7,852 matches
-
Aș fi vrut să văz pe tirani față-n față cu Coriolan Drăgănescu !” Cu această frază, naratorul stabilește raportul echilibrat, simetric, între două instanțe care se situează în același ordin de mărime. Rapor- tul apare ca fiind dezechilibrat în prezentul naratorului, când vocației grandorii, staturii eroului îi lipsește contextul adecvat, cel al tiraniei. Coriolan este prea mare în raport cu niște evenimente nesemnificative, cu un context politic care nu-i poate oferi o scenă istorică pe măsura vocației sale revoluționare. Deficitul nu ține
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ecou. Absența unui context care să revendice grandoarea este compensată la nivelul unei retorici grandilocvente instaurată prin practica jurnalistică. Discursul jurnalistic constituie lentila deformatoare în măsură să dea amploare evenimentelor, să transforme non- evenimentul în eveniment, banalul în excepțional. Aparent, naratorul se disociază de discursul augmentativ, „nu voi face fraze pompoase”, de „pompa” pe care excep- ționalismul personajului pare să o recomande creditând discursul jurnalistic ca o măsură, un etalon al obiectivității : „Mă voi mărgini a reproduce câteva pasaje din Amicul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ționalismul personajului pare să o recomande creditând discursul jurnalistic ca o măsură, un etalon al obiectivității : „Mă voi mărgini a reproduce câteva pasaje din Amicul Poporulu“, de pe timpul când acest tânăr mergea foarte des la statuia lui Mihai... Să vedem”. Naratorul realizează un decupaj dintr-un discurs care stă sub semnul acestui exces retoric. Dispozitivul lui „simț enorm și văz monstruos” se află amplasat la nivelul acestei retorici. Indiferent dacă creditează sau discreditează, schimbarea de semn este irelevantă, enormul este scara
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
unul, ci doar că acest conținut nu face obiectul unei investigații și nicidecum al unei autoscopii, practic nu contează în economia simbolică a narațiunii. Psihologia lui Coriolan Drăgănescu nu importă, iar Caragiale își plasează interesul în afara personajului, relevând cu complicitatea naratorului instrumentul prin care el devine un personaj public. Inte- resul naratorului, dar și al autorului se focalizează pe mecanismul prin care percepția publică asupra unui per- sonaj este dereglată metabolizând o contradicție prin care una și aceeași identitate este transcrisă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și nicidecum al unei autoscopii, practic nu contează în economia simbolică a narațiunii. Psihologia lui Coriolan Drăgănescu nu importă, iar Caragiale își plasează interesul în afara personajului, relevând cu complicitatea naratorului instrumentul prin care el devine un personaj public. Inte- resul naratorului, dar și al autorului se focalizează pe mecanismul prin care percepția publică asupra unui per- sonaj este dereglată metabolizând o contradicție prin care una și aceeași identitate este transcrisă în două registre opuse, ambele recuperabile în forma lor maximală. „Simț
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ființe umane. Exercițiul grandorii impune o inversare a polilor, sufletul devine abisal. Caragiale grefează un „citat” al sensibilității romantice cu stilistica aferentă, citat prin care înscrie en abîme figura micului funcționar. Antifraza ironică revelabilă prin jocul intertex- tual este a naratorului care „alege” stilul potrivit redactării unui astfel de transformism afectiv. De fapt, naratorul redă personajul sensibilității care a consacrat în literatură arta marilor dezechilibre, arta dezmărginirii, a lipsei de măsură, a grandorii, adică a sensibilității romantice cu pro- priile mărci
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
grefează un „citat” al sensibilității romantice cu stilistica aferentă, citat prin care înscrie en abîme figura micului funcționar. Antifraza ironică revelabilă prin jocul intertex- tual este a naratorului care „alege” stilul potrivit redactării unui astfel de transformism afectiv. De fapt, naratorul redă personajul sensibilității care a consacrat în literatură arta marilor dezechilibre, arta dezmărginirii, a lipsei de măsură, a grandorii, adică a sensibilității romantice cu pro- priile mărci stilistice, sensibilitate cu care Caragiale-auto- rul nu are nici cea mai mică afinitate
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
a consacrat în literatură arta marilor dezechilibre, arta dezmărginirii, a lipsei de măsură, a grandorii, adică a sensibilității romantice cu pro- priile mărci stilistice, sensibilitate cu care Caragiale-auto- rul nu are nici cea mai mică afinitate. Dimpotrivă. Cu alte cuvinte, naratorul ne vorbește cu o voce străină al cărei timbru diferit ne scapă atât timp cât intervenția nu este apăsată, ci o glisare lină, a unui pasaj liric către următorul episod prozaic. Ajuns la bancă pentru a încasa cele două sume, Lefter este
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
