977 matches
-
pune capăt dominației Romei în lume. Apostolul evită să precizeze numele katechonului (chiar Imperiul Roman), spre a nu atrage consecințe grave asupra comunităților creștine din acea vreme, întrucât „conducătorii” considerau imperiul „etern”. „Dacă ar fi spus deschis și cu îndrăzneală: Anticristul nu va veni până ce nu va fi distrus Imperiul Roman, ar fi oferit astfel un foarte bun motiv de persecuție împotriva Bisericii, în zorii existenței sale” (ibid). În explicarea cuvintelor: „Pentru că taina fărădelegii se și lucrează” (2Tes. 2,7), Ieronim
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Ieronim face apel nu la legenda lui Nero rediuiuus, ci la figura istorică a acestuia, pe care o consideră o schiță a Anticristului viitor: „Relele nenumărate și păcatele cu care Nero, cel mai nedemn dintre cezari, covârșește lumea zămislesc venirea Anticristului, iar ceea ce trebuie să se întâmple mai târziu este deja în parte împlinit prin acest tiran” (ibidem). În ultimele pasaje ale epistolei, mânia lui Ieronim se dezlănțuie împotriva iudeilor, care nu au fost capabili să‑l recunoască pe adevăratul Cristos
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mânia lui Ieronim se dezlănțuie împotriva iudeilor, care nu au fost capabili să‑l recunoască pe adevăratul Cristos și care se vor lăsa amăgiți de adversarul său. Într‑adevăr, explică el corespondentei sale, dacă Dumnezeu a îngăduit să existe un Anticrist la sfârșitul lumii, „este din pricina iudeilor”: „Celor care nu au primit iubirea și adevărul, mântuirea prin Cristos, Dumnezeu le trimite nu un lucrător, ci însăși lucrarea, adică izvorul rătăcirii, astfel ca ei să creadă în minciună” (ibidem). Ieronim nu acordă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Celor care nu au primit iubirea și adevărul, mântuirea prin Cristos, Dumnezeu le trimite nu un lucrător, ci însăși lucrarea, adică izvorul rătăcirii, astfel ca ei să creadă în minciună” (ibidem). Ieronim nu acordă iudeilor nici o circumstanță atenuantă, căci „dacă Anticristul ar fi fost născut dintr‑o fecioară și ar fi venit cel dintâi în lume, ei [iudeii] ar fi putut avea o justificare pentru a fi crezut că acela este adevărul; dimpotrivă, ei trebuie judecați sau, mai degrabă, fără nici o
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lume, ei [iudeii] ar fi putut avea o justificare pentru a fi crezut că acela este adevărul; dimpotrivă, ei trebuie judecați sau, mai degrabă, fără nici o îndoială condamnați pentru că, refuzând pe Cristos‑adevărul, vor accepta mai târziu minciuna, adică pe Anticrist”. Concluzie În rezumat, viziunea anticristologică a lui Ieronim, așa cum reiese din cele două texte analizate mai sus, coincide, în linii mari, cu cea a lui Irineu, a lui Hipolit și a lui Victorin de Poetovio. Este vorba de o anticristologie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de Porfiriu, cu toate că citează, de asemenea, foarte des și fără a le respinge, unele interpretării iudaice, Ieronim rămâne totuși fidel sensului, metatextual, am putea spune, transmis de autorii creștini, care îi pare firește cel mai potrivit, fiind cel [mai] adevărat. Anticristul, în concepția sa, va fi un personaj istoric, de origine iudaică; el își va face apariția după căderea violentă a Imperiului Roman și își va afla sfârșitul pe Muntele Măslinilor, chiar în locul din care Cristos s‑a ridicat la ceruri
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
afla sfârșitul pe Muntele Măslinilor, chiar în locul din care Cristos s‑a ridicat la ceruri. Capitolul IX „Antichristus africanus”: Augustin și cei doi predecesori ai săi, Tertulian și Ciprian Considerăm potrivit, necesar chiar, ca înainte de a analiza pasajele legate de Anticrist din opera lui Augustin să „pregătim terenul” invocând numele celor doi predecesori africani de mare anvergură: Tertulian și Ciprian. Deși concepția lor anticristologică, destul de difuză, nu adaugă tradiției nimic nou în esență, numărul textelor referitoare la pseudoprofetul zilelor din urmă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
din concepțiile lor vor fi, într‑o formă sau alta, reluate și revalorizate de episcopul Hipponei, după cum vom vedea. Tertulian Începem cu Tertulian, care, în polemicile sale cu păgânii, cu iudeii și cu ereticii, menționează de nenumărate ori numele de Anticrist, la singular sau plural. Polemica antipăgână Tertulian este întâi de toate un pamfletist și, ca atare, consideră firesc să‑și strivească adversarii prin epitete de o violență care, venind din partea unui autor creștin, pare șocantă. Acuzațiile sale împotriva moravurilor și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
taina fărădelegii se și lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte - cine altul este acesta, dacă nu Imperiul Roman, al cărui declin și a cărui destrămare între cei zece regi va provoca totodată venirea Anticristului?”). Așadar, destrămarea Imperiului va atrage după sine venirea Anticristului, eveniment a cărui iminență este într‑o oarecare măsură garantată de înmulțirea și violența extremă a persecuțiilor din vremea autorului. În ultima perioadă a vieții sale, atunci când va îmbrățișa pe deplin
