722 matches
-
ea reprezintă un loc perfect pentu știință și pentru acțiuni ecologice. Zona Antarctică Neozeelandeză se împarte în 4 regiuni administrative "de facto": Împărțirea administrativă a Zonei Antarctice Neozeelandeze s-a făcut pentru a înlesni munca cercetătorilor științifici. Pe teritoriul Zonei Antarctice Neozeeladeze se găsesc mai multe stații de cercetare. Cele mai importante națiuni-investitoare sunt Statele Unite ale Americii și Noua Zeelandă. Cele mai importante baze neozeelandeze sunt: Totodată aici mai activează baze de cercetare din alte țări ca: Norvegia, Italia, Germania și Statele Unite
Zona Antarctică Neozeelandeză () [Corola-website/Science/316825_a_318154]
-
importante națiuni-investitoare sunt Statele Unite ale Americii și Noua Zeelandă. Cele mai importante baze neozeelandeze sunt: Totodată aici mai activează baze de cercetare din alte țări ca: Norvegia, Italia, Germania și Statele Unite ale Americii, ultima având cea mai mare concentrație de stațiuni antarctice pe teritoriul Zonei Antarctice Neozeelandeze. Poziția economico-geografică a Zonei Antarctice Neozeelandeze, incompatibilă cu activitățile economice, a avut ca urmare o economie foarte slab dezvoltată. Deși nu pote fi vorba de centre economice în această parte a globului, turismul face ca
Zona Antarctică Neozeelandeză () [Corola-website/Science/316825_a_318154]
-
ale Americii și Noua Zeelandă. Cele mai importante baze neozeelandeze sunt: Totodată aici mai activează baze de cercetare din alte țări ca: Norvegia, Italia, Germania și Statele Unite ale Americii, ultima având cea mai mare concentrație de stațiuni antarctice pe teritoriul Zonei Antarctice Neozeelandeze. Poziția economico-geografică a Zonei Antarctice Neozeelandeze, incompatibilă cu activitățile economice, a avut ca urmare o economie foarte slab dezvoltată. Deși nu pote fi vorba de centre economice în această parte a globului, turismul face ca bazele științifice să se
Zona Antarctică Neozeelandeză () [Corola-website/Science/316825_a_318154]
-
importante baze neozeelandeze sunt: Totodată aici mai activează baze de cercetare din alte țări ca: Norvegia, Italia, Germania și Statele Unite ale Americii, ultima având cea mai mare concentrație de stațiuni antarctice pe teritoriul Zonei Antarctice Neozeelandeze. Poziția economico-geografică a Zonei Antarctice Neozeelandeze, incompatibilă cu activitățile economice, a avut ca urmare o economie foarte slab dezvoltată. Deși nu pote fi vorba de centre economice în această parte a globului, turismul face ca bazele științifice să se transforme în popasuri pentru turiști. Populația
Zona Antarctică Neozeelandeză () [Corola-website/Science/316825_a_318154]
-
cocoașă este un animal de dimensiuni foarte mari, cu gabaritele unui autobuz școlar. Lungimea medie a corpului unui adult variază între 13,5 m la masculi și 14,5 m la femele (în perioada anilor 1949-1962, femelele capturate în apele antarctice și australiene aveau dimensiuni reduse față de masculii din aceleași regiuni). Cele mai impunătoare balene cu cocoașă ating lungimea de 17-18 m, dar sunt rar întâlnite. Greutatea medie este de 30 t, iar cea maximă — 48 t. Dintre toate balenele brăzdate
Balenă cu cocoașă () [Corola-website/Science/315214_a_316543]
-
cea mai mare distanță parcursă în timpul călătoriilor. Urmărirea traseului parcurs de 7 indivizi (inclusiv o femelă cu puiul său), care au iernat în apele de litoral ale Costa Ricăi (până la 11° lat. N), iar apoi s-au deplasat în zona antarctică, a determinat că indivizii adunaseră 8.300 km în călătoria lor. Este interesant faptul că în aceleași ape ale Costa Ricăi iernează populațiile de balene cu cocoașă ale emisferei nordice, astfel încât acesta este unicul loc în care se pot întâlni
