6,823 matches
-
fost invitat să coboare de pe cruce și astfel să-i convingă pe sceptici că el este într-adevăr Mesia, regele lui Israel (15,32); acum, cei care-l luau în râs doreau să vadă „dacă vine Ilie” ca răspuns la strigătul chinuitor al lui Isus. Cei care asistau n-au trebuit să aștepte mult: „ Isus, scoțând un strigăt puternic, și-a dat duhul” (Mc 15,37). Actul de a striga este însăși expresia morții. Adică Isus nu strigă și apoi, un
Ultimele zile din viaţa lui Isus : ce s-a întâmplat cu adevărat by Craig A. Evans, N. T. Wright () [Corola-publishinghouse/Science/101017_a_102309]
-
adevăr Mesia, regele lui Israel (15,32); acum, cei care-l luau în râs doreau să vadă „dacă vine Ilie” ca răspuns la strigătul chinuitor al lui Isus. Cei care asistau n-au trebuit să aștepte mult: „ Isus, scoțând un strigăt puternic, și-a dat duhul” (Mc 15,37). Actul de a striga este însăși expresia morții. Adică Isus nu strigă și apoi, un moment mai târziu, moare. Moartea sa se manifestă în sine ca un strigăt. Exprimându-se în acest
Ultimele zile din viaţa lui Isus : ce s-a întâmplat cu adevărat by Craig A. Evans, N. T. Wright () [Corola-publishinghouse/Science/101017_a_102309]
-
mult: „ Isus, scoțând un strigăt puternic, și-a dat duhul” (Mc 15,37). Actul de a striga este însăși expresia morții. Adică Isus nu strigă și apoi, un moment mai târziu, moare. Moartea sa se manifestă în sine ca un strigăt. Exprimându-se în acest fel, evanghelistul Marcu, dacă nu chiar tradiția de dinaintea lui, arată că însăși moartea lui Isus demonstrează puterea sa; încredințarea duhului său (așa cum sugerează verbul exepneusen) este impresionantă. Uluit de scena la care este martor, centurionul declară
Ultimele zile din viaţa lui Isus : ce s-a întâmplat cu adevărat by Craig A. Evans, N. T. Wright () [Corola-publishinghouse/Science/101017_a_102309]
-
nimic. Noi vrem să redăm țării credința în puterile ei de astăzi și în dezvoltarea ei de mâine. Vrem ca jefuitorii averii publice să creadă în realitatea pedepselor grele ce li se cuvin. Hoții la pușcăprie! Nu e numai un strigăt de deznădejde al poporului jefuit, dar este astăzi lozinca de restabilre a încrederii zdruncinate chiar dincolo de hotarele țării. Vrem să aducem în economia publică economii severe, de sus până jos, pentru ca sarcina sărăciei apăsătoare să devină mai ușoară, fiind mai
by GABRIELA GRUBER [Corola-publishinghouse/Science/943_a_2451]
-
încredere și străinătății cu mândrie. Acest guvern s-a strecurat la putere în chip rușinos, cu ajutorul mijlocitorilor necinstiți care au ridicat un zid între rege și țară. Nu de acum, ci de doi ani am făcut să se audă un strigăt de prevestire. El nu a fost ascultat. Acum târgul s-a încheiat între guvern și misiții care pândesc la ușile dosnice; el s-a încheiat primejduind existența, însăși a țării și a monarhiei. Dar acest guvern s-a făcut, în
by GABRIELA GRUBER [Corola-publishinghouse/Science/943_a_2451]
-
noi am socotit că trebuie să dăm încredere noului regim, să înlăturăm primejdia unor învrăjbiri lăuntrice, fără însă a abdica de la comandamentele demnității. Nu vicisitudinile politice determină atitudinea noastră de astăzi. De mai bine de trei ani am ridicat un strigăt de prevestire împotriva acelora care întind o pânză înșelătoare între Coroană și națiune. [...] O operă sistematică de destrămare împiedică înarmarea țării, aruncă fermentul descompunerii în forțele politice organizate, determină venirea și plecarea guvernelor și schimbările în locuri de răspundere. În fața