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
împiedică acum va fi dat la o parte - cine altul este acesta, dacă nu Imperiul Roman, al cărui declin și a cărui destrămare între cei zece regi va provoca totodată venirea Anticristului?”). Așadar, destrămarea Imperiului va atrage după sine venirea Anticristului, eveniment a cărui iminență este într‑o oarecare măsură garantată de înmulțirea și violența extremă a persecuțiilor din vremea autorului. În ultima perioadă a vieții sale, atunci când va îmbrățișa pe deplin doctrina montanistă, această atitudine antipolitică se radicalizează, dată fiind
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și cea a cezarului acestei lumi. Polemica antieretică și antiiudaică Dacă existența Imperiului, în ciuda persecuțiilor, este considerată mai degrabă un semn reconfortant, prezența masivă a ereticilor, proveniți din sânul aceleiași Biserici, confirmă apropierea sfârșitului și justifică cu prisosință evocarea numelui Anticristului. Prezența ereticilor este un element al polemicii prezent în toate perioadele activității lui Tertulian, atât înainte, cât și după „convertirea” sa la montanism (în anul 207). În De praescriptione (4, 2‑5), el scrie: Se vor arăta doi lupi răpitori
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
idei, aceste spirite viclene care se ascund chiar în Biserică să vatăme turma lui Cristos? Cine sunt profeții mincinoși, dacă nu propovăduitorii minciunii? Cine sunt „apostolii mincinoși” (2Cor. 11,13), dacă nu cei care vestesc o credință adulteră? Cine sunt anticriștii (cf. 1In. 2,18), acum și totdeauna, dacă nu cei care se ridică împotriva lui Cristos? Iată aceste erezii care tulbură Biserica, prin netrebnicia noilor lor învățături, nu mai puțin decât Anticrist care o va dezbina într‑o zi prin
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cei care vestesc o credință adulteră? Cine sunt anticriștii (cf. 1In. 2,18), acum și totdeauna, dacă nu cei care se ridică împotriva lui Cristos? Iată aceste erezii care tulbură Biserica, prin netrebnicia noilor lor învățături, nu mai puțin decât Anticrist care o va dezbina într‑o zi prin cruzimea persecuțiilor, cu singura diferență că persecuția naște mai puțini martiri decât erezia, apostați. Ideea apariției ereziilor în sânul aceleiași Biserici, foarte prezentă în cazul polemistului nostru, va fi reluată și aprofundată
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
reală, ci a apărut pe neașteptate, care nu a suferit pe cruce și care nu a înviat în mod real, este lipsit de orice valoare soteriologică, și prin aceasta nu diferă cu nimic de Mesia așteptat de iudei (3, 8): Anticristul Marcion (antichristus Marcion) nu a făcut decât să se grăbească să‑și însușească presupunerea [refuzul întrupării], el care era cu atât mai înclinat să respingă realitatea corporală a lui Cristos, cu cât acest dumnezeu, inventat de el, nu era cel
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
comunicare reală între ei. Ciprian al Cartaginei În calitate de episcop, Ciprian se arată curtenitor față de stăpânire (preferând chiar să se ascundă în timpul persecuției lui Decius, decât să‑i incite pe credincioși la o revoltă antiimperială), dar intolerant față de schismatici. Îi consideră anticriști pe persecutorii păgâni și în mod special pe schismaticii novațieni. Ciprian vede în persecuții semnele apropierii celei de‑a doua parusii. Cu toate acestea, spre deosebire de Irineu și Hipolit, el consideră această încercare esențială pentru identificarea falșilor creștini și pentru mântuirea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
două mișcări dizidente, din Roma și din Cartagina, deși opuse în criticile aduse episcopatului, au același scop: să creeze concurență episcopatului pe cale de constituire. Iată, foarte pe scurt, cadrul istoric și teologic în care trebuie plasate cele câteva trimiteri la anticriști (foarte puternice, este adevărat), făcute de Ciprian. Anticristologia sa, esențial ecleziologică, o anticipează pe cea a lui Augustin, așa cum apare ea în al III‑lea tratat al Comentariului la Epistola întâi a lui Ioan. Silogismul lui Ciprian cuprinde următoarele trei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cerești), Ciprian pune bazele teoretice (sau, mai bine zis, ideologice) ale puterii episcopale, sub pretextul unei pretinse „unități a Bisericii”. Potrivit acestei logici, orice creștin care nu respectă regula fidei garantată de episcop devine, evident, un schismatic și implicit un Anticrist: „Novațian este și el în afara Bisericii. El lucrează împotriva păcii și a milei creștine, de aceea el trebuie numărat în rândul dușmanilor și anticriștilor. Domnul nostru Isus Cristos, atunci când a spus în Evanghelie că cei care nu sunt cu el
