarilor convertiți la iudaism nu este posibilă. Sigur este doar faptul că alături de han și de aristocrația tribală, un procentaj însemnat al populației hazare a adoptat iudaismul. Au existat însă și hazari creștini. Potrivit cronicarului Ibn al-Gauzi, oștile hazare care au invadat Armenia în 799-800 erau de peste 100.000 luptători. Avînd în vedere că raportul dintre civili și războinici era, în general, în acea perioadă de circa 4:1, este plauzibil ca populația hazară să
Hazar () [Corola-website/Science/297329_a_298658]
-
se stabilesc în Pannonia și Câmpia Pannonică. Izvoarele istorice ulterioare amintesc că la „descălecatul” lor în Crișana, Banat și Transilvania, ungurii au avut un conflict cu ducele Menumorut din Bihor și că în populația locală exista un grup etnic „cozar”. Cronicarul Anonymus, notar al regelui Béla, notează în „Gesta Hungarorum”: "„...et terram illam habitarent gentes, qui dicuntur Cozar”"). Acei "cozari" erau probabil o ramură locală a hazarilor. Secolele IX-X reprezintă o epocă de prosperitate economică, hazarii participând activ la comerțul dintre
Hazar () [Corola-website/Science/297329_a_298658]
-
pianist rafinat, apreciind posibilitățile polifonice pe care i le dădea pianul, în comparație cu vioara. Într-un articol prilejuit de debutul recent al sezonului muzical bucureștean din 1936, în care George Enescu avea programate 10 recitaluri, patru concerte simfonice și șase camerale, cronicarul Mihail Sebastian scria: „George Enescu impune respectul artei, o înaltă conștiință a valorilor, o mare disciplină a muncii. [...] Extraordinar artist, Enescu este, deopotrivă, un excepțional educator. Vocația sa dirijorală se vede că răspunde nu numai necesității de exprimare personală, dar
George Enescu () [Corola-website/Science/297377_a_298706]
-
6 ianuarie 1679 (stil vechi). În 1683 a luptat împreună cu turcii la asediul Vienei, unde aceștia din urmă au fost înfrânți. Șerban Vodă, ca și domnul Moldovei și principele Transilvaniei, fusese nevoit să însoțească armata turcă cu mica lui oștire. Cronicarii vremii spun că tunurile sale trăgeau cu ghiulele umplute cu paie, ca să nu facă rău creștinilor asediați. Se mai află și astăzi lângă Viena o cruce de piatră ridicată de el pentru creștinii care se aflau atunci în armata turcă
Șerban Cantacuzino () [Corola-website/Science/297414_a_298743]
-
Șerban Cantacuzino a murit la 29 octombrie/8 noiembrie 1688. Ar fi fost otrăvit de frații Mihai și Constantin, ajutați de C. Brâncoveanu. Această ipoteză este menționată aluziv și dubitativ la Del Chiaro iar Ion Neculce o consideră zvon, în timp ce cronicarul Radu Popescu o considera fapt sigur. De o mare importanță a fost activitatea sa în domeniile economic și literar: Proiectele sale au fost continuate de urmașul desemnat de el la tron, Constantin Brâncoveanu. În vechea istoriografie românească, reprezentată de Dimitrie
Șerban Cantacuzino () [Corola-website/Science/297414_a_298743]
-
veacuri cu denumire Tighina. Acest nume și-a găsit confirmarea documentară și a circulat în graiul populației locale timp de secole . Moldovenii nicicând nu i-au zis Bender, ci au continuat să o numească Tighina. Drept dovadă ne servesc letopisețile cronicarilor. Grigore Ureche în „Letopisețul Țării Moldovei” relatează: La 1584 «când au prădat cazacii Tighina și au arsu», «niște cazaci au prădat sate din sus de Tighina» etc. Miron Costin în cronica sa meționează despre moartea în 1661, «La Tighina», a
Tighina () [Corola-website/Science/297400_a_298729]
-
de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc (conform lui C. C. Giurescu). Printre altele, a reconstruit Episcopia Buzăului, „"după ce mai întâiu au dărâmat din temelie pre cea veche, făcută de strămoșii săi, arsă și stricată de năvălirile varvaricești"”, așa cum scria un cronicar al vremii. Dar cea mai cunoscută dintre ctitoriile lui Matei Basarab rămâne Mănăstirea Arnota (din actualul județ Vâlcea), ridicată între anii 1633-1636, pe locul unui lăcaș de cult mai vechi. Biserica mănăstirii a fost pictată de Stroe din Târgoviște. Pe lângă
Matei Basarab () [Corola-website/Science/297415_a_298744]
-
au scris "Istoriile Casei lui Osman" sau "Istoriile Dinastiei Otomane" scrise de Oguzname, Asikpasazade, Uruc bin Adil, Mehmed Nesri, Tursun Bey . S-au scris Gazavetname -Cronică expediției militare, Fetihname - Cronică cuceririi. Aceste cronici au fost utilizate drept modele de către mării cronicari din secolele XVI-XIII. Cronicile serveau ca material de propagandă în secolul XV. Până în secolul XVI, cronicile urmau modelul medieval. În contextul cuceririi Palestinei, musulmanii au intrat în posesia unor centre culturale din Ierusalim, Cairo, Mecca și Medina. Sultanul și-a
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
contextul cuceririi Palestinei, musulmanii au intrat în posesia unor centre culturale din Ierusalim, Cairo, Mecca și Medina. Sultanul și-a însușit titlul de calif, având nevoie de o justificare ideologică care să îi ofere posibilitatea adoptării titlului. S-au afirmat cronicari că Kemalpasazade ce a fost seyh-ul Islam, participând la Bătălia de la Mohacs, Rustem Pasă, Muhieddin al-Cemali, Mustafa Ali. În secolul XVII s-au afirmat Ibrahim Pecevi, Katip Celebi, Mustafa Na ima, Evliya Celebi care a scris Cartea călătorilor-Seyahatname. Istoria Imperiului
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]