Balenă cu cocoașă () [Corola-website/Science/315214_a_316543]
-
Sir Ernest Henry Shackleton (n. 15 februarie 1874, Kilkea, Comitatul Kildare, Irlanda - d. 5 ianuarie 1922, Insula Georgia de Sud) a fost un explorator anglo-irlandez, una dintre principalele figuri ale perioadei cunoscute ca epoca eroică de explorări antarctice. Prima experiență a sa în regiunile polare a venit când a participat, în calitate de al treilea ofițer, la expediția Discovery, condusă de căpitanul Scott, în perioada 1901-04, din care a fost trimis acasă mai devreme pe motive de sănătate. Hotărât să
Ernest Shackleton () [Corola-website/Science/316235_a_317564]
-
a fost înnobilat de regele Edward VII-lea la întoarcerea acasă. După ce cursa spre Polul Sud s-a terminat în 1912 cu reușita lui Roald Amundsen, Shackleton și-a îndreptat atenția spre ceea ce el considera singurul mare obiectiv al călătoriilor antarctice—traversarea Antarctidei de la mare la mare, cu trecere pe la pol. În acest scop, el a făcut pregătiri pentru ceea ce a devenit Expediția Imperială Transantarctică, 1914-17. Această expediție s-a soldat cu un dezastru, deoarece nava principală, "Endurance", a rămas blocată
Ernest Shackleton () [Corola-website/Science/316235_a_317564]
-
restrâns din cadrul Muzeului Județean Vaslui, sub conducerea muzeografului principal, Viorica Zgutta-Cristea, a reorganizat expoziția de bază a Casei memoriale abordând o tematică structurată pe trei mari secțiuni: viața și activitatea lui Emil Racoviță (familia, copilăria, tinerețea) (1868-1947); participarea la expeditia antarctică (1897-1899); Emil Racoviță - fondatorul biospeologiei (1900-1947). Expoziția conține fotografii și documente care ilustrează vechimea familiei boierilor Racoviță (descendenți ai domnitorului Mihai Racoviță), arborele genealogic întocmit de Gheorghe Ghibănescu, blazonul familiei și date referitoare la părinții savantului: Gheorghe și Eufrosina. Primul
Casa memorială Emil Racoviță () [Corola-website/Science/316326_a_317655]
-
două camere. În prima cameră se află un birou masiv și o bibliotecă cu puține volume, care au rămas în urma unui incendiu. În a doua încăpere s-a aflat dormitorul părinților. Al doilea segment al expoziției se referă la expediția antarctică (1897-1899), aici fiind expuse hărți, fotografii și diapozitive pe sticlă făcute de însuși Racoviță la Polul Sud, desene, fișe de observație privind fauna și flora arctică, lucrări științifice, comentarii, interviuri și conferințe susținute de Emil Racoviță, la care se adaugă
Casa memorială Emil Racoviță () [Corola-website/Science/316326_a_317655]
-
numără și un marinar misterios pe nume Hunt, dornic de a se alătura căutării fără a-și expune motivele. Vremea neobișnuit de blândă pentru acel început de vară australă permite goeletei să înainteze dincolo de barierea de gheață care înconjoară Oceanul Antarctic. Ea ajunge pe insula Bennet, unde se oprise "Jane", apoi pe insula Tsalal. Dar insula este complet devastată de un cutremur care pare a fi avut loc de curând, fiind părăsită. Acolo se află numeroase rămășițe ale nativilor de pe Tsalal
Sfinxul ghețarilor () [Corola-website/Science/321321_a_322650]
-
care scapă rămânându-i doar o barcă. Aisbergul pe care s-au refugiat supraviețuitorii plutește în derivă și trece de Polul Sud, eșuând apoi pe malul unui ținut neospitalier, dar fără a trece înapoi bariera de gheață care desparte Oceanul Antarctic (care va îngheța pe timpul iernii) de restul oceanelor. Hearne și acoliții săi fură barca, încercând să ajungă singuri la mările libere și condamnându-i pe cei părăsiți la perspectiva îngrozitoare a iernării în Antarctida. La scurt timp după acest incident
