KorAP: Find »[drukola/base=tremura & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...268 269 270 ...393 >

9,812 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

taica de-acum... Se face ziuă... Stăi! uite, i s-aude și glasul... Deschise grăbit ușa. Iezerul până în depărtări mari fumega aburi calzi în revărsarea umedă, posomorâtăa zilei. Un glas striga cine știe unde, prin luncile întinse - un răcnet prelung, înfiorător, care tremura în scăderi și creșteri, pe cărările din trestii, prin bolțile sălciilor. Fata zise domol: —De-acuma vine... Eu așezam frânele calului. Întrebai: —Ce strigă?... Ce zice? Nu zice nimic. Strigă așa. Trebuie să mă duc să iau peștele pentru mâncare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Ploaia tot cădea, dar din ce în ce mai rărită, glasul aspru din lunci contenise - și în liniștea care învăluia singurătatea, prin ceața nelămurită a zorilor, încălecai și pornii ca alungat de ceva spre Sărățeni. IVtc "IV" Dragostea înflăcărată, cea dintâi dragoste, mă ardea! Tremuram ca scuturat de friguri în odaia mea, singur, pe când afară ploaia tot cădea. Și mă gândeam la fiecare clipă a vremii cât stătusem față în față cu Chiva, la fiecare clipă, la fiecare privire și la sărutarea de foc care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
scurt, zăvorul scrâșni; și deodată îmi răsări în față fata, cu ochii întunecoși sticlind în lucirea de lumină care năvălise în prag o dată cu ea. Era palidă, cu dinții strânși, ca în clipa când o sărutasem. Mă privea neclintită, nehotărâtă încă. Tremuram de tulburare. Întinsei mânile. Ea se trase îndărăt, brusc, ca izbită de ceva. Gemu încet: Are să te găsească taica! dar așa de încet, că de-abia auzii. Și când intrai în tindă, îmi puse mânile în piept și începu a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ca o pasere rănită. Pe urmă, tinereța noastră nu putu răbda diminețile când gazornița trebuia să rămână stânsă. Într-o coșcovă, subt o înfundătură de mal, între ierburi crescute pe pământul grămădit în țesătura de papură și trestii, venea Chiva tremurând, cu ochii mari ațintiți, cu urechea atentă la cel mai ușor zgomot al împrejurimilor. Tremura, gemea încet când o cuprindeam în brațe și se lipea strâns de mine. Totuși de multe ori obrazul îi era alb ca varul și înfiorat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
să rămână stânsă. Într-o coșcovă, subt o înfundătură de mal, între ierburi crescute pe pământul grămădit în țesătura de papură și trestii, venea Chiva tremurând, cu ochii mari ațintiți, cu urechea atentă la cel mai ușor zgomot al împrejurimilor. Tremura, gemea încet când o cuprindeam în brațe și se lipea strâns de mine. Totuși de multe ori obrazul îi era alb ca varul și înfiorat de răceală. O întrebam încet: —Ce ai, Chivo?... Și ea de-abia putea să-mi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
așezat bine, și împlântă în apa noroioasă o lopată. Ne urnim. Intrăm încet în papură, apoi pe cărarea din trestii. Astăzi am cam întârziat. Soarele asfințește într-o îngrămădire mare de nouri albaștri posomorâți. Printre trestii, pe dungi de apă, tremură luciri roșcate. Un zbor iute de rațe taie cu un șuier văzduhul, deasupra noastră. —Astăzi n-o să întârziem, neică Marine? —De ce? n-o să întârziem! Și trecem încet-încet, tot mai în adâncul Iezerului. Un freamăt lung, mii de glasuri deșteptate ale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și acuma ciocoiul iar s-arată!... Iar s-arată! Ce-ai făcut, câne? Spune, câne de ce mi-ai rușinat copila? De ce-ai ucis-o? De ce m-ai otrăvit? Nici n-am puterea să mă clintesc. În glasul lui grozav, tremură o ură zeci de ani stăpânită, o ură mistuitoare, fără nume, ura unui întreg neam obijduit poate, și văd, pricep foarte limpede că mă va strivi fără milă, căci nu este nici loc de scăpare, nici clipă de iertare. Mânile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cu pete de sânge, pițigoi rotunzi cu pene cenușii și negre, cintezi cu piepturile cărămizii. Se priveau cu ochișori sticliți ca vârfuri de ace, deschideau pliscuri și fărâmau melodios chemările, fâlfâiau apoi ușurel și-n urmă-le nuielușele se clătinau, tremurându-și frunzele lucii. Înfiorarea vieții mărunte se strecura prin marginea aceasta de pădure, ca-n orice dimineață de vară. Zboruri de gâze cu aripi străvezii, cu aripioare albastre se încrucișau, fluturi jucau pe deasupra ierbii dese, în care începeau să se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
des al dracului! În vale-i jilăveală mare; nu-i departe pârăul; acolo sunt urmele... Se lăsară la dreapta, pe costișă lină, prin bungeturi care păreau ziduri nestrăbătute. — Încet... vorbi Vasile. Și glasul lui dintrodată dobândi un răsunet deosebit, care tremura ca o suflare de vânt pe vale. Iar merseră o vreme, și iar se opriră. Cânii trăgeau de lanțuguri, neliniștiți. Vasile se plecă asupra hleiului jilav. — Iaca, se cunoaște, urmă proaspătă... Cuconu Grigoriță se plecă și el, privind cu luare-aminte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ciudă boierul și-și privi de aproape pușca. Tăcerea se întinsese. Bătaia cânilor un răstimp lung nu se mai auzi. Iar printre tufe dese, prin luminișuri scurte, căprioara fugea alungată de spaimă, se depărta spre pârău. O clipă se opri tremurând, ca și cum ar fi fost înaintea unei prăpăstii. Apoi, încetinindu-și fuga, își făcu loc printre frunzișuri în albia apei. Cu cele două picioare de dinainte în unde, cu celelalte în iarba malului, stătu pe loc. Blănița cenușie îi lucea lin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
raze. Ascultă puțin. Apoi își plecă botul și atinse de două ori apa de lângă picioarele subțiri. Își ridicară iar ochii. În undele limpezite, apoi, deodată căzu o picătură de sânge. Piciorul de dinainte, din stânga, se zgârci ușurel și prinse a tremura. De la umăr, se prelingea sânge. Acuma picătură după picătură cădea mai des, tulburând apa pârăului. Căprioara își plecă domol capul, ca și cum voia să-și privească în oglinda aburită jumătatea de dinainte a trupului, în mișcare de oprire. Apoi avu parcă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
aburită jumătatea de dinainte a trupului, în mișcare de oprire. Apoi avu parcă un gemăt ușurel și-și întoarse botișorul negru spre pata de sânge. Sta așa. Din când în când se pleca spre apă. Din când în când își tremura pielea cenușie. Iar departe, în urmă, vuia cornul, și stâns, slăbit, răzbătea chefnitul copoilor. Se trase încet pe iarba malului, își trase și ochii în umbră. Lumina căzu numai asupra apei. Se lăsă pe covorul moale. Din vreme în vreme

