977 matches
-
reală, ci a apărut pe neașteptate, care nu a suferit pe cruce și care nu a înviat în mod real, este lipsit de orice valoare soteriologică, și prin aceasta nu diferă cu nimic de Mesia așteptat de iudei (3, 8): Anticristul Marcion (antichristus Marcion) nu a făcut decât să se grăbească să‑și însușească presupunerea [refuzul întrupării], el care era cu atât mai înclinat să respingă realitatea corporală a lui Cristos, cu cât acest dumnezeu, inventat de el, nu era cel
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
comunicare reală între ei. Ciprian al Cartaginei În calitate de episcop, Ciprian se arată curtenitor față de stăpânire (preferând chiar să se ascundă în timpul persecuției lui Decius, decât să‑i incite pe credincioși la o revoltă antiimperială), dar intolerant față de schismatici. Îi consideră anticriști pe persecutorii păgâni și în mod special pe schismaticii novațieni. Ciprian vede în persecuții semnele apropierii celei de‑a doua parusii. Cu toate acestea, spre deosebire de Irineu și Hipolit, el consideră această încercare esențială pentru identificarea falșilor creștini și pentru mântuirea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
două mișcări dizidente, din Roma și din Cartagina, deși opuse în criticile aduse episcopatului, au același scop: să creeze concurență episcopatului pe cale de constituire. Iată, foarte pe scurt, cadrul istoric și teologic în care trebuie plasate cele câteva trimiteri la anticriști (foarte puternice, este adevărat), făcute de Ciprian. Anticristologia sa, esențial ecleziologică, o anticipează pe cea a lui Augustin, așa cum apare ea în al III‑lea tratat al Comentariului la Epistola întâi a lui Ioan. Silogismul lui Ciprian cuprinde următoarele trei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cerești), Ciprian pune bazele teoretice (sau, mai bine zis, ideologice) ale puterii episcopale, sub pretextul unei pretinse „unități a Bisericii”. Potrivit acestei logici, orice creștin care nu respectă regula fidei garantată de episcop devine, evident, un schismatic și implicit un Anticrist: „Novațian este și el în afara Bisericii. El lucrează împotriva păcii și a milei creștine, de aceea el trebuie numărat în rândul dușmanilor și anticriștilor. Domnul nostru Isus Cristos, atunci când a spus în Evanghelie că cei care nu sunt cu el
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
creștin care nu respectă regula fidei garantată de episcop devine, evident, un schismatic și implicit un Anticrist: „Novațian este și el în afara Bisericii. El lucrează împotriva păcii și a milei creștine, de aceea el trebuie numărat în rândul dușmanilor și anticriștilor. Domnul nostru Isus Cristos, atunci când a spus în Evanghelie că cei care nu sunt cu el sunt împotriva sa, nu s‑a referit la vreun anume tip de erezie, ci a arătat că, fără nici o excepție, toți cei care nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
anume tip de erezie, ci a arătat că, fără nici o excepție, toți cei care nu sunt de partea sa și nu se adună în jurul său, ci îi împrăștie turma, sunt dușmanii săi” (Ep. 69, 1). În concepția lui Ciprian, termenul „anticrist” nu este decât o etichetă sinistră pe care o folosește în identificarea și distrugerea unui adversar, cu intenția unică de a păstra puterea absolută în sânul comunității din Cartagina. Aceasta va fi și atitudinea lui Augustin, întrucât, trebuie să subliniem
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care vorbește Ciprian sunt acei reformatori care îndrăznesc să spună cu voce tare ceea ce majoritatea creștinilor nici măcar nu îndrăznesc să gândească în tăcere. Negăsind nimic de reproșat acestora în plan dogmatic, episcopul recurge la armele diatribei și ale disputei retorice. Anticristul lăuntric la Augustin Demersul anticristologic al lui Augustin se înscrie integral pe linia tradiției africane care se distinge de celelalte tradiții creștine prin accentul foarte puternic asupra conceptului de unitas Ecclesiae. Cu toate acestea, episcopul Hipponei nu rămâne niciodată prizonierul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
că Augustin, păstrându‑și permanent caracterul de cartaginez autentic, depășește cu mult forma mentis de origine africană, grație personalității sale excepționale. Fervoarea și intoleranța predecesorilor săi, adeseori jenante, devin ingrediente asimilate și șlefuite de geniul său politropic. În ceea ce privește viziunea asupra Anticristului, Augustin reușește tocmai această sinteză între patriotismul local, propriu teologiei africane anterioare lui, și un anumit spirit cosmopolit (fără nici o conotație peiorativă) personificat, la un moment dat, excepțional de tradiția alexandrină. El îi pune deci față în față pe Tertulian
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
