742 matches
-
(în ) a fost un cabaret al secolului XIX, din Montmarte, cartierul boem al Parisului. A fost inaugurat la 18 noiembrie 1881 de către artistul Rodolphe Salis. Spre nemulțumirea lui Picasso și a celorlalți care au venit la Expoziția Mondială din 1900, a fost închis în anul
Le Chat Noir () [Corola-website/Science/317779_a_319108]
-
de către artistul Rodolphe Salis. Spre nemulțumirea lui Picasso și a celorlalți care au venit la Expoziția Mondială din 1900, a fost închis în anul 1896. Notorietatea să este dată de faimosul poster creat de Théophile-Alexandre Steinlen. În zilele sale bune, cabaretul era notoriu că un loc de adunare al artiștilor, un varieteu dar și datorită faptului că aici se cântă la pian ilegal. Totul a început într-o locație cu două camere pe Boulevard de Rochechouart dar în trei ani și
Le Chat Noir () [Corola-website/Science/317779_a_319108]
-
o pisică neagră pierdută și găsită de Salis în timpul lucrărilor. Era locul de adunare al „artelor incoerențe“, Salon des Arts Incohérents, locul unde Salis comenta cele mai noi opere. Conform spuselor lui Salis, Le Chat Noir era cel mai extraordinar cabaret din lume. Aici puteai da nas în nas cu cei mai faimoși oameni din Paris și puteai întâlni călători din toate colțurile lumii. Dintre clienții obișnuiți făceau parte Adolphe Willette, Caran d'Ache, André Gill, Emile Cohl, Paul Bilhaud, Sarah
Le Chat Noir () [Corola-website/Science/317779_a_319108]
-
Maurice Rollinat, Maurice Donnay, Mărie Krysinska, Jane Avril, Armând Masson, Aristide Bruant, Théodore Botrel, Paul Signac, Yvette Guilbert, August Strindberg, si George Auriol. Rodolphe Salis și Émile Goudeau au înființat și revista săptâmânală „Le Chat Noir“, pentru a-și promova cabaretul. Această a aparut între 14 ianuarie 1882 și martie 1895 în 688 de numere; a urmat o a doua serie de 122 de numere, al cărei ultim număr a fost publicat pe 30 septembrie 1897. Aceasta întruchipa spiritul „sfârșitului de
Le Chat Noir () [Corola-website/Science/317779_a_319108]
-
în 688 de numere; a urmat o a doua serie de 122 de numere, al cărei ultim număr a fost publicat pe 30 septembrie 1897. Aceasta întruchipa spiritul „sfârșitului de secol“ și avea colaboratori cântăreții și poeții care lucrau în cabaret cât și artiștii care l-au decorat: Caran d’Ache a creat scene militare iar Adolphe Léon Willette l-a decorat cu personaje Pierrot și Colombina. "Le Chat noir" a fost printre primele reviste care au publicat articole de Jean
Le Chat Noir () [Corola-website/Science/317779_a_319108]
-
petrecut: avându-l ca partener pe John Gilbert, nou june prim, în Boema, o anumită presă, finanțată de Mayer, insinuează că impetuosul debutant îmbătrânește jocul lui Lillian Gish. Aceeași presă o compară pe Lillian, atât de pură, cu artista de cabaret, Barbara La Marr, de curând promovată la rangul de femeie fatală a studioului, cu rolul Milady din Cei trei mușchetari. Comparația are rolul de a o pune în inferioritate pe marea Lillian, într-o evidentă încercare de a o îngropa
Lillian Gish () [Corola-website/Science/319715_a_321044]
-
Clanton, McLaury și alții, antrenați în afaceri profitabile, dar ilegale, cu vite, obișnuite de altfel în acea vreme în ținuturile sălbatice de la frontieră. O serie de evenimente mărunte, la care a contribuit și rivalitatea în dragoste pentru o actriță de cabaret, Josephine, curtată deopotrivă de și de șeriful John Behan, prieten și susținător al clanului Clanton au dus la o încordare constantă a relațiilor între cele două facțiuni, situația stând să explodeze în ziua de 26 octombrie 1881. La data respectivă
