8,023 matches
-
garoafe și ne scoate-n Patagonia?“ „Pe-aproape. E un lucru pe care l-am observat când am făcut poza la muzeu. Tu ai mirosit tabloul?“ „Nu. De obicei, când sunt târât la expoziții, mă uit la tablouri, nu le miros. E vreun nou mod de-a înțelege arta? Magritte mirosind a pepeni. Chagal duhnind a lampă cu gaz. Sabin Bălașa, a spirtul de pe mâinile Elenei Ceaușescu. Luchian, a mai știu eu ce; Garoafe albe și roșii - ce damf de murături
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
lucru pe care l-am observat când am făcut poza la muzeu. Tu ai mirosit tabloul?“ „Nu. De obicei, când sunt târât la expoziții, mă uit la tablouri, nu le miros. E vreun nou mod de-a înțelege arta? Magritte mirosind a pepeni. Chagal duhnind a lampă cu gaz. Sabin Bălașa, a spirtul de pe mâinile Elenei Ceaușescu. Luchian, a mai știu eu ce; Garoafe albe și roșii - ce damf de murături!“ „Ha-ha, foarte nostim. Eu chiar vorbeam serios. Să știi că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
fraierii la niște cópii, în loc de originale; ca șef de muzeu, trebuie să fii tâmpit să nu-ți protejezi tablourile pe care le ai. Da’ care-i povestea cu Luchian? Presupunând că lucrurile stau așa, am o mare nelămurire. Din moment ce Garoafele miros a calomel, înseamnă că tabloul nu e-o copie (cine dracu’ s-ar fi chinuit să facă o copie cu vopsea toxică?!). Și-atunci, cum rămâne cu autorul, e sau nu e el?“ Am strâns un pumn de hamsii calde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
am refugiat afară, în frigul isteric. Cerul plimba pe sub nori o culoare neutră și reconfortantă, ca viața mea. „Ne învârtim prin oraș?“, am întrebat-o pe Maria. „Nu.“ Am ieșit oricum. Constanța are farmecul ei iarna, rece și nevrozat. Aerul miroase tare, lumina se șterge din retină și de pe zidurile multiculturale. Cauți de pomană: nu dai de-o stradă simplă, clară, pe care secolele să nu se fi încălecat, cu tot cu istoria lor de almanah. Zidurile arată ca un graffiti alb, lucrat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
așa săriseră și-elevii atunci. Nu-i puteai condamna. „O femeie? Cu rochie și pantofi cu toc?“, s-a minunat ea. „Da.“ „Pe ce v-ați bazat când ne-ați oferit explicațiile în cauză?“ Nu prea-mi plăcea interogatoriul, nu miroseam unde bate. Întotdeauna e de rău, când pun alții întrebările. Am răspuns totuși serios, ca un profesor adevărat; nu degeaba scrisesem trei cărți de teorie virtuală. „Pe-o chestie reală. În 1926, Camil Petrescu aștepta de la Rebreanu un fragment de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
serios. S-au lansat ipoteze: cine e tipa? de unde a apărut? la ce școală s-a format? Au început telefoanele să sune, oamenii au venit la redacție, să se intereseze de-autoare; Camil le-a și dat scrisorile, să le miroasă. Vreo doi se-ndrăgostiseră lulea și-i pregăteau deja răspunsuri siropoase, muiate-n odicolon. Mai mult de-atât, Lovinescu a trimis un articol elogios la Cetatea literară, în care saluta apariția «noii scriitoare»! «Noua scriitoare» se bărbierea, fuma trabuc și-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
vărsat pe plajă: cearșaf lângă cearșaf, șlapi peste șlapi, radiodifuzor lângă radiodifuzor. N-aveai loc să arunci un ac. Dacă ajungeai după ora nouă, priveai marea doar din poze sau de sus, prin geamul de la recepție. Oamenii zâmbeau fericiți, își miroseau picioarele unii-altora, beau bere și jucau table. Toți ascultau „Radio Vacanța“; nu se prindea alt post. Hotelurile sclipeau, puseseră și neoane pe ele, să li se vadă seara numele. Acum erau pustii, descojite, nu se uita nici dracu’ la ele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
un strateg de sufragerie care alcătuia hărți de război și se visa-n locul ministrului, cu ele-n mână. Dar nici cu Sebastian nu mi-era rușine. Un ranchiunos: Eliade ratat, Camil grandoman, Eugen Ionescu scrântit, Noica aventurier. Toți îi miroseau urât. Chiar și studenții mei observaseră neregula: „Haideți, dom, profesor, că ăsta-i un invidios, se vede de la o poștă!“ Așa era. Din spirit de contradicție, le-am povestit că nu e-așa. „Bine, dom’ profesor, cum ziceți dumneavostră.“ În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Sună amplu. Da’ tot nu-nțeleg care-i problema ta.“ „Uite care-i treaba, Robane, ți-o spun pe șleau. Mie toată povestea asta cu hărțile care dispar, oamenii care nu sunt și-amintirile care n-au existat nu-mi miroase-a bine. Nu știu cum dracu’, da’ parcă-și bate cineva joc de noi.“ „Cine?“, am întrebat, căscând îngrozitor. „Mă-sa-n cur, dacă aș ști, nu s-ar mai povesti. Ce crezi că mie-mi place s-o ard aiurea pe-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