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
creștin care nu respectă regula fidei garantată de episcop devine, evident, un schismatic și implicit un Anticrist: „Novațian este și el în afara Bisericii. El lucrează împotriva păcii și a milei creștine, de aceea el trebuie numărat în rândul dușmanilor și anticriștilor. Domnul nostru Isus Cristos, atunci când a spus în Evanghelie că cei care nu sunt cu el sunt împotriva sa, nu s‑a referit la vreun anume tip de erezie, ci a arătat că, fără nici o excepție, toți cei care nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
anume tip de erezie, ci a arătat că, fără nici o excepție, toți cei care nu sunt de partea sa și nu se adună în jurul său, ci îi împrăștie turma, sunt dușmanii săi” (Ep. 69, 1). În concepția lui Ciprian, termenul „anticrist” nu este decât o etichetă sinistră pe care o folosește în identificarea și distrugerea unui adversar, cu intenția unică de a păstra puterea absolută în sânul comunității din Cartagina. Aceasta va fi și atitudinea lui Augustin, întrucât, trebuie să subliniem
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care vorbește Ciprian sunt acei reformatori care îndrăznesc să spună cu voce tare ceea ce majoritatea creștinilor nici măcar nu îndrăznesc să gândească în tăcere. Negăsind nimic de reproșat acestora în plan dogmatic, episcopul recurge la armele diatribei și ale disputei retorice. Anticristul lăuntric la Augustin Demersul anticristologic al lui Augustin se înscrie integral pe linia tradiției africane care se distinge de celelalte tradiții creștine prin accentul foarte puternic asupra conceptului de unitas Ecclesiae. Cu toate acestea, episcopul Hipponei nu rămâne niciodată prizonierul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
că Augustin, păstrându‑și permanent caracterul de cartaginez autentic, depășește cu mult forma mentis de origine africană, grație personalității sale excepționale. Fervoarea și intoleranța predecesorilor săi, adeseori jenante, devin ingrediente asimilate și șlefuite de geniul său politropic. În ceea ce privește viziunea asupra Anticristului, Augustin reușește tocmai această sinteză între patriotismul local, propriu teologiei africane anterioare lui, și un anumit spirit cosmopolit (fără nici o conotație peiorativă) personificat, la un moment dat, excepțional de tradiția alexandrină. El îi pune deci față în față pe Tertulian
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
la un moment dat, excepțional de tradiția alexandrină. El îi pune deci față în față pe Tertulian și pe Origen, încercând să găsească numitorul comun și păstrând de la fiecare elementele capabile să se adapteze propriei sale viziuni. O dată cu Augustin, figura Anticristului se universalizează, devenind simbolul unui principiu moral, poate chiar al însuși principiului moral, fără însă a se debarasa de conotațiile sale ereziologice, atât de prezente la Tertulian și Ciprian. I. Epistolele 197 și 199 Vom analiza mai întâi, două scrisori
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tatonări în domeniul eshatologiei, dar o bună parte a rezultatelor expuse în reflexiile epistolare vor fi reluate și dezvoltate ulterior, în De ciuitate Dei. Epistolele 197 și 199 au numai o legătură indirectă - dar de o reală importanță - cu tema Anticristului. Ele iau în discuție data parusiei și apariția adversarului eshatologic pe pământ. Inițial, Hesychius ceruse eruditului episcop lămuriri în privința prophetis dictis siue predictis, fără a‑și expune propria părere. Augustin își mărturisește cu modestie nepriceperea și recomandă preotului lectura comentariului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care poate oferi posibilitatea identificării referentului legitim, în cazul celorlalte evanghelii. Să luăm ca exemplu abominatio desolationis, simbol al căderii Ierusalimului! Tradiția preaugustiniană vede în ∃∗Ξ8Λ(:∀ ϑ↑Η ƒΔ0: φΦγΤΗ (lat. abominatio desolationis) din Cartea lui Daniel unul dintre simbolurile Anticristului. Augustin însă, după ce recitește și compară cu atenție cele trei variante, considerând‑o pe cea de la Luca „indiciu de fidelitate”, ajunge la concluzia - relativă, mărturisește el - că sintagma trebuie atribuită mai degrabă unui personaj istoric implicat în distrugerea templului. Fragmentul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o analiză făcută cu multă inteligență, răbdare și exactitate. II. De ciuitate Dei Cel de‑al doilea text important pentru demersul nostru este cartea a XX‑a a tratatului De ciuitate Dei (CD). Fără a insista prea mult asupra figurii Anticristului, Augustin operează totuși o răsturnare semnificativă a scenariului tradițional, însoțită de o anumită demitizare a figurii adversarului eshatologic. Acest lucru antrenează o modificare esențială în caracterul personajului care devine o entitate de ordin psihologic, ce nu mai aparține, așadar, registrului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]