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ușurel un timp deasupra ei, apoi dispăru undeva. Vremea trecea. O aburire de răcoare începu a luneca în răstimpuri. În poienițe, lumina se trăgea spre vârfurile copacilor; câte-un plop cu coajă cenușie abia își clătea rămurelele subțiri și-și tremura bănuții frunzelor, care luceau în două ape. Căprioara suia pe pârău, la deal. La dreapta și la stânga malurile creșteau. Undele veneau mai repezi, murmurau printre pietre ascuțite, săreau fărâmându-se în bulgărași de argint. Ea schimba copitele negre ca abanosul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
încet, pe când pe picior i se scurgea sânge cald. Sus, pe pisc, se înălța în cer albastru bradul, vestitor al vânturilor. Mai jos, în jghiab pietros, într-o roată de mesteceni, se strângea apa pârăului într-o baltă limpede. Cădea tremurând, lunecând pe mușchi de stâncă, se alina, se împrăștia, se liniștea într-o lumină care răsfrângea cerul și pletele luminoase ale mestecenilor, apoi iar strângea șuvițe și ieșea lunecând domol pe vale, cu murmur nesfârșit. Căprioara se opri între mesteceni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
spre luciu, apoi iar rămase neclintită. Din nesfârșite depărtări răzbăteau vibrările melancolice ale cornului, tot mai strânse; bătaia copoilor amuțise; sara venea, și prin bradul de pe pisc trecu o oftare. În liniște, pe cerul întunecos din fundul apei, începu să tremure lacrima de aur a celei dintâi steluțe. Căprioara avea un muget abia auzit, și ochii îi luceau în cea din urmă lumină a malului. Așa sta singură și murea, sub pletele mestecenilor cu trunchiuri albe. Vremuri de bejenie, 1907 În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pe lângă lunca tăcută, apa trecea într-o liniște și într-o tăcere de moarte. Nu aburea vântul; tălăngile de peste ape nu se auzeau; împrejurimile încremeniseră în lumina cu luciri sângeroase. Deodată, departe, cine știe unde, pe dealuri, un chiot lung începu să tremure și să se desfășoare în lungul câmpiilor. Răsunetele lui încă nu se stânseseră, și altul izbucni în altă parte, mai apropiat, și parcă-l simții adiind, trecând în cursul apei. În liniștea amurgului, de pretutindeni, de pe dealuri, începură a crește

