2,143 matches
-
baza căruia tânărul „alege”: să cedeze; cui să cedeze; în ce condiții să o facă; sub ce garanții se desfășoară cedarea ca atare. În Banchetul și Phaidros, Platon răspunde acestor interogații prin așa-numitele „discursuri-martor”, șase la număr: patru în Banchetul (Phaidros, și care în Banchetul apare ca inițiator al temei; e același personaj din dialogul care-i poartă numele; Pausanias, Eryximachos și Agathon), două în Phaidros (Lysias și primul contra-discurs ironic propus de Socrate). Se va vedea cum, treptat la
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
cedeze; cui să cedeze; în ce condiții să o facă; sub ce garanții se desfășoară cedarea ca atare. În Banchetul și Phaidros, Platon răspunde acestor interogații prin așa-numitele „discursuri-martor”, șase la număr: patru în Banchetul (Phaidros, și care în Banchetul apare ca inițiator al temei; e același personaj din dialogul care-i poartă numele; Pausanias, Eryximachos și Agathon), două în Phaidros (Lysias și primul contra-discurs ironic propus de Socrate). Se va vedea cum, treptat la Platon, etica plăcerii (erotica în
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
târziu, se destramă. E suficient ca iubitul să înainteze în vârstă pentru a fi părăsit. Alte subiecte comune sunt dependente de caracterul temporal al relației în care se întrec curtezanul și curtatul. Un loc aparte ocupă discursul lui Aristofan în Banchetul. Cred că Platon nu rezistă aici de a plăti o poliță consistentă lui Aristofan. Vreau să spun că poetul este pus în situația de a justifica în Banchetul ceea ce condamna vehement în comediile sale. E mica răutate a lui Platon
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
întrec curtezanul și curtatul. Un loc aparte ocupă discursul lui Aristofan în Banchetul. Cred că Platon nu rezistă aici de a plăti o poliță consistentă lui Aristofan. Vreau să spun că poetul este pus în situația de a justifica în Banchetul ceea ce condamna vehement în comediile sale. E mica răutate a lui Platon și care îl pune pe Aristofan în contra cutumei în dialog (știut fiind că Aristofan era un partizan al ei!): este vorba de asimetria de vârstă, sentimente și comportament
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
câteva ori! Apoi se liniștește, urmează palinodia, chiar dacă mascat). Toate acestea dau răspuns interogației: ce este iubirea în afara ei? Erotica filosofică vrea să răspundă la întrebarea: ce este iubirea independent de accidentele ei?, ce este ea în însăși ființa ei? Banchetul, prin cuvintele Diotimei, și Phaidros, prin legenda povestită de Socrate, operează o deplasare fundamentală a temei; problema se pune altfel față de celelalte discursuri asupra lui Eros. Michel Foucault vorbește de patru „treceri” care fac distincția dintre erotica habituală și erotica
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
aflăm pilda cu oaia rătăcită (Matei 18, 10-14). Îndrumătorul de mai sus și de la poalele Olimpului e un fel de păstor, și cine bate păstorul risipește turma (Zaharia 13, 7; Matei 26, 31; Marcu 14, 27). 2. Studiu de caz - Banchetul („Discursurile-martor” sau aproximările succesive) Ce urmărește succesiunea discursurilor din Banchetul? Cumva să demistifice progresiv iluziile iubirii? Posibil! Platon e aici, pur și simplu, metodic. Primele cinci discursuri, așa-numitele „discursuri-martor”, sunt preliminarii și lucrează prin aproximări succesive. Asta vrea să
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
mai sus și de la poalele Olimpului e un fel de păstor, și cine bate păstorul risipește turma (Zaharia 13, 7; Matei 26, 31; Marcu 14, 27). 2. Studiu de caz - Banchetul („Discursurile-martor” sau aproximările succesive) Ce urmărește succesiunea discursurilor din Banchetul? Cumva să demistifice progresiv iluziile iubirii? Posibil! Platon e aici, pur și simplu, metodic. Primele cinci discursuri, așa-numitele „discursuri-martor”, sunt preliminarii și lucrează prin aproximări succesive. Asta vrea să spună nu că ar fi eronat conținutul lor sau că
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
noile concepții asupra iubirii; este doar un exercițiu de retorică, spune Yvon Brès. Asta ar fi o ipoteză. Alta ar avea în vedere faptul că Platon însuși nu ar fi fost străin de a fi aderat la asemenea teorii înaintea Banchetului. O degrabă concluzie poate sugera că e mai mult în această succesiune decât un exercițiu retoric dublat de o recapitulare autobiografică. Primele două ipoteze sunt, într-un fel, clasice. O a treia ipoteză este formulată în felul următor: „dacă iubirea
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