Sfinxul ghețarilor () [Corola-website/Science/321321_a_322650]
-
Grampus" din mâinile răsculaților; asta a dus la presupunerea că animalul ar fi murit în timpul furtunii. Reapariția câinelui pe Tsalal duce la concluzia că el a supraviețuit și că se afla la bordul lui "Jane" în momentul pătrunderii în apele antarctice. Acest lucru ar însemna că Pym și ceilalți de pe Grampus l-au măcelărit pe răsculatul Parker și l-au mâncat în timp ce Tigru încă mai trăia. Mai mult decât atât, faptul că Tigru a supraviețuit coșmarului înfometării implică faptul că și
Sfinxul ghețarilor () [Corola-website/Science/321321_a_322650]
-
răsculatul Parker și l-au mâncat în timp ce Tigru încă mai trăia. Mai mult decât atât, faptul că Tigru a supraviețuit coșmarului înfometării implică faptul că și el ar fi fost hrănit cu trupul lui Parker. Dacă Poe descrie eronat zona antarctică - lucru pus de Verne pe seama halucinațiilor personajelor - nici autorul francez nu este scutit de greșeli. Lipsa de cunoștințe temeinice legate de Antarctica din epoca aceea l-a determinat pe Verne să își imagineze un continent tăiat în două de un
Sfinxul ghețarilor () [Corola-website/Science/321321_a_322650]
-
(în limba rusă: Станция Восток) este o stație rusă (fostă sovietică) de cercetare antarctică. Este Polul sud al frigului, cu cea mai scăzută temperatură măsurată pe Pământ de -89.2 °C. Cercetarea include foratul gheții și magnetometria. Vostok (în limba rusă înseamnă "Est") este numită dupa nava lui "Fabian von Bellingshausen", un pionier al
Stația Vostok () [Corola-website/Science/321734_a_323063]
-
înseamnă "Est") este numită dupa nava lui "Fabian von Bellingshausen", un pionier al Antarctidei. Stațiunea de Cercetare Vostok este situată la aproximativ 1.300 km de Polul Sud geografic, în centrul calotei de gheață "Antarctida de Est" și în cadrul Zonei Antarctice Australiene. Ca parte semnatară a Tratatului Antarcticii, Australia nu își exercită suveranitatea asupra teritoriului. Vostok este situată în apropiere de Polul Sud al Inaccesibilității și de Sud Polul geomagnetic, făcând-o unul din locurile optime pentru a observa schimbările în
Stația Vostok () [Corola-website/Science/321734_a_323063]
-
locurile optime pentru a observa schimbările în sfera magnetică a Pământului. Alte studii includ actinometria, geofizica, medicina și climatologia. Stația este la 3488 de metri deasupra nivelului mării și este cea mai izolată stație de cercetare cu sediul pe continentul antarctic. Stația este alimentată de la Stația Mirny de pe coasta Antarctidei. Stație conține vara de obicei 25 oameni de știință și ingineri. În timpul iernii, numărul lor scade la 13. a fost stabilită la 16 decembrie 1957 (în timpul Anului Internațional geofizic) și a
Stația Vostok () [Corola-website/Science/321734_a_323063]
-
în 1993 "Gaura 5G" a ajuns la o adâncime de 2755 m, după o scurtă închidere, foratul a continuat în timpul iernii din 1995. În 1996 a fost oprit la o adâncime de 3623 m, prin cererea Comitetului Științific pentru Cercetări Antarctice, care și-a exprimat îngrijorarea cu privire la posibila contaminare a lacului Vostok. Acest nucleu de gheață, forat în colaborare cu francezii, a furnizat date care au arătat condițiile de mediu din trecut, aceste date se întind înapoi cu 420000 ani și
Stația Vostok () [Corola-website/Science/321734_a_323063]
-
este regiunea polară din sudul Pământului care cuprinde continentul Antarctida și porțiunile sudice din oceanele limitrofe. Este situată în regiunea antarctică din emisfera sudică, aproape în întregime la sud de cercul polar antarctic și este înconjurată de Oceanul Antarctic. Având 14,0 milioane de km pătrați, este al cincilea continent ca suprafață, după Asia, Africa, America de Nord și America de Sud. Aproximativ 98 % din
