2,199 matches
-
atunci poemele și noaptea-i plină/ De ele, ca niște fructe care se desfac” (Violină). Încântarea regăsirii panice este treaptă a unui urcuș - i se spune „exod spre vis”, „călătorie”, „Fata morgana” - către râvnita „mare cetate”, domeniul „amintirii viitoare” a absolutului: „...câte ne-au tulburat de-atâtea ori/ Acolo nu rămân fără răspuns”. P. se simte împlinit scrutând cu obstinație o interioritate atinsă, ca de o aripă de înger, de miracolul presimțirii „izvoarelor albastre”, a existenței proiectate în etern: „Caleștile așteaptă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288908_a_290237]
-
I: Epoca marilor clasici (1980) și Eminescu și eminescianismul (1987), împreună cu care alcătuiește un ansamblu. Sunt redefinite cultura poetului (rolul capital, de suprem model, al lui Shakespeare), viziunea lui tragică (nu pesimistă, cum sună clișeul încetățenit) rezultată din tensiunea ontic-antropologic (absolutul ființei - finitudinea conștiinței umane) și rațiune - afect, tensiune rezolvată de „dorul nemărginit” ce leagă, în chip reprezentativ românesc, umanitatea de univers. Opera este percepută în structuri, „sensibilul”, „inteligibilul” și „imaginarul” fuzionând în logos. Este valorizată gândirea mitică a poetului, prin
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288294_a_289623]
-
Cei mai categorici, din acest punct de vedere, pot fi considerați gânditorii mistici ai epocilor mai îndepărtate sau mai apropiate, care au conceput cunoașterea supremă drept o identificare a subiectului cu obiectul cel mai înalt al cunoașterii, cu Dumnezeu, cu absolutul. În această ipostază extremă a unui concept al cunoașterii orientat spre conținut, cunoașterea va fi concepută drept o contopire a subiectului cu obiectul cunoașterii sale. Într-o variantă mai puțin radicală, cunoașterea va fi înțeleasă în unele orientări ale gândirii
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
bază.11 În ce sens este omul „umilit” în conștiința lui de legea morală? Răspunsul lui Kant este că el se va simți „umilit” ca ființă sensibilă, care aparține lumii fenomenelor, ori de câte ori se va raporta la legea morală, care reprezintă absolutul, realitatea noumenală. „Umilința”, o stare opusă „îngâmfării”, va fi consecința inevitabilă a comparării tuturor acelor sentimente din care se constituie și se hrănește iubirea de sine cu legea morală a rațiunii pure. Este o stare de spirit de care poate
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
primele faze ale constituirii unei culturi filosofice ar fi recomandabilă o atitudine preponderent receptivă. Totodată acești filosofi erau uniți prin convingerea că, sub anumite aspecte, rezultatele criticii kantiene sunt definitive. Kant ar fi probat imposibilitatea de a cunoaște prin rațiune absolutul. Pentru un spirit atașat valorilor raționalismului modern aceasta va fi o concluzie de cea mai mare însemnătate în orientarea cercetării filosofice. Căci multe curente de gândire ce pretind a fi depășit kantianismul nu și-ar fi însușit de fapt lecția
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cartezian 21. Iar în introducerea amplei sale lucrări Istoria filosofiei contemporane, al cărei prim volum este consacrat lui Kant, Negulescu observa că există două tipuri de filosofie: o filosofie constructivă, care satisface în primul rând nevoia sufletească de a cunoaște absolutul și de a oferi o întemeiere teoretică valorilor pe care se sprijină tradițiile și instituțiile colectivităților, și o filosofie critică, care își propune, înainte de toate să determine condițiile de posibilitate, întinderea și limitele cunoașterii cu valoare obiectivă. Autorul afirmă conciliant
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
principalul sistem de referință în gândirea contemporană, cum scria el atunci „o categorie apriorică a conștiinței filosofice contemporane”. Chiar dacă este vădită tendința profesorului de a amenda acea orientare transcendentală a filosofiei kantiene care conduce la contestarea hotărâtă a posibilității cunoașterii absolutului sau necondiționatului. Se mai poate observa că în prezentarea filosofiei practice a lui Kant, Petrovici nu se mai simte în largul său. El devine mai puțin personal, mai narativ. Iar rezervele și obiecțiile sale sunt cele care pot fi întâlnite
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
o cunoaștere „mai completă și mai puțin relativă despre lume”. „Metafizica ridică deasupra cunoștințelor speciale o cunoștință unitară superioară, înăuntrul căreia adevărurile vechi apar într-o altă ordine și într-o altă lumină.”59 Aspirând să ofere o cunoaștere a absolutului, metafizica depășește rezultatele științelor speciale, sprijinindu-se, totodată, pe ceea ce se cunoaște prin aplicarea metodelor acestora 60. Angajarea față de asemenea reprezentări nu-l individualiza pe Motru; mai degrabă îl integra într-o mișcare de idei influentă la sfârșitul secolului trecut