deja o știință a acestor iluzii și că progresia pe care o exprimă succesiunea lor este o analiză critică tot mai aprofundată a ceea ce ar dezvălui explicitarea reprezentărilor inconștiente care însoțesc sentimentul iubirii”. De altfel, din perspectiva însăși a metodei, Banchetul și Phaidros fac figură aparte, și aceasta tocmai din pricina subiectului tratat. În general, dialogurile platoniciene se regăsesc, cele de mai târziu în cele anterioare, cel puțin în anumite puncte și cu siguranță în metoda de „progresie dialectică” pe care o
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
subiectului tratat. În general, dialogurile platoniciene se regăsesc, cele de mai târziu în cele anterioare, cel puțin în anumite puncte și cu siguranță în metoda de „progresie dialectică” pe care o respectă cel mai adesea. Nu este cazul, am spus, Banchetului și dialogului Phaidros. Problema, la nivelul Banchetului, este de a ști dacă Platon ajunge cumva la adevărul iubirii așa cum vrea el să-l construiască. Faptul este mai mult decât plauzibil și trece prin cele cinci „discursuri-martor”. Le punctez pe scurt
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
regăsesc, cele de mai târziu în cele anterioare, cel puțin în anumite puncte și cu siguranță în metoda de „progresie dialectică” pe care o respectă cel mai adesea. Nu este cazul, am spus, Banchetului și dialogului Phaidros. Problema, la nivelul Banchetului, este de a ști dacă Platon ajunge cumva la adevărul iubirii așa cum vrea el să-l construiască. Faptul este mai mult decât plauzibil și trece prin cele cinci „discursuri-martor”. Le punctez pe scurt. a. discursul lui Phaidros. Ca personaj, Phaidros
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
cumva la adevărul iubirii așa cum vrea el să-l construiască. Faptul este mai mult decât plauzibil și trece prin cele cinci „discursuri-martor”. Le punctez pe scurt. a. discursul lui Phaidros. Ca personaj, Phaidros nu este ales la întâmplare. La vremea Banchetului are aproape 35 de ani și e, în toată puterea cuvântului, un snob sadea, „o victimă predestinată a oricărei mode culturale”. Phaidros spune că iubirea te face curajos, iar relația erastes-eromenos procură areté (sub forma curajului). Este dat exemplul cu
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
deloc constituie pentru Platon un mod de a-și înfățișa propriile idei”. Pe scurt, Diotima este strategia onomastică a lui Platon. Se pare că ipoteza potrivit căreia Diotima e purtătoarea de cuvânt a lui Socrate capătă consistență în chiar interiorul Banchetului. Să vedem și cum. Agathon vorbește de iubirea în sine și Socrate îl ia peste picior făcându-l să recunoască faptul că Eros este iubirea pentru cineva, de ceva, nu iubire de ea însăși. Este foarte important de spus că
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
a jucat Agathon în dialogul cu Socrate (și Agathon a ieșit șifonat din dialog!). Mai este o problemă: Socrate nu doar joacă rolul lui Agathon, el se comportă ca Agathon! O precizare de natură cronologică e de făcut: acțiunea din Banchetul poate fi plasată în anul 416 (Socrate avea 53 de ani); în 430, după consemnarea lui Tucidide, a fost marea ciumă din Atena de care a murit și Pericle un an mai târziu (429). Urmează că în anul molimei Socrate
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
după consemnarea lui Tucidide, a fost marea ciumă din Atena de care a murit și Pericle un an mai târziu (429). Urmează că în anul molimei Socrate avea 39 de ani, aproape de vârsta pe care Agathon o are în momentul Banchetului. Iată un scurt dialog Socrate-Agathon: Agathon: „Nu mai sunt în stare, Socrate, să-ți stau împotrivă. Fie cum zici tu”. Socrate: „Nu, iubite Agathon. Nu mie nu-mi poți sta împotrivă, ci adevărului. Să-i stai împotrivă lui Socrate nu
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
din Mantineia, Diotima”. De acest cândva e vorba. De ce? Pentru că Diotima începe prin a-l combate pe Socrate, numai că este vorba despre acel Socrate din timpul molimei și părerea lui de atunci e identică părerii lui Agathon din momentul Banchetului (ceea ce vrea să spună că Socrate însuși se rafinează trecând de la dialogurile de tinerețe la acelea de maturitate, inclusiv Phaidros și Banchetul). În felul acesta devine foarte limpede ce nu crede Socrate despre Eros și cum e cu sine ironic
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
despre acel Socrate din timpul molimei și părerea lui de atunci e identică părerii lui Agathon din momentul Banchetului (ceea ce vrea să spună că Socrate însuși se rafinează trecând de la dialogurile de tinerețe la acelea de maturitate, inclusiv Phaidros și Banchetul). În felul acesta devine foarte limpede ce nu crede Socrate despre Eros și cum e cu sine ironic când pune în ordine pe Agathon (de fapt, cronologic, se pune pe sine în ordine); nu la fel de limpede este și la ce