la un moment dat, excepțional de tradiția alexandrină. El îi pune deci față în față pe Tertulian și pe Origen, încercând să găsească numitorul comun și păstrând de la fiecare elementele capabile să se adapteze propriei sale viziuni. O dată cu Augustin, figura Anticristului se universalizează, devenind simbolul unui principiu moral, poate chiar al însuși principiului moral, fără însă a se debarasa de conotațiile sale ereziologice, atât de prezente la Tertulian și Ciprian. I. Epistolele 197 și 199 Vom analiza mai întâi, două scrisori
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tatonări în domeniul eshatologiei, dar o bună parte a rezultatelor expuse în reflexiile epistolare vor fi reluate și dezvoltate ulterior, în De ciuitate Dei. Epistolele 197 și 199 au numai o legătură indirectă - dar de o reală importanță - cu tema Anticristului. Ele iau în discuție data parusiei și apariția adversarului eshatologic pe pământ. Inițial, Hesychius ceruse eruditului episcop lămuriri în privința prophetis dictis siue predictis, fără a‑și expune propria părere. Augustin își mărturisește cu modestie nepriceperea și recomandă preotului lectura comentariului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care poate oferi posibilitatea identificării referentului legitim, în cazul celorlalte evanghelii. Să luăm ca exemplu abominatio desolationis, simbol al căderii Ierusalimului! Tradiția preaugustiniană vede în ∃∗Ξ8Λ(:∀ ϑ↑Η ƒΔ0: φΦγΤΗ (lat. abominatio desolationis) din Cartea lui Daniel unul dintre simbolurile Anticristului. Augustin însă, după ce recitește și compară cu atenție cele trei variante, considerând‑o pe cea de la Luca „indiciu de fidelitate”, ajunge la concluzia - relativă, mărturisește el - că sintagma trebuie atribuită mai degrabă unui personaj istoric implicat în distrugerea templului. Fragmentul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o analiză făcută cu multă inteligență, răbdare și exactitate. II. De ciuitate Dei Cel de‑al doilea text important pentru demersul nostru este cartea a XX‑a a tratatului De ciuitate Dei (CD). Fără a insista prea mult asupra figurii Anticristului, Augustin operează totuși o răsturnare semnificativă a scenariului tradițional, însoțită de o anumită demitizare a figurii adversarului eshatologic. Acest lucru antrenează o modificare esențială în caracterul personajului care devine o entitate de ordin psihologic, ce nu mai aparține, așadar, registrului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în caracterul personajului care devine o entitate de ordin psihologic, ce nu mai aparține, așadar, registrului eshatologic și metafizic, ci mai curând registrului moral, cel al „omului lăuntric” (fără ca dimensiunea eshatologică să fie totuși complet exclusă). Iată de ce teoriile despre Anticrist, care vor fi expuse în cel de‑al treilea tractatus al Comentariului la prima Epistolă a lui Ioan, nu ar putea fi înțelese în adevărata lor semnificație, decât pe baza contextului creat de cele două epistole, 197 și 199, precum și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
prima înviere (succint); - a doua moarte (succint); 3) Apocalipsa lui Ioan (20,1‑6; 21,4): - cele două învieri (amplu dezvoltat); - a doua moarte (amplu dezvoltat); - despre millenium; - cei trei ani și jumătate (eliberarea diavolului); - Gog și Magog; - domnia lui Anticrist; - condamnarea diavolului și cea de‑a doua înviere; - cer nou și pământ nou; - Cetatea lui Dumnezeu/Biserica/împărăția cea veșnică; 4) 2Pt. 3,3‑13 (cap. 18): - distrugerea lumii vechi; 5) 2Tes. 2,1‑11 (cap. 19): - in templo/in
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
încă două probleme destul de delicate: una, legată de succesiunea etapelor scenariului eshatologic, cealaltă, de însăși durata millenium‑ului. Pentru a‑și putea dezvolta interpretarea alegorică, Augustin se vede nevoit să modifice cronologia propusă de Apocalipsă și să situeze stăpânirea lui Anticrist ulterior stăpânirii sfinților. Potrivit viziunii ioanice, Anticrist declanșează persecuțiile înainte și nu după instaurarea împărăției de o mie de ani (cap. 19), momentul victoriei asupra tiranului fiind cel care marchează așezarea lumii pământești sub stăpânirea aleșilor lui Dumnezeu. Augustin răstoarnă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
jumătate este deplasată după millenium, aceasta înseamnă, în mod logic, că împărăția sfinților nu coincide, așa cum era scris în Apocalipsă (20,7‑10), cu perioada în timpul căreia diavolul va rămâne în adânc. Acești trei ani și jumătate stau sub semnul Anticristului‑Gog și Magog (încă un amalgam augustinian, cf. Apoc. 20,8). O dată eliberat din închisoarea sa de sub pământ, diavolul va declanșa cea mai aprigă persecuție împotriva Cetății lui Dumnezeu. În acest punct devine evidentă o altă aporie, extrem de supărătoare: cei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
