3,016 matches
-
tot. O amorțeală rece îi cuprinsese membrele, țintuindu-l pe loc. Își cuprinse capul în mâini și închise ochii strâns. De acum, ursul era lângă el. Costi se aștepta să-i simtă răsuflarea pe obraji. Iar se făcuse frig, o adiere înghețată îl învălui dintr-o dată, venind dinspre locul de unde bănuia el că se apropie fiara. Apoi se făcu din nou liniște. Foșnetul frunzelor încetase și nici picăturile de apă nu mai curgeau de sus. Deschise ochii și îndrăzni să privească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
și năruie pe nevăzute, noaptea le trosneau unghiile, creșteau și ele. 2. Cel mai tînăr, cel care avea trandafirul În inimă și care zăcea Între păstorul Ioan și prietenul său, Malhus, se va deștepta primul, dintr-odată, ca pălit de adierea timpului și a cugetului. Mai Întîi va auzi susurul apei din bolta grotei, mai Întîi va simți ghimpele din inima sa. Scăldat În tihnă, cugetul său de adormit trudnic, cugetul său cufundat În bezna jilavă a grotei nu se putea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
pierdut, de grădinile raiului și de minunățiile raiului, de care el nu era vrednic, poate de aceea Domnul Îl purta pe aripile Îngerilor peste acele grădini, tocmai ca sufletul să le presimtă dulceața și desfătarea, să simtă mireasma tămîii și adierea narciselor, blîndețea rugăciunii, tocmai ca să-i cadă și mai greu chinurile iadului, cît Îi mai răsunau În Închipuire rugăciuni și cîntări, cît Îi mai erau Încă vii În simțire izul tămîii și al făcliei, cît mai presimțea aievea lumina cerului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
Razele soarelui, care pînă atunci Îi căzuseră drept pe față, acum pieriseră, poate zăvorîte de vreun portic nevăzut de el. Trupul i se odihnea pe pielicelele de miel, iar izul lînii Îi umplea nările ca și mireasma chiparosului, ca și adierea zilei Însorite și calde, ca și boarea mării. Cum pînă atunci moțăise ca-ntr-un leagăn, scuturat de scîncetul roților, trupul său vlăguit, cu oasele-i firave, cu măruntaiele-i secătuite, cu inima-i tihnită, cu pielea-i veștejită se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
se Întrebe dacă era vis, Înainte să poată pricepe minunăția mîntuirii trupului său, În mirosul carului din acea zi de vară, Își aminti de dulcele nume al Priskăi, iar trupul fu brusc scăldat de desfătare, Încît văzduhul se Înmiresmă de adierea trandafirilor. Oh, ce bucurie! Și doar amintirea trupului ei și a sufletului ei În acel ceas de tihnă, În acea maree de extaz, atunci, la porțile palatului, cînd vacarmul mulțimii Încetase, iar scîrțîitul carului Încremenise, și cînd În suflet i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
vesteau nu moartea sa, ci pe a altora. În pofida vîrstei (părea mai degrabă un puștan decît un tînăr În toată puterea cuvîntului), el văzuse deja moartea cu ochii, dar niciodată nu-i fusese atît de aproape și tocmai acea apropiere, adierea morții la gîtu-i dezgolit, Îi denatura imaginea realității, așa cum un astigmatic, cu cît se apropie mai mult de obiecte, cu atît le vede mai deformat. Ceea ce Îl preocupa acum - căci În lumea sa era prețuită nu numai o existență onorabilă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
Îi botezase Ortega și, respectiv, Gasset. Clara mă aștepta de cealaltă parte a acestui codru, Într-un salon ce dădea spre piață. Îmbrăcată Într-o vaporoasă rochie din bumbac turcoaz, obiectul tulburilor mele năzuinți cînta la pian sub ocrotirea unei adieri de lumină care se strecura prin prisma rozetei. Clara cînta rău, În contratimp și greșind jumătate din note, Însă mie serenada ei Îmi suna ca un imn de slavă, iar faptul de a o vedea Înălțîndu-se deasupra claviaturii, cu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
glas din Întuneric. O țigară? Am sărit În picioare cît ai clipi, cu un frig subit În trup. O mînă Îmi oferea un chiștoc din beznă. — Cine sînteți dumneavoastră? Străinul Înaintă pînă În pragul beznei, lăsîndu-și chipul În umbră. O adiere de fum albastru ieșea din țigară. Am recunoscut de Îndată costumul negru și mîna aceea ascunsă În buzunarul jachetei. Ochii Îi străluceau ca niște mărgele de sticlă. — Un prieten, zise. Sau asta nădăjduiesc să fiu. O țigară? — Nu fumez. — Bine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
