7,752 matches
-
plin de negei, cu niște musteți țăpoșe 90, roase de halbele de bere, și care ținea într-un colț de gură o lulea voluminoasă cât și nasul lui, iar prin celalalt colț de gură scuipa printre dinți la un metru depărtare. El sta pe un scaun de lemn picior peste picior cu un aer neprietenos și pufăia și scuipa, și scuipa și pufăia. Ce vroești, îmi zise el cu un glas răstit și răgușit, ca dintr-o pivniță. Am venit să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
îndeletnicește tineretul nostru, fără îndoială vânatul este cel mai frumos, mai bărbătesc, mai poetic și care ne înfrățește mai mult cu natura. De aceea simt o deosebită plăcere de a istorisi diferitele mele întâmplări vânătorești, care îmi revin acum din depărtarea timpurilor ca niște dulci adieri de primăvară. Așa îmi aduc aminte că, în dimineața unei zile calde și senine din luna august, eram dimpreună cu prepelicarul meu Milord pe o bogată miriște de grâu, de pe moșia Spătăreștii, din județul Suceava
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
pe scumpul Milordachi. După un șfert de oară eram la bariera orașului. Perceptorul care m-a ușurat de câțiva gologani, taxa intrărei pentru un trăgător, mă întrebă cine a dat cele două focuri de pușcă ce s-au auzit în depărtare pe șosea. I-am răspuns că eu. Se vede că erau niște țigani borfași, adaose el, care te-au luat drept un jidan bun de jumulit. Așa se vede, dar s-au înșalat de trei ori: întăi, nu eram jidan
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
lua ochii, cădeam pe gânduri, închipuindu-mi acest potop de oameni ca o altă mare tot atât de nesfârșită, de nepotolită, cu aceleași porniri capricioase, cu aceleași adâncuri de inimi și de suflete ca și fundurile nesondabile ale mărei. Alteori urmăream în depărtări, între cer și apă, bărcile ce se zăreau ca niște paseri albe cu aripile întinse sau vapoarele, adevărați monștri plutitori, cari, suflând din greu, brăzdau marea lăsând în urmă-le o cărare de fum în aer, și o altă cărare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
treilea. Pănă aici nu era nimic grozav de îngrijorător căci mai mulți au avut curajul să înainteze pănă la acest ultim stâlp. Dar odată ajuns acolo, în loc să se întoarcă, Doxachi Hurmuzachi merge înainte, intră în curentul cel albastru și... dispare. Depărtarea de țărm era acum așa de mare, încât din cauza crețului valurilor nici l-am fi putut vedea, chiar dacă ar fi continuat a se susținea pe suprafața apei. Cuprinși de groază, am început cu toții cei de la mal să strigăm: "O barcă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
care șerpuia de-a lungul pe lângă poalele Carpaților. Aveam în stânga lanțul munților păduratici, a căror vârfuri se înălțau semeț spre ceri, imens decor de verdeață care ne împodobea calea, ne ținea umbră și răcoare; în dreapta aveam șesul întins cu perspectiva depărtărilor, cu satele, cu luncile, cu lanurile de pâne printre care se strecurau ac niște șerpi cu solzi de argint: Moldova, Râșca, Topolița, Ozana, Pipirigul, ape de munte năprasnice care dădeau viață câmpiei și bucurie ochilor! O! Prin acele locuri are
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
dispărut în tainițele lor ca prin farmec, iar noi câteșipatru musafiri ai ruinelor am sărit arși în picioare neștiind ce se petrece. ............................................................................................................................... O piatră enormă se desprinsese de pe vârful unui turn și căzuse alături de noi cu un zgomot cumplit al depărtare de câțiva pași numai. Vai ș-amar dacă ne atingea!... Iar vuietul căderei ei de o singură clipă mi-a sugerat un vis întreg care mi s-a părut o eternitate. Se ivise acum zorile. Noi pe culme eram înecați
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
care ne rezerva multe surprinderi 192, totuși are și ea oarecare farmec pentru un om gânditor care se vede dus ca săgeata de monstrul cel vărsător de foc și înghițitor de spațiu. Te simți parcă stăpân pe natură; ai apropiat depărtările, ai scurtat timpul, ai iluzia că zbori pe aripa unui vis. Viața pare mai condensată; ș-apoi, lucru straniu, în măsura în care natura ți se supune, îți cresc și dorurile. Cât mergi de iute, parc-ai vra să mergi și mai iute
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
multe ori când mi se înfățoșa într-o pulbere de aur, înecată în razele răsăritului sau ale asfințitului, mă uitam pe mine însumi și mă simțeam dus pe altă lume. Ei bine, cum stam așa cu privirea rătăcită în albastrele depărtări, fără voie gândul meu se întoarse spre trecut și prinse să reculeagă amintirile din tinerețe, care ca frunzele uscate au rămas în urmă ca cararea vieței. Multe din aceste scumpe amintiri le-am dat jertfă prin un șir de volume