by GABRIELA GRUBER [Corola-publishinghouse/Science/943_a_2451]
-
adâncurile înșelătoare ale oglinzii. M-am repezit la el, cu mâna întinsă, presimțind deja în palmă gâdilarea aripilor lui catifelate... Atunci mi-am dat seama ce nefiresc de mare era. M-am apropiat și nu mi-am putut stăpâni un strigăt: - Dar sunt doi! Sunt doi fluturi siamezi! Într-adevăr, cei doi fluturi păreau lipiți unul de celălalt. Iar trupurile lor erau însuflețite de palpitații febrile. Spre surprinderea mea, sfinxul acela dublu nu-mi dădea nici o atenție și nici nu încerca
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
a moravurilor burgheze, ea avea să se afle puțin după aceea pe marginea alunecoasă a unei gropi deschise în care zburau deja primele lopeți de pământ. Avea să se zbată cu atâta violență între mâinile care o țineau, să scoată strigăte atât de sfâșietoare, încât până și cortegiul funerar al rușilor din cimitirul acelui îndepărtat orășel siberian avea să rămână înmărmurit. Deși obișnuiți cu strălucirea tragică a funeraliilor din țara lor, cu lacrimile năvalnice și cu bocetele răscolitoare, oamenii aceia străteau
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
funeraliilor din țara lor, cu lacrimile năvalnice și cu bocetele răscolitoare, oamenii aceia străteau încremeniți în fața frumuseții chinuite a tinerei franțuzoaice. Ea se zbătea deasupra gropii strigând în limba ei sonoră: „Aruncați-mă și pe mine! Aruncați-mă!” Acel cutremurător strigăt de jale a răsunat multă vreme în urechile noastre de copii. - Poate că ea... l-a iubit..., mi-a spus într-o zi sora mea, mai mare decât mine. Și a roșit. Dar mai mult decât cuplul nefiresc al lui
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
curte acceptau această diferență. Toată lumea pricepea că Charlotte nu era chiar o băbuță rusoaică. Asta nu însemna că trăia ruptă de lume sau că avea vreo prejudecată socială. Dimineața devreme, eram smulși uneori din somnul nostru de copii de un strigăt ce răsuna în mijlocul curții: - Hai după lapte! Printre vise, recunoșteam vocea și mai ales intonația inimitabilă a Avdotiei, lăptăreasa, care venea din satul vecin. Gospodinele coborau cu bidoanele lor către două enorme recipiente din aluminiu pe care țăranca aceea vânjoasă
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Atlantidei noastre franceze. Însă prea puțin ne păsa de logica aceasta reală. Pentru noi conta doar cronologia lungilor istorisiri ale bunicii: într-o zi, în vremurile lor legendare, Parisul se ivea din apă, soarele strălucea și, în același moment, auzeam strigătul încă îndepărtat al trenului imperial. Acea ordine a evenimentelor ne părea la fel de legitimă ca și apariția lui Proust printre țăranii din Neuilly. Balconul îngust al Charlottei plutea sub suflarea înmiresmată a câmpiei, la hotarul unui oraș adormit, rupt de lume
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
purtători de torțe, perechea imperială a urcat scara. Parcă înainta printr-o cascadă vie: rotunjimile albe ale umerilor femeilor, florile deschise de pe corsaje, strălucirea parfumată a coafurilor, scânteierea bijuteriilor de pe decolteuri, toate acestea pe fundalul uniformelor și al fracurilor. Puternicul strigăt „Trăiască Împăratul!” înălța prin ecourile lui tavanul majestuos, contopindu-l cu cerul... Când, la sfârșitul spectacolului, orchestra a atacat La Marseillaise, Țarul s-a întors spre Președinte și i-a întins mâna. Bunica a stins lampa și am petrecut câteva
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