Wyatt Earp () [Corola-website/Science/319811_a_321140]
-
înrolându-se la Academia Militară Saint-Cyr. Patru ani mai tîrziu, după ce a absolvit, a cerut să lupte cu Legiunea străină în războaiele coloniilor din Africa. În timp ce era în Algeria, a întâlnit-o pe Marie Juliette Louvet (1867-1930), o cântăreață de cabaret. Juliette avea doi copii, Georges și Marguerite, cu fostul ei soț, fotograful francez Achille Delmaet. Prințul Louis s-a îndrăgostit însă tatăl său nu i-a permis să se căsătorească. S-a afirmat că Louis și-a ignorat tatăl și
Louis al II-lea, Prinț de Monaco () [Corola-website/Science/319064_a_320393]
-
(cunoscută și sub pseudonimul Ursula Lea) (n. 1966) este o scriitoare, actriță și dansatoare de cabaret britanică, renumită pentru folosirea nudității în spectacolele sale. Ultimul său spectacol "My Stories, Your Emails" ("Povestirile mele, emailurile tale") se bazează pe notorietatea dobândită de ea ca urmare a popularizării pe Internet a secvențelor video din spectacolul de magie "Hanky
Ursula Martinez () [Corola-website/Science/319108_a_320437]
-
de îmbrăcăminte în care s-ar putea ascunde batista este aruncată; scena se repetă până când actrița rămâne în pielea goală, batista dispare iarăși și este scoasă din vagin. Reprezentația Hanky Panky a Ursulei a avut loc și în spectacolul de cabaret La Clique.
Ursula Martinez () [Corola-website/Science/319108_a_320437]
-
bucătărie. Petre Leșcenco era răspunzător de programul artistic. Alexandru Alfimov, tatăl vitreg al lui Leșcenco, se ocupa de garderobă. Cu toate acestea, Petre Leșcenco nu renunță la turneele sale. În 1933 Petre Leșcenco este angajat de Mark I. Garapic, proprietarul cabaretului "Русская семья" (Familia rusă) din Belgrad să cânte la acest local. Contractul era încheiat în condiții deosebit de avantajoase pentru Leșcenco, cu un onorariu de 15 dolari pe seară. Acest turneu nu a fost un succes, deoarece numărul lui Leșcenco nu
Petre Leșcenco () [Corola-website/Science/319101_a_320430]
-
avut patru copii: Amilcar (1894-1965), Vera (n. 1896, Cernăuți - d. 25 mai 1984, Folkestone, Kent), Tatiana (1897-1977) și Nadejda (1899-1977). După moartea timpurie a nevestei sale a luat de soție pe Jetty Winkler (alias Gerda Walden), o cântăreață vieneză de cabaret dintr-o familie evreiască, de care s-a povestit, că ea ar fi fost mai înainte o amantă al Șahului iranez. Deși i-a plăcut să fie denumit „baron”, el a deținut doar titlul de cavaler. Și fiica sa Vera
Nicolae de Wassilko () [Corola-website/Science/319385_a_320714]
-
succese minore. În 1953 înregistrează primul său disc la casa de discuri Philips, conținând două cântece ("La Foire" și "Il y a") și vândut în 200 de exemplare. Cucerit de această interpretare, Jacques Canetti, descoperitor de talente, director al celebrului cabaret parizian « Les Trois Baudets » și director artistic la Philips, îl invită la Paris. În iulie același an îl întâlnește pe Georges Brassens. În primăvara anului 1954 se mută definitiv la Paris, fiind urmat în 1955 de soția și fiicele lui
Jacques Brel () [Corola-website/Science/316507_a_317836]
-