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
dialoguri, de la Charmides la Menon, nu primește (în sensul de a le accepta) obiecții de la cei mulți în legătură cu Formele (de altfel atitudinea aceasta e clasică în ceea ce-l privește pe Socrate din perspectiva metodei). Pe de altă parte, Socrate din Banchetul pune întrebări, are nedumeriri, mai mult de unul singur, pentru că știe că ignoranța celor mulți în privința Formelor invalidează în bloc și convingerile lor morale; atenienii sunt de o moralitate servilă și curajoși din lașitate. Socrate, spun, nu ignora relația, și
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
inaccesibile simțurilor (Phaidon, 65d); - Formele nu pot suferi absolut nici o schimbare (Hippias Maior, 292e); - Formele sunt incorporale (Sofistul, 246c); - Formele există în sine și prin sine (Phaidon, 65e-66a; 78d). Locul excelent în problema care interesează aici e de regăsit în Banchetul, 211a-b. Înaintea acestui loc, Diotima atrage atenția lui Socrate: „încearcă acum să mă asculți cu cea mai mare luare aminte”. Urmează apoi textul invocat adineauri care, în opinia lui Vlastos, cuprinde patru argumente (mai curând descriptori): două negative, două afirmative
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
sine în Nomoi. Așa rămâne Platon un fiu risipitor, măcar că e unul incomplet (ceea ce, la o adică, nu e chiar deloc puțin lucru)! 4. Politica seducției. Erosul socratic și erosul platonician (sau despre cum nu are dreptate cel sedus) Subtitlul Banchetului este peri érotos. Iubirea despre care se vorbește în dialog este iubirea homosexuală, mai exact o subspecie a acesteia: paid-erastia. Amintesc că relația paid-erastică era dublată de una paid-agogică, adică o relație erotică decompensată de una educativă era, să spun
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
lumea promisă de Diotima; iubirea este, pentru el, vorba lui Robin, o „dialectică ascendentă”, e adevărat, dar una empirică, încât e greu de acceptat, în cazul lui Socrate, transformarea mișcării erotice într-o experiență metafizică. Și cum trecerea aceasta, în Banchetul, există, ea nu poate aparține decât lui Platon. Aspectul moral, pe filieră platoniciană, e în subordine; pentru Socrate acest aspect este esențial și dacă el există, poate să-i urmeze orice, nu importă, căci orice i-ar urma nu poate
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
târziu, într-o altă noapte de beție, Alcibiade a mutilat statuile lui Hermes din întreg orașul, zdrobindu-le chipul și organele genitale”. Și întreg cuvântul lui Alcibiade se învârte în jurul chipului lui Socrate! Alcibiade ajunge târziu acasă la Agathon, gazda Banchetului. Socrate își încheiase deja cuvântarea, încât Alcibiade nu a auzit nimic din ea. Ce spune Alcibiade în contul lui? Că Socrate „își petrece viața făcând pe prostul și zeflemisindu-i pe oameni”, „își petrece viața eirōneumenos și glumind cu oamenii
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
dacă Diotima este mască a lui Platon și-i legitimează acestuia diferența ontologică, atunci pe Alcibiade încearcă Platon să și-l facă aliat în ceea ce numesc „diferență de contact” (îi va reuși numai pe jumătate și tot în defavoarea lui). În Banchetul, Alcibiade doarme cu Socrate, îl acoperă cu haina lui, se vâră sub manta, îl cuprinde în brațe și petrece întreaga noapte alături de el. Spune Alcibiade celor care-l ascultau: „la trezire, când m-am ridicat de lângă Socrate, nu se petrecuse
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
acest caz din rațiuni exclusiv morale. Ele sunt de regăsit în: - Memorabilia, II, 6, 22: îndrăgostitul trebuie să reziste impulsului pentru „farmecul băieților în floare” tocmai pentru a nu-i îndurera pe cei care au a fi feriți de durere; - Banchetul, VIII, 19 (lui Xenofon): cel îndrăgit (eromenos) este folosit pentru satisfacerea unilaterală a plăcerii îndrăgostitului, încât maturul (erastes) rămâne cu plăcerea, băiatul cu rușinea; băiatul rămâne un simplu spectator al beției dezlănțuite a celuilalt; - Phaidros, 241d: „Îndrăgostitul îl îndrăgește pe
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
lui să se arate”. Numai că Alcibiade nu a fost păcălit de Socrate, s-a păcălit singur, și încă el mai abitir decât ceilalți tineri care credeau că Socrate urmărește, fără ironie, „floarea frumuseții” lor. E ales Alcibiade în finalul Banchetului pentru că este exemplar dintr-un punct de vedere cu nimic special: în scena seducției, și încă mai înainte, Alcibiade înțelege că Socrate îi respinge propunerea (caz în care Socrate nici nu disimulează, și nici nu se preface în sensul cel
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]