le făcea plăcere să fii unul dintre ei; dacă totuși nu erai, dispărea și plăcerea. Nimeni nu intra acolo după ora zece, și nici nu ieșea mai devreme de șase. Atunci puteai să pleci, odată cu valurile de muncitori, între schimburi. Mirosea tot cartierul a cocă fierbinte, de la Fabrica de Pâine. Când veneai prima oară și-ți lăsai mașina la un prieten, dimineața o găseai fără roți sau n-o mai găseai deloc. Altfel, după ce treceai de prejudecăți, cartierul arăta chiar frumos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
amatorii de literatură clasică. Noi ne lăudam cu melodramele noastre, mai furtunoase ca noaptea caragialiană. Când nu ne mai suportam (asta li se întâmplă tuturor, dar câți au curajul s-o recunoască?), ieșeam să ne plimbăm în cartiere diferite. Aerul miroase întotdeauna altfel, când îl respiri singur. În Pajura, vecinii Mariei deja mă învățaseră. Blocul ei era încărcat cu pensionari de treabă, ca un autobuz preorășenesc. Lumea fermenta acasă, simplu și cumsecade. Ziua, observai mereu perdelele mișcându-se, ca-n nuvelele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
noapte (prin ’89, când se lua curentul, te așteptai să găsești dimineața o baltă de apă pe hol). Prin băi, dădeai peste fel de fel de obiecte ciudate: damigene, copăi cu făină, saci de cartofi, cazane cu prune. Iarna blocurile miroseau frumos, a țuică și cozonac. Locatarii treceau des unii pe la alții, știa toată lumea ce face vecinul. Unii dintre ei creșteau găini și curcani în balcon; și-acum se mai văd cotețele. Așa se trăia atunci; cine-a prins epoca, o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
coadă la spate. Îmi plăceau energia și forța cu care firele fuseseră silite să stea grupat. Puteam reconstitui gestul (deși nu-l văzusem niciodată), emana o sexualitate violentă, parcă aș fi pus eu mâna acolo, trăgând cu toată puterea. Degetele mirosind a cremă de mâini (la fel ca ale mele), lungi și pufoase. Inelul cu-o piatră neagră, dreptunghiulară. Detaliile îmi ajungeau pentru a merge mai departe; când mă încerca vreo îndoială, nu trebuia decât să mi le-amintesc. Sau să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
câte-un număr, să nu se piardă. Furculițele de aluminiu fuseseră curățate, iar lingurile șterse de apă și ulei. Doar șervețelele lipseau, nu le mai găseai din ’79. Ospătărițele purtau bluze albe și fuste negre, incerte, ca profesoarele de liceu. Miroseau a prăjeală și lămâie, îți venea să ceri încă o porție doar ca să se mai aplece o dată deasupra mesei. La sfârșit, îți aduceau nota pe-o tavă micuță, cu două toarte. Lista fusese trecută de mână, cu litere mari și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cu oprirea programată la geam, ca într-o stație obligatorie de autobuz), constatam fel de fel de lucruri, fleacuri pe care fiecare dintre noi le observă tăcut și jenat: unghiile de la picioare creșteau și se îngălbeneau, frigiderul de pe hol cam mirosea, faianța se prăfuia. În plus, mă lăsa și memoria. „Înainte“ era un cuvânt frecvent, îl auzeam zilnic pe stradă sau la televizor, iar dacă nu îl auzeam, stătea oricum cuibărit în mintea mea. Unii îl pronunțau iritați, alții trist, aproape
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
pe care nu sunt sigur că le-am avut, legăturile strălucesc în toată splendoarea lor. Aveam cinci ani, eram singur și mintea îmi țăcănea. O dată pe săptămână, așteptam cu nerăbdarea puștiului comunist să sosească Pif-Gadget-ul, ambalat în țipla lui catifelată, mirosind a plastic și aer curat. Pe vremea aia, ne mutasem într-un demisol rece și întunecos, pentru care Dostoievski m-ar fi invidiat, iar chiriașul Costea m-ar fi omorât, dacă ne-am fi întâlnit. De fapt, doar distanța care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