Paris. În iulie același an îl întâlnește pe Georges Brassens. În primăvara anului 1954 se mută definitiv la Paris, fiind urmat în 1955 de soția și fiicele lui, care totuși vor reveni la Bruxelles câțiva ani mai târziu. Cântă la cabaretele « Les Trois Baudets » și « Chez Patachou ». În octombrie participă la un turneu în Africa de Nord, fiind numărul trei pe un afiș dominat de Sidney Bechett. În februarie 1955 îl întâlnește pe Georges Pasquier, poreclit Jojo, de care îl va lega toată
Jacques Brel () [Corola-website/Science/316507_a_317836]
-
redactor al ziarelor "Berliner Tageblatt" și "Welt am Abend". Totodată a scris nuvele, cronici de cinema și comentarii politice pe probleme ale Ungariei pentru celebrul ziar german "Die Weltbühne". În aceeași perioadă a fost scenarist. Între 1932-1933 a fost proprietarul cabaretului din localul Palmenhaus (Casa palmierului) de pe bulevardul Kurfürstendamm din Berlin. După acapararea puterii de către naziști, von Cziffra s-a întors în aprilie 1933 la Budapesta, unde a realizat, ca regizor și coregizor, cîteva la studiourile societății Hunnia-Film. În 1936 s-
Géza von Cziffra () [Corola-website/Science/316784_a_318113]
-
baladă și a fost preluat de trupele britanice, americane și franceze devenind faimos în întreaga lume. Piesa a fost tradusă în numeroase limbi. De asemenea, "" a devenit subiectul unor documentare și filme cât și a unor spectacole de teatru și cabaret. Versurile au fost scrise în 1915, în timpul Primului Război Mondial, de catre Hans Leip (1893-1983), un profesor din Hamburg, care a fusese recrutat de către Armata Imperială Germană. Poemul a fost publicat, ulterior, sub denumirea "„Das Lied eines jungen Soldaten auf der Wacht”" (Cântecul
Lili Marleen () [Corola-website/Science/315101_a_316430]
-
azi. Cea mai recentă înregistrare a cântecului, din 2006, aparține lui Neil Hannon, membru al formații irlandeze de muzică. În 1981, Rainer Werner Fassbinder a realizat filmul "Lili Marleen" care prezintă o poveste de dragoste fictivă între o cântăreață de cabaret numită Willie și amantul evreu al acesteia, care a contribuit la lansarea cântecului. Filmul nu are nicio legătură cu biografia Lalei Andersen. Casa de discuri de specialitate „Bear Family” a lansat o compilație de 7 discuri cu 195 de versiuni
Lili Marleen () [Corola-website/Science/315101_a_316430]
-
jucat rolul lui Gaston în producția locală Walt Disney a muzicalului "Frumoasa și bestia" și rolul lui Joe Gillis în "Sunset Boulevard". În timpul carierei muzicale pe scenă în Melbourne, el a fost protagosnistul producției Midsumma din 1998 a festivalului de cabaret "Summa Cabaret". El a prezentat și Colinde la lumina lumânării în Melbourne și Colinde în Domeniul Sydney. Primele filme în care a jucat Jackman au fost "Erskineville Kings" și "Paperback Hero" (1999), în timp ce munca sa la televiziune include "Correlli" (un
Hugh Jackman () [Corola-website/Science/316019_a_317348]
-
lui Gaston în producția locală Walt Disney a muzicalului "Frumoasa și bestia" și rolul lui Joe Gillis în "Sunset Boulevard". În timpul carierei muzicale pe scenă în Melbourne, el a fost protagosnistul producției Midsumma din 1998 a festivalului de cabaret "Summa Cabaret". El a prezentat și Colinde la lumina lumânării în Melbourne și Colinde în Domeniul Sydney. Primele filme în care a jucat Jackman au fost "Erskineville Kings" și "Paperback Hero" (1999), în timp ce munca sa la televiziune include "Correlli" (un serial- dramă