nici buze, nici pleoape. Fața lui era doar o mască din piele neagră și cicatrizată, devorată de foc. Acela era țesutul mort pe care Îl atinsese Clara. — Să le ard, murmură el, cu glasul și privirea otrăvite de ură. O adiere a brizei Îi stinse chibritul dintre degete și chipul său rămase din nou ascuns În beznă. — O să ne mai vedem, Daniel. Eu nu uit niciodată o față și cred că, Începînd de azi, nici tu, zise el Încet. Spre binele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
apartamentul de pe Santa Ana și de la locuința familiei Barceló. Unul dintre vagabonzi Înaintă spre mine, murmurînd dacă Îl puteam lăsa să-și petreacă noaptea În vestibul. Închisei ușa Înainte să-și fi terminat fraza. Scara era un puț de Întuneric. Adierea fulgerelor se filtra printre comisurile porții de la intrare și șfichiuia contururile treptelor. Am Înaintat pe bîjbîite și am găsit prima treaptă, Împiedicîndu-mă de ea. M-am agățai de balustradă și am urcat Încetișor scara. După puțin timp, treptele am făcut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
care se Întorcea din safariul său gastronomic. Intră pe rînd și Își ocupă fotoliul. Îmi Întinse o bomboană de pralină și mă privi cu o oarecare reticență. — Daniel, ești alb ca o bucă de măicuță. Nu ți-e bine? O adiere nevăzută plutea peste parterul cu fotolii. — Miroase ciudat, comentă Fermín Romero de Torres. Ca un pîrț rînced, de notar sau de procuror. — Nu. Miroase a hîrtie arsă. — Hai, ia un Sugus de lămîie, că te vindecă de orișice. — Nu mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
deschis scrisori și m-am apropiat Încetișor de ușa Încăperii din dosul prăvăliei. Nu am cutezat să mai strig o dată. La puțin timp, am auzit din nou pașii, Îndepărtîndu-se. Clopoțelul de deasupra ușii a sunat iar și am simțit o adiere dinspre stradă. Am intrat În prăvălie. Nu era nimeni. Am dat fuga la intrarea dinspre stradă și am Închis bine de tot. Am respirat adînc, simțindu-mă ridicol și laș. Mă Îndreptam spre dosul prăvăliei cînd am văzut fîșia de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
Pandorei. — Încăperea asta dă În stradă? am Întrebat eu. Portăreasa tăgădui. — Are o ferestruică, o răsuflătoare care dă spre luminator. Am Împins ușa. Un puț de beznă ni se deschise dinainte, impenetrabil. Lumina slabă din spatele nostru ne precedă ca o adiere care abia izbutea să scrijelească umbrele. Fereastra ce dădea spre curtea interioară era acoperită cu paginile gălbejite ale unui ziar. Am smuls foile și o săgeată de lumină vaporoasă străpunse bezna. — Doamne Iisuse Hristoase, murmură portăreasa lîngă mine. Încăperea era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
el niște treburi. Mi-am ridicat ochii la vreme pentru a-i surprinde pe Fermín și pe tata schimbînd o privire complice. — Halal mijlocitoare, am zis eu. Încă mai rîdeau de mine cînd am ieșit pe ușă scoțînd scîntei. O adiere rece și tăioasă mătura străzile, semănînd În cale tușe de abur. Un soare oțelit smulgea ecouri de aramă din orizontul de acoperișuri și clopotnițe ale cartierului gotic. Mai erau cîteva ore pînă la Întîlnirea mea cu Bea din claustrul universității
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
un dormitor modest, fără ferestre. Asta era tot. Restul locuinței se reducea la o baie minusculă, fără duș și fără cadă, prin care pătrundeau tot soiul de arome, Începînd cu cele de bucătărie de la barul de jos și terminînd cu adierea țevilor și conductelor vechi de aproape un veac. Casa aceea zăcea Într-un perpetuu semiîntuneric, un balcon de Întunecimi susținut de niște ziduri scorojite. Mirosea a tutun negru, a frig și a absențe. Nuria Monfort mă privea În timp ce eu mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
fel, Ce dimineață frumoasă, Parcă ar fi intenționată, Într-o zi trebuia să se întâmple. În ciuda acuității auditive a microfoanelor care treceau iar și iar, mașină albă, mașină albastră, mașină verde, mașină roșie, mașină neagră, cu antenele legănându-se în adierea brizei matinale, nimic în mod explicit suspect nu-și ascundea capul în spatele unor exprimări atât de inocente și banale ca acestea, cel puțin în aparență. Cu toate acestea, nu era nevoie să fii doctor în suspiciuni sau să ai diplomă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
ai spus adevărul, tot adevărul și numai adevărul și poate că e adevărat, nu ai mințit, se întâmplă să fii o persoană emotivă, cu o voință puternică, da, dar ca un fel de stuf tremurător pe care cea mai slabă adiere îl face să freamăte, te vor lega din nou la aparat și atunci va fi mult mai rău, te vor întreba dacă ești viu, iar tu, bineînțeles, vei răspunde că da, dar corpul tău va protesta, te va dezminți, tremurul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