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ce cad sub cenzura severelor interdicții kantiene. Cu toate acestea Motru nu a redeschis procesul intentat de Kant metafizicii. Altfel spus, el nu a încercat o revizuire a verdictului kantian care respinge metafizica în ipostaza ei de pretinsă cunoaștere a absolutului. Și aceasta printr-o confruntare cu analizele și concluziile Criticii rațiunii pure. Motru suspendă pur și simplu interdicțiile kantiene. Aparent, el își sprijină construcția metafizică pe filosofia kantiană, așa cum sugerează chiar titlul cărții sale. În realitate, proiectul său metafizic, ca
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ideea unei metafizici inductive exercita o mare putere de atracție. Iar prelungirea cunoașterii pozitive într-o viziune asupra totalității rămâne până astăzi o experiență incitantă. Toți cei care cred că sentința pronunțată de Kant împotriva oricărei pretenții de cunoaștere a absolutului nu poate fi pusă în discuție fără o redeschidere a procesului, pe temeiul producerii unei noi probe și mărturii, vor păși însă pe altă cale decât cea pe care a ales-o Rădulescu-Motru. Lipsa oricărei reacții critice față de un asemenea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pecetea unei ambianțe spirituale particulare, cu determinări locale și istorice. Opera de artă, ca și sistemul filosofic, este un rezultat al necesității noastre de absolut și reprezintă, pentru fiecare din noi, în felul nostru, un absolut, dar care este un absolut al nostru, subiectiv, adică este fructul nevoii universal umane de absolut, dar nu absolutul însuși. Ca să mergi la absolut, trebuie să depășești și arta și filosofia și să treci la religie.86 Spiritualitatea răsăriteană, sublinia cu insistență Ionescu, este incompatibilă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
și sistemul filosofic, este un rezultat al necesității noastre de absolut și reprezintă, pentru fiecare din noi, în felul nostru, un absolut, dar care este un absolut al nostru, subiectiv, adică este fructul nevoii universal umane de absolut, dar nu absolutul însuși. Ca să mergi la absolut, trebuie să depășești și arta și filosofia și să treci la religie.86 Spiritualitatea răsăriteană, sublinia cu insistență Ionescu, este incompatibilă cu spiritul universalist, raționalist al gândirii occidentale moderne. În lumea spirituală a Răsăritului, cunoașterea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a condițiilor de posibilitate și a limitelor cunoașterii se susține doar pentru cei pe care profesorul îi numea „exclusiviștii rațiunii”. Din punctul de vedere al gândirii ortodoxe, o folosire sănătoasă a rațiunii este posibilă abia pe fundamentul acelei comunicări cu absolutul realizată în cadrul comuniunii de iubire care este Biserica 88. Este acea folosire pe care Apusul a pierdut-o începând cu Renașterea. Ceea ce Ionescu deplângea: „Dar tradiția gândirii mistice s-a pierdut; pe măsură ce a săcătuit vâna religioasă a culturii. Omul a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
la metafizică, are cu totul altă înfățișare sau are, în punctele esențiale, o înfățișare deosebită de teoria cunoștinței, făcută dintr-un punct de vedere științific.”91 Pe scurt, pentru Nae Ionescu teoria cunoașterii nu era decât o legitimare a cunoașterii absolutului. Reflecțiile sale pe această temă erau conduse de țeluri diametral opuse celor pe care le-a urmărit Kant. Dacă profesorul Ionescu neglija filosofia teoretică a lui Kant socotind-o nerelevantă, el nu ezita, în schimb, să critice orientarea filosofiei practice
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
metafizica, pe de o parte, și aspirația spre cunoaștere obiectivă, pe de altă parte, sunt în mod fatal și iremediabil divergente. Blaga va califica drept iluzorie pretenția marilor sisteme filosofice, bunăoară a celor postkantiene, de a oferi o cunoaștere a absolutului, de a reprezenta în acest fel „surogate ale revelației divine”17. Rezistența misterului în fața tuturor încercărilor de a-l revela în sens pozitiv, prin creația de cultură, conservarea lui, conchide Blaga, „poate fi considerată ca una dintre condițiile metafizice esențiale
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
imaginez răspunsuri posibile ale lui Kant. Blaga vedea, în mod evident, în filosofia lui Kant cea mai temeinică, cea mai bine întemeiată critică a posibilității metafizicii, înțeleasă ca o reprezentare asupra transcendentului adecvată obiectului ei, adică drept o cunoaștere a absolutului. Verdictul negativ al lui Kant cu privire la posibilitatea cunoașterii metafizice înțeleasă în acest fel i s-a părut lui Blaga definitiv, irecuzabil. Într-un al doilea pas, Blaga susține însă că acest verdict nu va trebui ințeles drept o demonstrație a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
adică servesc doar orientării cunoașterii noastre despre fapte. „Dar de îndată ce plasăm necondiționatul (de care propriu-zis este vorba) în ceea ce se află cu totul în afara lumii sensibile, prin urmare în afara oricărei experiențe posibile, Ideile devin transcendente...” 27. Noi putem gândi, desigur, absolutul, necondiționatul, dar nu putem avea nici o cunoaștere asupra a ceea ce este dincolo de granițele experienței. Dezvăluind sursele iluziei posibilității unei cunoașteri a transcendentului, Dialectica transcendentală ne ferește de primejdia de a fi, ca atâtea spirite înalte ale trecutului, victime ale acestei
