KorAP: Find »[drukola/base=acuzativ & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...26 27 28 ...44 >

1,099 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

dyirbal, limba "cea mai ergativă", în care singurele manifestări ale tipului acuzativ privesc marcarea pronumelor de persoanele 1 și 225; ● dacă extremele ierarhiei funcționează după principiul de mai sus, atunci este posibil ca la mijlocul acesteia să existe trei forme diferite − acuzativ, ergativ și mixt − de marcare a nominalelor S, A și O; acest lucru se întâmplă în limba cashinava, în care pronumele de persoana 3 pot fi marcate în ambele feluri; ● ierarhia nominală nu numai că dă seamă de partiția acuzativ

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
acuzativ, ergativ și mixt − de marcare a nominalelor S, A și O; acest lucru se întâmplă în limba cashinava, în care pronumele de persoana 3 pot fi marcate în ambele feluri; ● ierarhia nominală nu numai că dă seamă de partiția acuzativ/ergativ 26, dar reflectă și parametrul determinării: pronumele personale și demonstrativele au întotdeauna o referință precisă, definită; un nominal uman va fi, probabil, definit; un nominal nonuman este mai puțin probabil să fie definit; un nominal animat este mai probabil

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
acest tip de partiție, care se întâlnește în multe limbi, există și alte forme. De exemplu, Li (2007), semnalează pentru nepaleză existența unui tip rar de partiție, determinat de agentivitate și de telicitate: nominale inanimate (sistem ergativ) vs animate (sistem acuzativ). Liao (2002) arată că niciunul dintre criteriile de partiție propuse de Dixon nu se poate aplica limbii kavalan, criteriul relevant pentru tranzitivitatea din această limbă fiind individualizarea temei. Relevanța acestui tip de partiție pentru ergativitate a fost contestată de unii

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
pe care o ia partiția personală în limbi cu acord pronominal marcat (eschimosa, lummi, georgiana): mărcile pronominale care se referă la agentul verbelor tranzitive (mărci de tip ergativ) și cele care se referă la subiectul verbelor intranzitive (mărci de tip acuzativ) sunt distincte. Concluzia autoarei (Nash 1997: 133) este că partiția personală este un fenomen morfologic foarte "local", fără efect asupra caracterului ergativ al frazei. (c) Timp/aspect/mod Acest tip de partiție 28 − arată Dixon (1994: 99) − este determinat de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
absolutiv/ergativ, e de așteptat ca aceasta să funcționeze la timpul trecut sau la aspectul perfectiv, evenimentele încheiate putând fi puse în legătură cu S sau O29. La celelalte timpuri și la aspectul imperfectiv, este mai probabil să existe un sistem nominativ−acuzativ, pentru că ceva ce nu s-a întâmplat încă este îndreptat spre un potențial agent, adică spre A sau S. Regula este următoarea: dacă o partiție este determinată de timp sau de aspect, atunci marcarea ergativă va fi întotdeauna la timpurile

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
semantica și de statutul grupurilor nominale și este motivată semantic. Nu se poate vorbi de acest fenomen în afara analizei funcției semantice a propozițiilor subordonate. Dacă există acest tip de partiție, atunci propozițiile principale aleg sistemul ergativ, iar cele subordonate, sistemul acuzativ, cu excepția propozițiilor relative, care preferă, ca principalele, sistemul ergativ. (e) Combinarea mai multor factori Deși în multe limbi funcționează numai unul dintre tipurile de partiție, sunt înregistrate (Dixon 1994: 104−107) și combinații de câte doi factori și chiar de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
2. Ergativitatea sintactică (interpropozițională) Reluând definiția ergativității, o limbă are sintaxă de tip ergativ dacă acelorași reguli sintactice li se supun S și O (care pot funcționa ca pivoți sintactici), dar nu și A. O limbă are sintaxă de tip acuzativ dacă acelorași reguli de coordonare și de subordonare se supun S și A (care pot funcționa ca pivoți sintactici), dar nu și O (Dixon 1994: 11). Pivotul sintactic este definit de Dixon (1994: 11) în raport cu subiectul: termenul subiect, reprezentat de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de omisibilitate, manifestate în relațiile sintactice de la nivelul frazei, cum sunt coordonarea, relativizarea etc. După cum am arătat mai sus, din punctul de vedere al acestor relații, limbile pot funcționa cu pivot S/ A, ceea ce înseamnă că au sintaxă de tip acuzativ, sau cu pivot S/O, ceea ce înseamnă că au sintaxă de tip ergativ. Subiectul este o categorie universală, definită la nivel semantic, în timp ce pivotul este o categorie specifică fiecărei limbi, categorie definită sintactic. 3.2.1. Limbi cu pivot S