scăunelul, am fugit în bucătărie. Niciodată nu plânsesem atât de mult. Îndepărtam cu furie mâinile surorii mele, care încerca să mă consoleze (îmi era așa de ciudă pe ea, care încă nu știa nimic!) Printre lacrimile mele, au răzbătut câteva strigăte disperate: - Totul este fals! Trădătorilor, trădătorilor! Mincinosul ăsta cu mustăți... Halal Președinte! Minciuni... Nu știu dacă Charlotte ghicise motivul deznădejdii mele (probabil observase dezordinea provocată de scotocirile mele în cufărul siberian, poate că și găsise pagina fatidică). Oricum, mișcată de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
dublă de marfă pe cartelă. N-am înțeles ce a provocat deodată mânia mulțimii. Oamenii care stăteau în spatele nostru au crezut, poate, că sora mea voia să se strecoare fără să stea la coadă - o crimă de neiertat! Au izbucnit strigăte arțăgoase, șarpele acela lung s-a încordat, am fost înconjurați de chipuri amenințătoare. Am încercat amândoi să explicăm că eram frate și soră. Dar mulțimea nu-și recunoaște niciodată greșeala. Cei care nu trecuseră încă de prag, cei mai acriți
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Ne-am strecurat de-a lungul cozii sperând să fim acceptați măcar cu câțiva metri mai departe de locul pierdut. Dar trupurile se strângeau unul lângă altul când treceam noi și, curând, ne-am trezit afară, în zăpada topită. În ciuda strigătului unei vânzătoare: „Hei, cei de dincolo de ușă, nu mai așteptați, n-o să ajungă pentru toată lumea!”, oamenii continuau să se îmbulzească. Stăteam la capătul cozii, hipnotizați de puterea anonimă a mulțimii. Mi-era teamă să ridic ochii, să mișc, mâinile, înfundate
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
își recunoștea în el fiul. Și nu știa ce să facă cu acel bătrân-insectă, ea, care se hrănise timp de câteva săptămâni cu carne de om. Atunci, din gâtlejul ei pornea un urlet de lup. Nici o fotografie nu putea fixa strigătul acela... Un țăran s-a uitat suspinând în ochii capului aruncat pe drum. Apoi s-a aplecat și, cu o mână stângace, l-a împins într-un sac mare de pănură. „Am să-l îngrop, a mormăit el. Noi nu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
a adresat fiicei sale. Iar Charlotte a înțeles: ceea ce trăiseră ele de la despărțirea lor pe peronul gării, cu opt ani în urmă, toată mulțimea aceea de gesturi, de chipuri, de cuvinte, de suferințe, de lipsuri, de speranțe, de neliniști, de strigăte, de lacrimi - toată rumoarea aceea a vieții răsuna în străfundul unui singur ecou care refuza să moară. Întâlnirea aceea, atât de dorită, atât de temută. - Voiam să cer cuiva să-ți scrie, spunându-ți că am murit. Dar era război
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
într-un colț al bucătăriei ticsite, cu umărul sprijinit de etajera pe care trona televizorul, îi ascultam avid încercând să mă fac nevăzut. Știam că, în curând, chipul unui adult va apărea în ceața albastră și că voi auzi un strigăt de indignare șăgalnică: - Ah, ia uitați-l pe micul somnambul! A trecut de miezul nopții și încă nu e în pat. Hai, afară, mișcă! O să te chemăm când o să-ți crească barba... Dat afară din bucătărie, nu reușeam să adorm
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
să înțeleagă de unde venea zumzetul compact și monotom care părea să impregneze pereții cu vibrații surde. Și-a simțit trupul, capul trepidând în zgomotul acela lent și vâscos. Copiii s-au trezit și au alergat la fereastră. Charlotte a auzit strigătul mirat al fiicei sale: - Ah! Toate stelele astea! Dar mișcă... Fără să aprindă lumina, Charlotte s-a dus lângă ei. În trecere, a zărit pe masă o vagă lucire metalică: portțigaretul lui Fiodor. Trebuia să se întoarcă de la Moscova în