Antarctica () [Corola-website/Science/315367_a_316696]
-
este regiunea polară din sudul Pământului care cuprinde continentul Antarctida și porțiunile sudice din oceanele limitrofe. Este situată în regiunea antarctică din emisfera sudică, aproape în întregime la sud de cercul polar antarctic și este înconjurată de Oceanul Antarctic. Având 14,0 milioane de km pătrați, este al cincilea continent ca suprafață, după Asia, Africa, America de Nord și America de Sud. Aproximativ 98 % din suprafața Antarcticii este acoperită de o pătură de gheață cu grosimea medie
Antarctica () [Corola-website/Science/315367_a_316696]
-
este regiunea polară din sudul Pământului care cuprinde continentul Antarctida și porțiunile sudice din oceanele limitrofe. Este situată în regiunea antarctică din emisfera sudică, aproape în întregime la sud de cercul polar antarctic și este înconjurată de Oceanul Antarctic. Având 14,0 milioane de km pătrați, este al cincilea continent ca suprafață, după Asia, Africa, America de Nord și America de Sud. Aproximativ 98 % din suprafața Antarcticii este acoperită de o pătură de gheață cu grosimea medie de 1,6 km. , în medie
Antarctica () [Corola-website/Science/315367_a_316696]
-
anul 1820 de către expediția rusă a lui Fabian Gottlieb von Bellingshausen și Mikhail Lazarev. Totuși continentul a rămas în mare măsură neglijat pentru restul secolului al XIX-lea din cauza mediului său ostil omului, a lipsei de resurse și izolare. Tratatul Antarctic din 1959 a fost semnat inițial de 12 țări; până în prezent au semnat tratatul 46 de țări. Tratatul interzice activități militare și mineritul de minerale, susține cercetările științifice și protejează ecozona continentului. În medie peste 4.000 de oameni de
Antarctica () [Corola-website/Science/315367_a_316696]
-
din încă nedescoperita Antarctidă, geografii credeau că acest continent era mult mai mare decât dimensiunea sa actuală. Hărțile europene au continuat să arate ipotetic acest teren până când navele căpitanului James Cook „HMS Resolution” și „HMS Adventure” au traversat cercul polar antarctic la 17 ianuarie 1773, în decembrie 1773 și din nou în ianuarie 1774 . Cook de fapt a ajuns la aproape 121 km de coasta Antarctidei, înainte de a se retrage din fața câmpului de gheață în ianuarie 1773. Prima reperare confirmată a
Antarctica () [Corola-website/Science/315367_a_316696]
-
decembrie 1839, ca parte a expediției de explorare a Statelor Unite ale Americii care a durat din 1838 până în 1842 efectuată de Marina SUA (uneori numită “Ex, Ex” sau “Expediția Wilkes”), a avut loc o expediție de navigare din Sydney, Australia, prin Oceanul Antarctic, cum a fost apoi cunoscută, care a raportat descoperirea unui continent antarctic în vestul insulelor Balleny. Acea parte din Antarctida a fost numită ulterior „Wilkes Land”, nume care se menține și astăzi. Exploratorul James Clark Ross a trecut prin ceea ce
Antarctica () [Corola-website/Science/315367_a_316696]
-
durat din 1838 până în 1842 efectuată de Marina SUA (uneori numită “Ex, Ex” sau “Expediția Wilkes”), a avut loc o expediție de navigare din Sydney, Australia, prin Oceanul Antarctic, cum a fost apoi cunoscută, care a raportat descoperirea unui continent antarctic în vestul insulelor Balleny. Acea parte din Antarctida a fost numită ulterior „Wilkes Land”, nume care se menține și astăzi. Exploratorul James Clark Ross a trecut prin ceea ce este cunoscută acum ca Marea Ross și a descoperit Insula Ross ( ambele
Antarctica () [Corola-website/Science/315367_a_316696]