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
au sintaxă de tip ergativ. Subiectul este o categorie universală, definită la nivel semantic, în timp ce pivotul este o categorie specifică fiecărei limbi, categorie definită sintactic. 3.2.1. Limbi cu pivot S/A Limba engleză, limbă cu sintaxă de tip acuzativ, folosește nominalele din pozițiile S și A drept pivoți pentru coordonare și nu manifestă constrângeri sintactice pentru relativizare. Constrângerile de coordonare nu privesc combinarea propozițiilor, ci sunt constrângeri de omisibilitate. Acest lucru înseamnă că oricare două propoziții pot fi coordonate

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
3.2.3. Limbi cu pivot mixt Dixon (1994: 175−177) înregistrează și limbi cu pivot mixt: S/A sau S/ O. De exemplu, limba yidiny, deși se aseamănă sub multe aspecte cu dyirbal, inclusiv sub aspectul partiției morfologice ergativ/acuzativ 43, folosește pivotul S/A pentru coordonare, dacă nominalele implicate sunt pronume de persoana 1 sau 2 și pivotul S/O, pentru restul situațiilor de coordonare și pentru relativizare. Explicația acestei diferențe între cele două limbi constă, potrivit lui Dixon (1994

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
din focus. 3.3. Ergativitatea la nivel discursiv/informațional Fenomenul ergativității a fost puțin studiat la nivelul organizării discursului, însă acest tip de studiu poate oferi date importante despre justificările pragmatice și rațiunea de a (co)exista a sistemelor gramaticale acuzative și ergative. Există cel puțin două accepții diferite ale ergativității discursive: în accepția cea mai frecventă, ergativitatea discursivă este un fenomen esențial pragmatic-informațional, care are în vedere introducerea topicului, numărul de propoziții dintre prima mențiune a topicului și următoarea sa

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
influența relațiile gramaticale. Comentând concluziile la care a ajuns Du Bois, Dixon (1994: 209) arată că, în limbile cu morfologie ergativă, un nominal reprezentând un nou participant va avea cazul absolutiv, ocupând fie poziția S, fie poziția O, spre deosebire de limbile acuzative, în care un nou participant este introdus, de obicei, ca A sau ca S. Cumming și Wouk (1987), preocupați de problema ergativității în limbile austroneziene, ajung la concluzia că ergativitatea discursivă poate constitui explicația bazei funcționale pentru variația morfologică și

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a fost descris ca alternanță cauzativă − vezi Capitolul 3, 5. Kibrik (1987: 137) arată că limbile a căror gramatică este dominată de noțiunea de Factitiv sunt considerate semantic ergative, iar cele în care gramatica este dominată de Actor sunt semantic acuzative. În concepția autorului, Factitivul și Actorul sunt cele două hiperroluri specifice subiectului intranzitiv. Din această perspectivă, autorul analizează situația limbilor daghestaneze, ajungând la concluzia că, din punct de vedere sintactic, unele limbi sunt neutre la trăsăturile actanților (cel mai frecvent

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
contrare. 4.1.1. Ergativitatea ca variație sintactică În studiile anterioare lui Dixon, s-a observat în primul rând manifestarea sintactică a ergativității, și, în absența unei analize foarte atente, variațiile de marcare cazuală au fost atribuite tiparului cunoscut, nominativ−acuzativ. Comrie (1973: 240) nu are rezerve în a susține că ergativitatea este un fenomen esențial sintactic și că, deși există mici diferențe între construcțiile ergative din diferite limbi, baza construcției este aceeași (Comrie 1973: 250). Pentru Comrie, criteriile semantice sunt

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
pe noțiunea controversată de subiect, care nu poate fi identificat și definit decât pentru o limbă dată, și pe noțiunile S, A și O, considerate primitive semantico-sintactice51. Soluția pe care o propune Lazard, o soluție pro domo, este interpretarea sistemelor acuzative/ergative prin raportare la anumite structuri actanțiale. În locul primitivelor sintactico-semantice S, A și O, Lazard propune 52 actanții X, Y și Z, notații care nu sunt deloc transparente. Lazard (1994: 34) propune o clasificare a structurilor de actanță − care nu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
că există numeroase limbi care au ergativitate morfologică fără a avea și ergativitate sintactică este "tradusă" de Lazard (1994: 59) prin faptul că există limbi neutre din punctul de vedere al criteriilor secundare de ergativitate. Noțiunea de partiție morfologică ergativ−acuzativ (engl. split ergativity) folosită de Dixon este înlocuită de Lazard (1994: 60) prin fractură de actanță (fr. fracture d'actance), însă, ca factor care determină această "fractură", Lazard menționează numai timpul/aspectul (al treilea factor din lista lui Dixon 1979

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
marcarea agentului acțiunii, și, pe de altă parte, criticile pe care Dixon le aduce folosirilor improprii ale termenului, se pune întrebarea cât de potrivită este denumirea de verbe ergative pentru verbele neagentive cu un singur argument din limbile de tip acuzativ. Este evident faptul că, în sintagma verb ergativ (adică verb intranzitiv cu subiect nonagentiv), semnificația termenului ergativ este total opusă semnificației aceluiași termen din sintagma caz ergativ (cazul specializat pentru marcarea agentului). 4.3. Cazul ergativ în teoriile localiste Accepția