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
degajeze cufărul cel mare pe care erau așezate. Trebuia să se pregătească pentru noapte, să scoată hainele călduroase și două pungi cu biscuiți. Charlotte a întredeschis capacul, și-a vârât mâna înăuntru și a înlemnit, neputând să-și stăpânească un strigăt scurt care i-a trezit vecinii. Cufărul era plin cu ziare vechi! În zăpăceala din dimineața aceea, luase cu ea cufărul siberian... Fără să poată încă să-și creadă ochilor, a scos o filă îngălbenită și, la lumina cenușie a
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
străzii. Dacă Charlotte l-ar fi primit în pragul casei, dacă el ar fi deschis ușa și ar fi intrat, așa cum făceau toți soldații când se întorceau de la război, în viață sau în filme, atunci ar fi scos probabil un strigăt, s-ar fi aruncat spre el, s-ar fi agățat de centironul lui, ar fi plâns... Dar el a apărut foarte departe, îngăduind să fie recunoscut puțin câte puțin, lăsându-i soției lui timp să se obișnuiască cu strada aceea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
și - ca într-o iluzie optică - cu un mecanic îmbrăcat într-un maiou pătat cu păcură: un fals uriaș aplecându-se pe geam. De fiecare dată, înainte de a traversa unul dintre drumurile care se pierdeau la orizont, locomotiva scotea un strigăt pe jumătate tandru, pe jumătate plângăreț. Dublat de ecoul lui, semnalul acela semăna cu chemarea răsunătoare a unui cuc. „Cucușka”, spuneam noi, trăgând cu ochiul când zăream convoiul pe șinele înguste împresurate de păpădii și de mușețel... Glasul ei m-
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
că aș da fără să șovăi toată colecția asta pentru senzația unică, acidulată, lăsată pe buzele mele de o cochilie imaginară de argint din cafeneaua iluzorie de la Neuilly? Pentru o singură gură de aer sărat din Cherbourg? Pentru un singur strigăt al Cucușkăi venit din copilăria mea? Totuși, continuam să umplem tăcerea, ca pe un butoi al Danaidelor, cu vorbe fără rost, cu replici goale: „E mai cald decât ieri! Gavrilici este iarăși beat... Cucușka n-a trecut în seara asta
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
prostie cosmică e dispariția unei femei frumoase! Dispariție fără întoarcere. Pieire totală. Fără umbră. Fără reflex. Fără apel...” Soarele se stingea în adâncurile stepei. Dar văzduhul a păstrat îndelung luminozitatea cristalină a serilor răcoroase de vară. Dincolo de pădurice a răsunat strigătul Cucușkăi, mai sonor în aerul rece. Frunzișul copacilor era presărat cu câteva frunze galbene. Cele dintâi. Strigătul locomotivei a răsunat din nou. Deja departe, atenuat. Atunci, reîntorcându-mă la amintirea celor trei cochete, mi-a venit o idee simplă, un
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
apel...” Soarele se stingea în adâncurile stepei. Dar văzduhul a păstrat îndelung luminozitatea cristalină a serilor răcoroase de vară. Dincolo de pădurice a răsunat strigătul Cucușkăi, mai sonor în aerul rece. Frunzișul copacilor era presărat cu câteva frunze galbene. Cele dintâi. Strigătul locomotivei a răsunat din nou. Deja departe, atenuat. Atunci, reîntorcându-mă la amintirea celor trei cochete, mi-a venit o idee simplă, un ultim ecou al reflecțiilor triste în care mă încurcasem adineauri: „Dar în viața lor exista dimineața aceea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]