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
Anume, schimbarea survenită induce modificarea unui parametru global, caracterul redox al mediului, prin aportul energetic și informațional ce Însoțește Întotdeauna schimbarea. Iar caracterul redox este determinant pentru dezvoltarea organismelor, ele necesitând, din acest punct de vedere, condiții destul de stricte. O depărtare relativ mică de optim a caracterului redox al mediului induce o inhibiție ce poate merge până la letalitate. Studiul caracterului redox al mediului s’a pretat la explicarea, mai mult, la modelarea celor mai diverse situații Întâlnite În natură: − ajungerea În
Pro natura by Cristinel V. Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/91595_a_93258]
-
semințe, apoi puieți, iar tineretul diferă ca preferințe de maturi, ca și cum ar fi specii străine. Dar speciile autohtone realizează modificarea pomenită Într’un singur sens, reductiv, diferind doar cantitativ una de alta. Perfidul arțar mai face ceva, anume, mai În depărtare, modifică solul Înspre oxidant, inhibând chiar arborii - aceia nu chiar atât de bătrâni - lângă care se aciuiază. E drept, arborii autohtoni se pot apăra, neutralizând mesajul chimic al arțarului, dar cu prea puțin succes. Plopul de pildă, e complet dezarmat
Pro natura by Cristinel V. Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/91595_a_93258]
-
să duc la bun sfârșit o reparație anevoioasă. Era pentru mine o chestiune de viață și de moarte. Apă de băut, abia dacă aveam pentru o săptămână. În prima noapte, deci, am dormit acolo, pe nisip, la mii de leghe depărtare de orice așezare oamenească. Eram mai singur chiar decât naufragiatul pe o plută, în mijlocul oceanului. Așa că vă închipuiți uimirea mea, când deodată, în revărsat de zori, m am pomenit că mă trezește un glăscior ciudat. Rostea: Te rog... desenează-mi
De vorbă cu Badea Gheorghe by Constantin Brin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/826_a_1788]
-
bine la ochi. Am privit cu luare-aminte. Și-am văzut un omuleț cu totul nemaipomenit, care mă scruta cu gravitate. Prin urmare, priveam cu ochi mari de uimire la arătarea aceea. Nu uitați că mă aflam la mii de leghe depărtare de orice tărâm locuit. Ori, omulețul meu nu părea a fi nici rătăcit, nici mort de oboseală, nici mort de foame, mici mort de sete, nici mort de frică. Nu avea deloc înfățișarea unui copil pierdut în inima pustiului, la
De vorbă cu Badea Gheorghe by Constantin Brin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/826_a_1788]
-
locuit. Ori, omulețul meu nu părea a fi nici rătăcit, nici mort de oboseală, nici mort de foame, mici mort de sete, nici mort de frică. Nu avea deloc înfățișarea unui copil pierdut în inima pustiului, la mii de leghe depărtare de orice tărâm locuit. Când, în sfârșit, am fost în stare să vorbesc, l-am întrebat: Bine, dar... ce cauți tu aici? Iar el rosti atunci din nou, încetișor, cerându-mi parcă un lucru din cale-afară de însemnat: Te rog
De vorbă cu Badea Gheorghe by Constantin Brin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/826_a_1788]
-
-ne cu toate puterile să ne scape de crudă soartă a mersului pe nuci. Zâmbetul acela cald și mieros ce ni-l înfățișa și acum îmi unge inima ofilită de trecerea anilor... Casa nu era decât la 200 de metri depărtare de biserică, fiind poziționată în așa-zisul centru al satului. Cum eram cât o șchioapă, îmi părea atât de mare și zgomotos încât îl comparam cu mândrie tuturor cunoscuților cu Piața Unirii din Iași. Naivități inerente vârstei... Între „cooperativă”, cum
Amintirile unui geograf Rădăcini. Aşteptări. Certitudini by MARIANA T. COTEŢ BOTEZATU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/809_a_1653]
-
cu elemente de stejar, gorun și fag. De pe vârful dealului, satul arată ca o frumoasă poveste spusă copiilor în prag de seară. Casele înconjurate de garduri și copaci abia își ridică privirile, surâzând una alteia; drumurile șerpuite se întind până în depărtare, îngrămădite de garduri și livezi; dealurile înconjoară satul ca o năframă cusută cu mii de flori, iar codrii seculari inundă satul de sănătate și fericire, răsuflând adânc și cu foșnet. Numai mănăstirea privește zveltă spre cer, veghind cu turnurile sale
Amintirile unui geograf Rădăcini. Aşteptări. Certitudini by MARIANA T. COTEŢ BOTEZATU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/809_a_1653]
-