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
dialectică nu încetează de „a momi” rațiunea noastră și „de a o arunca neîncetat în rătăciri momentane, care trebuie mereu înlăturate”28. De vreme ce Kant nu a văzut, așadar, în speranțele mereu renăscute ale metafizicii dogmatice de a ajunge la cunoașterea absolutului o simplă greșeală, ci expresia unei iluzii „naturale și inevitabile” a rațiunii omenești, cum ar fi putut el să blameze pornirea atât de firească a oamenilor de a-și face reprezentări asupra absolutului, cu atât mai mult a celor care
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
metafizicii dogmatice de a ajunge la cunoașterea absolutului o simplă greșeală, ci expresia unei iluzii „naturale și inevitabile” a rațiunii omenești, cum ar fi putut el să blameze pornirea atât de firească a oamenilor de a-și face reprezentări asupra absolutului, cu atât mai mult a celor care recunosc în ele creații subiective ce răspund unor nevoi de natură spirituală? În mod sigur, Kant nu ar fi acceptat ca îndreptățite învinuiri cum este aceea că influența operei sale ar fi condamnat
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ar fi „trecut cu vederea... destinul revelator al omului” și ar fi fost „opacă față de spiritul creator”. Este clar că scepticismul lui Blaga cu privire la posibilitatea unei cunoașteri cu valoare obiectivă a transcendentului, al unei „metafizici științifice” care are drept obiect absolutul, se întâlnește cu cel al lui Kant. Atunci când apropie însă poziția lui Kant de cea a unui pozitivism rudimentar, prin sugestia că dreptul de a construi reprezentări inevitabil subiective asupra transcendentului ar trebui să fie apărat împotriva unor verdicte prohibitive
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
de la o filosofie academică de factură occidentală la „filosofia românească”, se exprimă în această privință într-un mod lipsit de orice echivoc. Interesele națiunii trebuie să constituie instanța supremă a judecății, deciziei și acțiunii deoarece tocmai prin ele se dezvăluie absolutul unei comunități etnice. Raționalismul și individualismul sunt caracterizate drept adversarii ei cei mai redutabili. În sensul spiritualității ortodoxe - susținea Nae Ionescu - nu există decât comunități, și nu indivizi. Individul este dator să se subordoneze în mod deplin nevoilor comunității și
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
să regăsească unicitatea Unului multiplu. Dar, spre deosebire de teologie, religia vie din lumea europeană îngăduie acestor fii risipitori, care sunt creatorii de cultură, să-și încerce norocul în lume, așa cum filozofia, tot vie și neparalizată de absolut, concepe din plin distribuirea absolutului unic în unități și a ființei în deveniri"301. Pe același fond al matricii triadice europene vine și filosofia lui Ștefan Lupașcu, dar nu în sensul dialecticii triadice hegeliene. Pentru a o descrie, Petru Ioan se vede în situația de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
primul rând aduce în contact cele doua regiuni adiacente ei. De aceea, îl iritase memorabil constatarea simplistă întâlnită cândva într-o carte a lui Tagore, cum că Europa ar fi o civilizație a zidurilor despărțitoare și compartimentărilor, spre deosebire de India, unde absolutul ar fi, chipurile, într-o perenă ospeție; numai cineva lipsit de simț arhitectural putea scrie astfel despre ziduri și exalta în locul lor o deschidere de hău, necondițională, fără nuanțări și discernământ, cum pare a fi cea mistică. Alergic la indiferența
[Corola-publishinghouse/Science/84994_a_85779]
-
Un înger este “lumină secundară”, reflex pur, vestitor și slujitor. Spre deosebire de Dumnezeu, care poate crea ex nihilo, îngerul nu poate crea nimic; alta este însă condiția umană. Din punct de vedere biblic, Dumnezeu este mai mult decăt absolut, El este Absolutul care generează propria alteritate, cea a Dumnezeu Omului. De aceea Dumnezeu atribuie omului chipul Său: în scopul de a extrage din materia acestei lumi valorile imperisabile și de a manifesta sfințenia prin mijlocirea propriului trup. Într-adevăr, spre deosebire de îngeri - care
Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Elena Bărbulescu () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2305]
-
istoriei filosofiei occidentale, cea pe care o trăim noi acum. Prima tematizare filosofică, cea a existenței, susținea că în această lume a schimbărilor, a inconsistenței, există ceva real, ceva consistent și persistent, succesorul, de fapt și de drept, al sacrului, absolutul, temeiul, principiul. Cea de a doua tematizare, cea a cunoașterii, reducea realul la ceea ce este cunoscut conform formulei: a fi înseamnă a fi cunoscut. Sensul celei de-a treia tematizări, a comunicării, reduce realul la ceea ce poate fi comunicat sau
Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]