revoluție condi mentată cu antisemitism constituie expresia acestui radi calism de școală nouă. O altă sintagmă fixează por- tretul-robot al omului-masă, „omul care a scuturat în fine jugul nesuferitei robii”, ale cărui aspirații se văd realizate doar prin intermediul revoluției. De ce naratorul inițiază un joc al finalului fals, menit să acorde istoria la sunetul distinct al unei anumite sen- sibilități ? Pasajul merită reiterat. Recunoaștem și tropii care imprimă frazei o curgere domoală asemeni unei ape în care se topește reflecția melancolică asupra
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
liman, de‑a pururi pierdute !” ăs. n.Ă Să remarcăm că acest final este o posibilitate care a fost anticipată în text, și care acum buclează creând o armonie superioară și o tușă lirică. Totul este însă profund anti- caragialesc. Naratorul refuză la scenă deschisă acest final divulgându-i caracterul pur ficțional și implicit aerul de farsă. Este rama care redimensionează faptul anecdotic la scara unei ordini cosmice, unde cele două existențe sfă- râmate relevă dramatismul condiției umane etc. Naratorul vrea
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
caragialesc. Naratorul refuză la scenă deschisă acest final divulgându-i caracterul pur ficțional și implicit aerul de farsă. Este rama care redimensionează faptul anecdotic la scara unei ordini cosmice, unde cele două existențe sfă- râmate relevă dramatismul condiției umane etc. Naratorul vrea să vedem trucajul, să vedem strategiile discursive ale unui tip de literatură, literatura romantică, să observăm efectele și să trăim această dilatare a personajului prin intermediul stimulării și deopotrivă a simulării afectului. Apoi retrage minciuna romantică lăsându-ne în fața unei
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
literatură, literatura romantică, să observăm efectele și să trăim această dilatare a personajului prin intermediul stimulării și deopotrivă a simulării afectului. Apoi retrage minciuna romantică lăsându-ne în fața unei dileme : ce s-a întâmplat cu Lefter, cu acest mic funcționar ? Acest narator ne refuză accesul la metafizică, împiedică istorioara sa să devină un exemplum, blochează accesul la lirism și elegiac, și ne oferă un non-sens, o farsă. Sunt aici premizele literaturii moderne acolo unde sensul dis- pare pentru a face loc nonsensului
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
autorizat a o face - am fost cetățean al acelei republice. Am asistat la mărirea și deca- dența ei, și nu în calitate de gură-cască, ci în calitate oficială”. Sunt în acest fragment mai multe elemente con- tradictorii care ne avertizează asupra intențiilor naratorului. În primul rând, acesta asumă rolul memorialistului care fixează stilul înalt al consemnării unui eveniment istoric decisiv, preferând însă o mărturie pasageră, un memento, lui monumentum reprezentat de activitatea istoricului pro- priu-zis. Etimologia latină este comună, monumentum este „tot ce
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de ăceva, cuivaă”, „semn amintitor”, „amin tire”. La rândul său, termenul latinesc monumentum provine din verbul moneō, monēre, monuī, monitum „a atrage atenția”, „a aminti”, „a avertiza”. Acest reglaj al discursului este esențial, consemnarea mărturiei ține de istoria orală, însă naratorul o încredințează unui potențial istoric ca document, de aici și adoptarea unui stil care mimează până la un punct discursul istoricului. În ce privește justificarea incapacității cadrului formal al relatării de a incorpora istoria globală a evenimentului, aceasta ascunde nu o alegere estetică
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
al relatării de a incorpora istoria globală a evenimentului, aceasta ascunde nu o alegere estetică sau o imposibilitate practică, cât problema redimensionării evenimentului la o scară spe- cifică marilor momente istorice. Se cuvine a citi cu atenție antifraza ironică a naratorului care își minimalizează rolul acceptând ipostaza celui care furnizează materialul docu- mentar al istoriei orale în calitate de martor la evenimente și parțial actor în câteva episoade. Afirmația care precede această reglare a etalonului textual face referire tot la un reglaj, cel
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
la evenimente și parțial actor în câteva episoade. Afirmația care precede această reglare a etalonului textual face referire tot la un reglaj, cel al perspectivei unui lector generic, care trebuie să se adapteze scalei pe care evenimentul o presupune. Afirmația naratorului este în principiu corectă dacă rămâ- nem în cadrul generalităților, ea reprezintă de fapt o modi- ficare a cadrului de referință unde înregistrarea importanței unui eveniment se face trecând de la semnificația lui în contextul politic local la cea pe care acesta
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ora precisă. Fiecare secvență constituie o etapă într-un proces care își are momentul apogetic, însă parcursul revoluționar este deturnat către cel al fiestei, iar glisarea se face aproape firesc. La ora 6 populația se adună în Piața Unirii, iar naratorul ține să precizeze, pe locul actualului monument, iar „Prezidentul, urcat pe un scaun de tocat cârnați, citește actul solemn de întemeire a Republicii”. Următorul pas este radical schim- bat, el marchează spiritul sărbătorii, „La 7, se desfundă în toate răspântiile