în orice moment, pe punctul de a aluneca desprins de pe suport. Era o zi de acalmie cea în care îi făcuseră fotografia, comentă cineva într-una din aceste case. Însemnul simbolic păru să învie la primele acorduri ale imnului național, adierea slabă făcuse brusc loc unui vânt energic care nu putea veni decât din vastul ocean și din bătăliile biruitoare, dacă ar fi suflat puțintel mai mult, cu un strop de forță în plus, cu siguranță am vedea apărând valkirii călărind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
sfârșit, te simți extraordinar de pur. Te simți ca un spirit eliberat de trup, imaterial; și ți se pare că ești în stare să atingi frumusețea de parcă ar fi un lucru palpabil; și simți, un fel de comuniune intimă cu adierea vântului, cu copacii care înfrunzesc, cu irizațiile apelor râului. Te simți ca un Dumnezeu. Îmi poți explica acest fenomen? Și-a ținut ochii ațintiți asupra mea până când am terminat de vorbit, apoi a întors capul. Pe fața lui era o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
aer. Insectele, care Îi chinuiseră de-a lungul Întregului marș, păreau acum Încă și mai numeroase și mai agresive. Se roteau asemenea unui nor grețos În jurul capului acestei sculpturi de la prora. - Belzebut, Împăratul muștelor, șopti Dante, alungându-le Îngrețoșat. O adiere de vânt mătură văzduhul, aducând cu sine o duhoare cumplită de putrefacție. - Trebuie să urcăm la bord, hotărî priorul după o clipă de șovăială. La prora, de la gura ancorei, atârna o scară de frânghie. Dante Își Înfășură gura și nasul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
rame parcă În sforțarea convulsivă a vâslitului. Alte siluete zăceau răsturnate spre pupa, În jurul timonei. Cadavrele erau umflate și acoperite de un lichid uleios, ca și când ar fi rămas mai multe zile expuse la soarele fierbinte. Privi În jur dezorientat. O adiere de vânt cald mătură puntea, ridicând dinspre bănci un suflu infect de putreziciune. - E ciumă la bord! șopti bargello, Încercând să se ferească cu mâna de duhoarea ce urca de pe jos. Dante clătină din cap. Corabia aceea trebuia să fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Se pare că totul e pe cale să se prăbușească, iar planul părinților Întemeietori ai cetății se destramă În lupte interne. - Planul acela, dacă a existat vreodată așa ceva, s-a scris, precum răspunsurile Sibilei, pe frunze, pe care chiar și o adiere ușoară de vânt izbutea să le răvășească, replică Dante, scuturând din cap. Filosoful privea și el În jur abătut. - Dar cum se face că orașul vostru a ajuns În această stare Întristătoare? Dante arătă mânios spre grupul de ticăloși care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
stâlpi și ale unor grinzi carbonizate. Clădirea arsese până la temelii. Orice s-ar fi petrecut acolo, În mod cert fusese ceva de proporții. În jur, văzduhul era Încă impregnat de un miros acru, de ars, care se Întețea ori de câte ori o adiere de vânt revenea să ridice slabe spirale de fum. La o anumită distanță, neatinse de foc, se zăreau câteva grămezi impunătoare de scânduri de tâmplărie. Ajuns În apropierea rugului, Dante coborî de pe cal, Îndreptându-se pe jos de zona arsă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
unui pescăruș ce ajungea până acolo dinspre mare. Dante putea auzi În mod deslușit gâlgâitul finului de apă al Arnului, de-acum aproape secat. Pentru o clipă, avu impresia că demonul amiezii alungase orice formă de viață. Apoi, o ușoară adiere de vânt Îi aduse la ureche sunetul unor glasuri omenești. Era cineva sus pe pod, sub micul portic al tabernacolului. Doi bărbați care vorbeau Între ei, cu voce joasă. Arrigo și Monerre. Începu să urce de-a lungul șirului de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Amory a căutat să-l imite pe Rupert Brooke cât timp a fost Împreună cu Eleanor. Ceea ce spunea, atitudinea sa față de viață, față de ea, față de sine Însuși - toate reflectau toanele literare ale englezului mort. Ea ședea deseori pe iarbă, lăsând o adiere leneșă să-i răsfire părul scurt, și vocea Îi răgușea când citea poezie, alergând pe tot globul, din Grantchester până În Waikiki. Lectura cu voce tare a lui Eleanor avea pasiune În ea. Parcă erau mai apropiați - nu numai mental, ci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]