Hugh Jackman () [Corola-website/Science/316019_a_317348]
-
succese, cum ar fi "Scripcarul de pe acoperiș" (1964; 3,242 spectacole), "Hello, Dolly!" (1964; 2,844 spectacole), "Funny Girl" (1964; 1,348 spectacole) și "Man of La Mancha" (1965; 2,328 spectacole), precum și câteva piese mai risqué, cum ar fi "Cabaret", înainte de apariția rock-ului muzical. Doi oameni au avut un impact considerabil asupra istoriei teatrului muzical începând cu această decadă, Stephen Sondheim și Jerry Herman. Primul proiect pentru care a scris Sondheim muzica și versurile a fost "A Funny Thing
Teatru muzical () [Corola-website/Science/316098_a_317427]
-
am făcut din dragoste"), a devenit un standard pe moment. În mod clar, publicul de la Broadway a fost dornic să aprecieze muzicalurile care se abăteau de la stilul obișnuit. John Kander și Fred Ebb au explorat ascensiunea Nazismului în Germania în "Cabaret" și era Prohibiției în "Chicago", care se baza pe niște vechi tehnici de vodevil pentru a spune povestea sa de crimă și mass-media. "Pippin" de Stephen Schwartz avea decorul în zilele lui Charlemagne. Filmul autobiografic al lui Federico Fellini, "8½
Teatru muzical () [Corola-website/Science/316098_a_317427]
-
din formația de heavy KMFDM. Albumul a debutat pe locul 1 în topuri, având vânzări de pește 180.000 de copii în prima săptămână în SUA. A urmat alt tur, "Grotesk Burlesk" unde au adăugat teme și elemente noi inspirate cabaretul german. a fost lansat pe 28 septembrie 2004. S-a crezut că este albumul de rămas bun a lui Manșon, fiind susținut de o serie de melodii adorate. După lansarea melodiei "Personal Jesus", formația a apărut la numeroase spectacole, unde
Marilyn Manson (formație) () [Corola-website/Science/320137_a_321466]
-
al muncii" - "Gdud Haavodá". A locuit în kibuțul Ein Harod, a lucrat ca muncitor în construcții, la săparea de șosele, în agricultură etc În 1924 s-a mutat la Tel Aviv. A scris în acea vreme poezii și cântece de cabaret și carnaval, ca de exemplu pentru festivitățile de Purim din Tel Aviv. În 1924 a plecat la Paris, unde a petrecut vreme de un an. S-a distins curând ca un abil mânuitor al limbii ebraice, inventator de cuvinte și
Avraham Shlonsky () [Corola-website/Science/321014_a_322343]
-
Grello, compozitor și susținător al Caveau de la Republique, care, după ce l-a ascultat, i-a oferit propria să chitară și îl sfătuiește, mai degrabă să se acompanieze pe scenă cu ea decât cu pianul. Și "înarmat", el a introdus diverse cabarete, motiv pentru a fi intervievat. Deci, el a compus primele sale melodii la pian transpuse pentru chitară. Pe scenă, Brassens nu s-a impus. Intimidat și paralizat de spaimă de scenă, transpirând, el este profund stânjenit. El nu vrea să
Georges Brassens () [Corola-website/Science/321482_a_322811]
-
descurajat. Thérond Roger și Victor Laville, doi prieteni din Sète, jurnaliști ai revistei "Paris Match", se întorc și încearcă să ajute cât pot de mult. Ei reușesc să-i obțină o audiție la "Patachou", joi, pe 24 ianuarie 1952, în cabaretul Montmartrois de la chanteuse. În acea zi, și după câteva melodii, Patachou este cucerita. Încurajat, Brassens îi oferă melodiile lui. Ea nu refuză, si chiar îl invită să cânte în cabaretul ei, cât mai curând posibil. În următoarea zi, în ciuda tracului
Georges Brassens () [Corola-website/Science/321482_a_322811]