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de lăutari, mergem la grădina Lipănescului”. Cum măsurăm această trecere rapidă de la Monarhie la Republica constituită ad hoc, de la revolta care nu întâm- pină nici cea mai mică rezistență la sărbătoarea care îi adună pe aproape toți cetățenii noii republici ? Naratorul a asamblat acest dispozitiv critic deghizat de o serie de locuri comune, iar reglarea obiectivului a făcut parte din strategia sa de omologare a evenimentului. Remarcăm faptul că relativizarea coordonatelor spațio-temporale, în avantajul unei perspective esențialiste a rolului istoric, permite
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
romantice Mateo Cipriani și Friedrich Staaps în același registru de sensibilitate. Caragiale uzează manipulativ de registrul sensibilității romantice cu accent pe deformarea acestui regim într-un retorism facil pen- tru a construi aura unor personaje pentru a le discredita ulterior. Naratorul își focalizează atenția asupra acest personaj colectiv intitulat „poporul” sau în logica excesului revo- luționar „boborul”. Deși toate situațiile invocă prezența acțiunii politice, boborul își manifestă prezența în cadrul sărbătorii dirijate avizat de către șeful poliției. Chiar și fracționările temporare nu-l
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
sau în logica excesului revo- luționar „boborul”. Deși toate situațiile invocă prezența acțiunii politice, boborul își manifestă prezența în cadrul sărbătorii dirijate avizat de către șeful poliției. Chiar și fracționările temporare nu-l divid, poporul rămâne o uni- tate cu care operează naratorul : „o parte din popor, cu poli- țaiul și un taraf de lăutari” se deplasează într-o grădină de vară, dar poporul rămâne compact. Numeroasele ocurențe în care apare cuvântul „popor” denotă o strategie eficientă de sonorizare demagogică a termenului : „Când
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ortodoxă. Ca jocul să fie complet, cei doi sunt prieteni, colegi de breaslă și rude prin alianță, Mache este logodit cu sora doamnei Diaconescu, doamna Cecilia Pavugadi. Numele doamnei sugerează cheia muzicală a unei sinonimii onomastice generatoare de confuzie. Iar naratorul conchide : „Colegi, prieteni și cumnați...”. Alianța familială este întărită de cea afectivă și de cea instituțională. Citită cu atenție, fraza care urmează relevă două aspecte interesante : „Colegi, prieteni și cumnați... În această întreită calitate, cei doi camarazi ies de la cancelaria
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
sens orice articulare identitară. Cel de-al doilea fapt bizar scapă iar ușor la lectură : cei doi împart nu doar același birou, ci aproape urmuzian și aceeași umbrelă. Accentul nu cade pe valoarea de întrebuințare a obiectului, pe utilitatea sa, - naratorul nu ne spune nimic despre vreme - ci în afara lui ca un semn al apartenenței la un corp comun, corpul funcționarilor publici. Umbrela nu aparține niciunuia, dar îi reunește pe amândoi în același dispozitiv, din care fac parte biroul, rudenia, onomastica
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
absorber avec sérénité dans son incorruptible for intérieur.” „(...) capacitatea de a te reculege, de a te retrage cu seninătate în incoruptibilul tău for interior.” (trad. mea, A.M.) Înainte de intervenția lui Lache, între interlocutori dom- nește o armonie deplină ne încredințează naratorul. „Lacuna” despre care vorbește Lache este una sesizabilă în orice legislație și a făcut obiectul unor ample dezbateri : pedeapsa capitală. Și aici sunt două accente esențiale prin care naratorul ne divulgă o parte din background-ul scenei discuționiste. Sensul semnelor
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
lui Lache, între interlocutori dom- nește o armonie deplină ne încredințează naratorul. „Lacuna” despre care vorbește Lache este una sesizabilă în orice legislație și a făcut obiectul unor ample dezbateri : pedeapsa capitală. Și aici sunt două accente esențiale prin care naratorul ne divulgă o parte din background-ul scenei discuționiste. Sensul semnelor citării care încadrează fraza „pentru prima oară în viața lui” relevă atât faptul că fraza îi aparține lui Lache, reluată aici la persoana a III-a, cât și faptul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
limbajului. Avem și aici un efect de multiplicare, de data aceasta la nivelul discursului, prin reluarea incipitului care postulează intervenția inaugurală. Al doilea eveniment ținând tot de logica contrastului care-l opune pe Lache lui Mache este revendicat de comentariul naratorului care se dorește confirmat de opinia publică, adică de o formă de multiplicare a unei opinii unice, ceea ce înseamnă o formă de acord global cu privire la identitatea lui Lache. „Lache, «pentru prima oară în viața lui», constată cu regret că legea
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]