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
3.2. Cazul ergativ la J. M. Anderson Studiul lui Anderson are drept punct de pornire distincția curentă între caz concret sau local (căruia i se subordonează distincția dintre spațial și temporal) vs caz pur sintactic 62. Diferența dintre limbile acuzative și limbile ergative − arată Anderson (1971: 5) − constă în organizarea de suprafață diferită a cazurilor nonlocale. Inconvenientul acestei distincții − curentă în studiile de tip localist − constă în faptul că numărul cazurilor morfologice este diferit de la o limbă la alta, iar

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
limbile ergative. Palmer analizează definiția pasivului (foarte laxă) dată de Shibatani (1985)64: pasivul reprezintă defocalizarea agentului. În această accepție, există pasiv în unele limbi ergative, de exemplu în eschimosă; dacă apar asemenea trăsături, limba are și caracteristici de tip acuzativ. Palmer (2007 [1994]: 172) derivă din ipoteza lui Shibatani următoarele caracteristici suplimentare ale pasivului: implică nemenținerea agentului, din motive legate de context; aduce un nonagent în poziția subiectului, creează un pivot sintactic. Conform ipotezei lui Shibatani, explicația apariției pasivului în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Shibatani, explicația apariției pasivului în sistemele ergative ar fi faptul că pacientul nu poate fi promovat, pentru că este deja primar, dar agentul poate fi marginalizat din poziția de secundar în poziția de oblic. Deși, de obicei, pasivul apare în limbi acuzative, iar antipasivul, în limbi ergative, Dixon (1994: 149−152) înregistrează limbi preponderent ergative în care există, conform definiției adoptate de acest autor − nu la fel de laxă precum cea formulată de Shibatani −, atât pasiv, cât și antipasiv: kuku-yalanji, diyari, mam, eschimosă, dyirbal

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
atât pasiv, cât și antipasiv: kuku-yalanji, diyari, mam, eschimosă, dyirbal, quiché. Spreng (2000) observă că pasivul a fost un subiect neglijat pentru limbile ergative, în care există, de obicei, un proces de detranzitivizare considerat ca fiind corespondentul pasivului din limbile acuzative, antipasivul (vezi infra, 6.) 65. Autoarea pornește de la posibilitatea coexistenței pasivului și a antipasivului în aceeași limbă − inuktitut (o formă a eschimosei), limbă în care e posibilă pasivizarea unei propoziții antipasive active cu obiect neexprimat −; morfemul antipasiv este omis în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
antipasivă. Pasivul și antipasivul par a fi două mecanisme sintactice complementare, care au rolul de a așeza un constituent (O, în cazul pasivului și A, în cazul antipasivului) în poziția pivotului sintactic: de obicei, pasivul îndeplinește acest rol în limbile acuzative, iar antipasivul, în limbile ergative. Polinsky (2005) și Laka (2006: 378) afirmă că antipasivul din limbile ergative reprezintă imaginea în oglindă a pasivului din limbile acuzative, însă interesul celor doi cercetători se concentrează pe aspecte diferite legate de cele două

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cazul antipasivului) în poziția pivotului sintactic: de obicei, pasivul îndeplinește acest rol în limbile acuzative, iar antipasivul, în limbile ergative. Polinsky (2005) și Laka (2006: 378) afirmă că antipasivul din limbile ergative reprezintă imaginea în oglindă a pasivului din limbile acuzative, însă interesul celor doi cercetători se concentrează pe aspecte diferite legate de cele două construcții: în cazul pasivului, argumentul Agent este suprimat sau marginalizat, iar în cazul antipasivului, Pacientul este suprimat sau marginalizat (Polinsky); pasivul presupune atribuirea nominativului unei Teme

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de bază a verbului, dar rolul semantic al complementului adăugat este diferit (destinatar, beneficiar, direcție, instrument vs cauză, agent) și că există scenarii istorice conform cărora aplicativul și cauzativul ar avea o sursă comună. 6.3. Există antipasiv în limbile acuzative? Răspunsul la această întrebare depinde foarte mult de accepția dată antipasivului. Părerile cercetătorilor sunt împărțite. Cei mai mulți susțin că există structuri antipasive și în limbile acuzative, așa cum există pasiv în limbile ergative (vezi supra, 5.3.). Creissels (2004a) arată că antipasivul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cărora aplicativul și cauzativul ar avea o sursă comună. 6.3. Există antipasiv în limbile acuzative? Răspunsul la această întrebare depinde foarte mult de accepția dată antipasivului. Părerile cercetătorilor sunt împărțite. Cei mai mulți susțin că există structuri antipasive și în limbile acuzative, așa cum există pasiv în limbile ergative (vezi supra, 5.3.). Creissels (2004a) arată că antipasivul apare în special în limbile ergative, dar există și în cele care nu au niciun fapt de ergativitate și în cele în care nu există

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]