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
desfășoare în lungul câmpiilor. Răsunetele lui încă nu se stânseseră, și altul izbucni în altă parte, mai apropiat, și parcă-l simții adiind, trecând în cursul apei. În liniștea amurgului, de pretutindeni, de pe dealuri, începură a crește chiotele și a tremura prin văzduh; se încrucișau peste vale, parcă se depărtau, și ecourile deșteptate clocoteau prelung. Vin flăcăii și fetele de la cules... murmură, nemișcat, moșneagul. O vreme valea se deșteptase în tremur; apoi chemările se răriră, slăbiră, se stânseră. În tăcerea care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cât îs de bătrân. O chiamă judele pe Anița întăi, Anița lui Timofte, nevasta omorâtului. Da’ era o femeie mititică și iute, tânără, abia împlinise douăzeci de ani, cam smolită la obraz, cu sprâncenele groase puțin încruntate. Când vorbea, îi tremurau ușurel nările. Era îmbrăcată cu cațaveică cafenie, cu fustă roșă, îmbrobodită cu bariz verde și în picioare cu ciuboțele de cordovan cu potcoave de alamă. Se oprește și se uită țintă la judecător, își duce dreapta peste ochi, apoi își

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ea a întins numai mânile spre el și a strigat: Spune și tu, Ioniță, iaca ești de față. Eu l-am omorât! Eu i-am dat cu baltagul... Și-l privea cu ochii negri, fără să clipească, pătimașă, cu nările tremurând. Iar Ioniță Spataru a început a-și șterge lacrimile încet, și se uita în pământ. Pe dânsul l-au osândit la muncă silnică, zece ani; iar pe Anița au dus-o la spânzurătoare. Așa au hotărât; și când a venit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
te ierte!“ Iar bătrânii au început a plânge: —Aniță, Aniță, ce-ai făcut! Cum de ne-ai rușinat tu pe lumea asta!... Atuncea s-a întors ea și a băgat de samă că și bătrânii sunt acolo. A început a tremura, pe când călăul îi pregătea juvățul, ș-a răcnit cu ură, spre dânșii, i-a blăstămat: —Să deie Dumnezeu să nu mai muriți! că m-ați dat în lume spre pedeapsă!... Și deodată s-a făcut o tăcere adâncă. Și ea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
nu se văd... Așa-i, nu se văd... șopti doctorul, căscând plictisit. Tăcură multă vreme. În urmă-ne se deșirau miriști și lanuri pustii. Treceam prin ținuturile de pământ sfărâmicios, negru, al Botoșanilor, „prin partea câmpului“, și zările parcă ardeau, tremurau într-o flacără alburie. Nici arbori, nici case nu se zăreau cât bătea ochiul. În ierburile care începeau să se usuce, în țepile gălbii ale miriștilor, sfârâiau cosași. Vântul câteodată venea ca o suflare fierbinte. Deodată simțirăm umbra și mirosul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mai în urmă. Moșneagul sta neclintit în car. Soldatul negricios îndată își duse mânile în deșerturi și se făcu covrig. Ceilalți cinci-șase oameni umblau domol, cu mânile atârnate, cu capelele pe ceafă. În pădurea de stejari era liniște. Soarele după-amiezii tremura prin rețeaua crengilor. Pe lângă desișuri bogate, printre gropi și printre cioate, ținând poala pădurii, drumeagul urca și cobora, ocolea la dreapta și la stânga, dispărea și se arăta în depărtare, undeva, cine știe unde, apoi se pierdea pe o muche de deal, unde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de fericire. Să-i spui așa, când l-ei întâlni: multe complimente de la mine!... Doctorul întinse repede mâna: —La revedere! La revedere! o să-i spun. Acu mă grăbesc. Trebuie să ajung coloana. —Care coloană? care coloană? ce coloană? bolborosește bărbosul, tremurându-și în toate felurile brațul ce părea uriaș. Mă aplecai de după pânza trăsurii, ca să-l văd mai bine. Într-o clipă mă zări; începu să strige, înălțând mânile: „A! ce mai faci, doctore! Comment ça va?“. Mă azvârlii îndărăt, îngrozit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
dram de miere... Face cine cum poate... Cu cofa de brad, Măriuca trecea prin iarbă spre casă și intra pe ușa care însemna în lumină o pată neagră. Liniștea plutea peste marginea aceea de pădure, liniște ușoară pe care o tremura parcă strălucirea luminii; și tăcea frunzișul nesfârșit. „Nu mai bătea inima codrului și erau priponite și vânturile...“ Pârăul curgea fărâmând lumina și clătea ușor ierburile și florile și treceau albine prin soare ca niște scânteietoare de aur. Și mi se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
covorul moale de o coloare gălbie, dulce-stânsă. Paseri nu zburau, nici n-ajungeau până acolo: le spăria întinsa singurătate. Pârăul Cerbului sărea pe trepte sure de stânci și împrăștia lacrimi de pietre scumpe pe mușchiul gros, verde închis, al malurilor; tremura cu zvon moale, neîntrerupt; și în zvonul lui, în singurătate, pe oglinda mișcătoare a undei, câteodată, dintr-un tufiș, ca dintr-o hrubă de întuneric, răsărea, neclintită, ca tăiată din lespede, o căprioară cenușie, într-o mișcare gingașă de oprire

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]