de bani la o franzelă. Tanti Leana venise odată cu cartierul, ne născusem toți în poala ei ca într-o copaie blândă de cocă și-asfalt. Pe sub halatul de amidon, pulpele puternice fremătau, așteptându-ne capetele cuminți și lipicioase. Mâinile ei miroseau, desigur, a pâine, iar brațele atletice, cu care ne frământa mințile (și poate nu doar pe ele), tot a pâine. Era și greu să miroși a altceva, cu fabrica peste drum, dincolo de blocuri, pe „Ilie Pintilie“. Doar spre sfârșitul primăverii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Pe sub halatul de amidon, pulpele puternice fremătau, așteptându-ne capetele cuminți și lipicioase. Mâinile ei miroseau, desigur, a pâine, iar brațele atletice, cu care ne frământa mințile (și poate nu doar pe ele), tot a pâine. Era și greu să miroși a altceva, cu fabrica peste drum, dincolo de blocuri, pe „Ilie Pintilie“. Doar spre sfârșitul primăverii, când ploaia scutura pomii și Bucureștiul se scufunda într-o cană de ceai de tei, aburii se-amestecau cu drojdia și fierbințeala căpăta alt miros
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
bleumarin. Matricola și cordeluțele așezate corect pe cap îți dădeau un sentiment prematur de nevroză. Când se striga catalogul, corpurile țâșneau în aer ca niște saltele, strivind și ultimele porțiuni de spațiu unde ți-ai fi putut odihni privirea. Clasa mirosea teribil, a lână, cerneală și petrosin. În facultate, lucrurile au stat încă mai rău. Stafiile crescuseră, unele dintre ele aveau acum poșetă și ochelari de fard. Vaste zone rurale din România lui Nicolae Ceaușescu își deversaseră produsele revoluției socialiste pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
norocul care îi ocolise pe toți ceilalți, pentru a da tocmai peste tine. Maria intrase în viața mea, cu istoriile ei tulburi sau puțin prea clare, cu familia ruptă și azvârlită pe două continente, cu galeria de la „Hanul cu Tei“ mirosind a trabuc și lemn vechi, cu o jumătate de cartier care ar fi sărit s-o apere și la patru dimineața, și, mai ales, cu un „dom’ profesor“ numai al ei, pe care îl proteja cu înverșunare și de care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
o înzestraseră pe biata femeie cu funcția etern-provizorie de administrator. Becurile din tavan lipseau, iar televizorul zăcea pe covor, acoperit cu-o față de masă. Apartamentul nu mișca. Dacă totuși reușeai să intri, nu știai cum să plonjezi afară mai repede. Mirosea a gaz, sulf și closet, iar pe hol și în sufragerie te împiedicai de șisturile de praf și întuneric. De două ori pe an, doamna Matei uita apa deschisă (în baie sau bucătărie, după inspirație) și inunda apartamentul de dedesubt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
lângă un dulap de țară, cu bibelouri: uram cu-aceeași tărie piticii, îngerașii de lut, halbele mici de bere, pisicile de porțelan în rochii de mireasă și fructele de ceară sau sticlă înghesuite în vitrină. Detestam la fel de categoric interioarele muncitorești, mirosind a vișinată și motorină; oricând ar fi putut să sară din spatele ușii un bărbat gol, în șosete albe, ca fotbaliștii care bat mingea pe nisip la Mamaia. Și, mai ales, fugeam de scena cu șoferii în trafic: n-aș fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Bruges. Nu ne permiteam mai mult. Denumirile ne lăsau gura apă, arhitectura orașului se contopea cu cea a tartelor și prăjiturilor, crostate, gianduje și crepe bretone revărsându-se peste clădiri austere și nume sobre de străzi: Brezoianu, Justiției, Schitu Măgureanu. Mirosea a istorie cu vanilie și caramel. Toate scenariile prin care pluteam, toate intersecțiile posibile de gânduri, corpuri și clădiri se însuflețeau în adâncimea Bucureștiului, soioasă și vie. Oriunde am fi ieșit, pe strada Edgar Quinet sau în balcoanele hipotalamusului, la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
fusese arestat și dacă mai zăcea în pușcărie. De Sfântu Ion, bandiții au năvălit, așadar, într-una din distileriile Leoteștilor. Nu era nimeni acolo, afară de doi băieți care supravegheau alcoolurile; lumea moțăia prin case, răpusă de-atâta mâncare și-odihnă. Mirosea frumos, a zăpadă, purcel fript și sărbătoare. Bandiții au întins ca de obicei armele, după care unul din ei și-a spus replica: „Dacă ați luat ziarele de dimineață, mă abțin să-mi dezvolt ideea; suntem între inițiați!“ Băieții nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și-am plimbat fascicolul peste capitonaj. Lacătul încremenise în belciugele ruginite, dar parcă ceva nu se potrivea. Am tras de el, apoi de ușă; nimic. M-am apropiat cu lumina de cheder. Cineva rașchetase ipsosul și-l înlocuise cu chit. Mirosea proaspăt, umed, a lucrare recentă. Am scos din buzunar cheile catedrei și-am început să răzui între perete și tocul ușii. O bucată groasă de chit s-a desprins, căzându-mi pe picioare. Mi-am lipit ochiul de gaură (nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]