reamintim observațiile făcute mai devreme - tocmai în această perioadă tulbure și plină de violență sfinții se vor alipi „de Cristos în cel mai strâns și mai viu mod cu putință” (20, 13). Considerând, pe de altă parte, perioada dominată de Anticrist ca făcând parte din millenium, atunci ar trebui să admitem un alt paradox, și anume că durata domniei sfinților depășește cu trei ani și jumătate durata înlănțuirii diavolului (cele două perioade trebuie să coincidă totuși, potrivit Apocalipsei). Augustin alege a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
unul de celălalt. După trei ani și jumătate diavolul va fi învins și aruncat „în iezerul de foc”, alături de „fiară și de proorocul mincinos”. În interpretarea lui Augustin, fiara închipuie Cetatea necredincioșilor, opusă Cetății lui Dumnezeu, în timp ce „profetul mincinos” este Anticristul. Cu toate acestea, soluția propusă nu pare a avea o importanță prea mare pentru exeget, care o prezintă fără prea mare atenție, dornic de a expedia subiectul cât mai repede cu putință (20, 9, 3): Dar cine este această fiară
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
puțin alte două fragmente merită luate în considerație. Primul este un scurt comentariu anticristologic al viziunii celor patru fiare din Cartea lui Daniel (cap. 7). Augustin reia datele tradiției: fiarele simbolizează cele patru imperii; cornul cel mic îl reprezintă pe Anticrist; în privința semnificației celor zece regi, el aduce un amendament important. Întâlnim din nou o cifră perfectă, 10. Aceasta ar simboliza „totalitatea împăraților” romani (20, 13, 1). Ea trebuie interpretată în sens alegoric, ca și millenium‑ul. Al doilea fragment, mai
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
alegoric, ca și millenium‑ul. Al doilea fragment, mai amplu, se referă la 2Tes. 2,1‑11 (20,19). Nu există nici o îndoială pentru exegetul nostru că apostolul se referă la domnia tiranului eshatologic. Rămân totuși două probleme spinoase: instalarea Anticristului în templu și misterul katechonului. Augustin le enunță, citează sistematic principalele interpretări frecvente în epocă, dar se ferește să facă o alegere personală. 1) Prima problemă! Despre ce templu vorbește apostolul în pasajul următor: „Pentru că trebuie să vină mai întâi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fie la „ruinele templului ridicat de Solomon”, fie la Biserica lui Cristos. Nici una dintre semnificații nu îl mulțumește însă pe Augustin, care pare să încline către o a treia, mai subtilă, bazată pe o interpretare de ordin filologic. Potrivit acesteia, Anticristul ar fi un personaj colectiv, „adică mulțimea celor care îi aparțin, împreună cu căpetenia lor” (20, 29, 2), expresia in templo având aici sensul de in templum („ca templu”). Cu alte cuvinte, Anticrist se va instaura el însuși „ca templu” al
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pe o interpretare de ordin filologic. Potrivit acesteia, Anticristul ar fi un personaj colectiv, „adică mulțimea celor care îi aparțin, împreună cu căpetenia lor” (20, 29, 2), expresia in templo având aici sensul de in templum („ca templu”). Cu alte cuvinte, Anticrist se va instaura el însuși „ca templu” al lui Dumnezeu (se va pretinde templul lui Dumnezeu). 2) A doua întrebare se referă la identitatea celui care, printr‑o prerogativă specială, are puterea să oprească lucrarea răului în lume - este vorba
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dispariției sale; c) katechonul ar fi un personaj colectiv, care adună în sine pe toți cei nelegiuiți și necredincioși din sânul Bisericii. Sfârșitul lumii va veni atunci când numărul lor va fi suficient de mare pentru a constitui o armată a Anticristului (20, 29, 3). Exegetul se arată favorabil acestei ultime interpretări, coroborând fragmentul paulin de la 2Tes. cu 2,18‑19 de la In.: „Așa cum înaintea sfârșitului, al acestui ceas pe care Ioan îl numește cel din urmă, vor ieși din sânul Bisericii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
acestei ultime interpretări, coroborând fragmentul paulin de la 2Tes. cu 2,18‑19 de la In.: „Așa cum înaintea sfârșitului, al acestui ceas pe care Ioan îl numește cel din urmă, vor ieși din sânul Bisericii mulți eretici - pe aceștia el îi numește anticriști - tot astfel se vor arăta în ceasul acela toți cei care nu sunt ai lui Cristos, ci ai celui din urmă Anticrist; și atunci se va arăta și acesta” (20, 19, 3). La sfârșitul lumii, ereticii (antisoldații) „vor ieși” deci
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ai celui din urmă Anticrist; și atunci se va arăta și acesta” (20, 19, 3). La sfârșitul lumii, ereticii (antisoldații) „vor ieși” deci din Biserică, unde trăiesc acum în ascuns, și îl vor susține deschis și violent pe împăratul lor - Anticrist. Cu această interpretare, ajungem la tema principală a celui de‑al treilea tractatus, consacrat „anticriștilor” de care vorbește pe larg Comentariu la Epistola întâi a lui Ioan. III. Comentariul la Epistola întâi a lui Ioan În mod paradoxal, episcopul Hipponei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]