ceea ce am visat că se întâmplă jos, pe pământ? Ei, la dilema asta n-am idee care e răspunsul. Îl caut din priviri pe înger, să mă lămurească el. Îl zăresc ceva mai încolo, stă nemișcat, cu spatele la mine, privește în depărtare, stă ca și cum m-ar fi vegheat pe mine, ca și cum ar fi așteptat, adevărat înger păzitor, să mă trezesc din somnul meu, din visul meu. Imediat, tresare și își întoarce fața spre mine, de parcă un simț neobișnuit l-ar fi făcut
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
său, cu mutra lui imperturbabilă, toate absolut ridicole, nelalocul lor... Simt nevoia să mă iau de el, caut pricină de ceartă. Îl urmăresc cum stă așezat pe un nor, cu cărticica pecetluită alături, și diverse persoane, unele sosite de la mari depărtări, se perindă prin fața lui, mânate de același gând: să atingă, să deschidă, să citească această cărticică fermecată. Când le vine rândul, fiecare se apropie și își încearcă puterile cu cartea îngerului. Toți se străduiesc din răsputeri, dar cât de puțini
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
ca și cum niciodată n-ar fi existat pe fața pământului. *** Când s-a luminat de ziuă, nimic nu mai rămăsese din oraș, nimic nu scăpase de prăpăd. Doar o întindere nemăsurată de apă indiferentă, fără memorie. Apoi, s-a zărit în depărtare ceva ca o licărire, un punct care a prins să crească. Curând, s-a putut desluși că era un om care stătea agățat pe un soi de plută improvizată din acoperișul unei case. Omul acela era tovarășul Cameniță. Atunci, Truman
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
bucurați și să aveți viață lungă și liniștită. De supărări să nu mai aveți parte. Mulți ani fericiți! Un an bun cu bucurii și sănătate!” Mesajul Elvirei și Ionelei Opran: “Din partea doamnei Elvira Opran și al fiicei Ionela Opran, din depărtare, tocmai de la Pacific, care nu vă uită nici ele. Sunt alături de suferința dv. și se roagă la Dumnezeu ca să vă ajute să-l vedeți liber pe fiul Ilie, să trăiască liber, fără închisoare, fără suferință! Să vă ajute și să
Dacă nu ai amintiri, nu ai dreptate! by Constantin Chirilă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/776_a_1536]
-
luminată de torțe căpăta accente mișcătoare / emoționante, și se vedea că liderul nostru schimbase ideile multor oameni.“ (Episoade) Cu toate că fragmentul se referă la vocea și tonul lui Fidel, scena ne apare tăcută, ca și cînd ar fi fost văzută din depărtare. În aceste Însemnări de călătorie, o liniște similară Învăluie cîteva episoade donquijotești sau chaplinești - cum ar fi deja aminititul furt al vinului, urmărirea nocturnă a celor doi de către „un roi de dansatori cuprinși de furie“, Înscrierea lor Într-un corp
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
iarbă, absolut incapabil să mai fac vreun pas. Alberto, ca un adevărat prieten, s-a scuzat la șef pentru comportamentul meu și a rămas cu mine, să mă Îngrijească, iar camionul a plecat. CÎnd zgomotul motorului s-a stins În depărtare, am sărit În picioare și ne-am năpustit ca niște mînji spre vinul care avea să ne asigure cîteva zile de petrecere regească. Alberto a ajuns primul și s-a aruncat sub salcie: figura lui era parcă scoasă dintr-un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
se Îmbibase tot jegul străzilor - eram doar umbrele aristocraților care fuseserăm. Camionul ne lăsase la marginea de sus a orașului, la intrare, și, cu pași stinși, ne-am tîrÎt bagajele pe străzi, pe sub privirile amuzate sau indiferente ale trecătorilor. În depărtare, portul radia de strălucirea atrăgătoare a vaselor sale, iar marea, neagră și Îmbietoare, ne chema - mirosul ei cenușiu ne dilata nările. Am cumpărat pîine - care ni s-a părut scumpă pe moment, dar se ieftinea pe măsură ce Înaintam spre nord - și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
tot ne dădea cel puțin Încă cinci ore de mers prin noapte. Alte discuții și Încă o Încercare de a ne culca Între pături. După cinci minute, eram iarăși pe drum. Noaptea abia Începuse, dar am văzut niște faruri În depărtare; nu era ceva nemaipomenit de emoționant, fiindcă șansele să ne ia erau mici - dar măcar se mai lumina drumul. Și așa s-a și Întîmplat, camionul și-a văzut de drum, indiferent la strigătele noastre frenetice, iar farurile sale ne-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
gîndit să Înotăm În lac, Însă după ce am testat temperatura cu vîrfurile degetelor, ne-am răzgîndit (Alberto s-a dat În spectacol, dezbrăcîndu-se de toate hainele și dîndu-și jos ghetele, bineînțeles, doar pentru a se Îmbrăca apoi la loc). În depărtare a apărut un grup de insule, ca niște ace de gămălie Împrăștiate pe suprafața vastă și gri a lacului. Translatorul nostru ne-a descris viața pescarilor de acolo, dintre care unii abia dacă au văzut vreodată un om alb, și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]