676 matches
-
însemna la celți "purtător de victorie". Nume asemănătoare existau în Lusitania — care se scria Boudica, în Bordeaux — Boudiga. La moment, pronunția corectă a acestui nume se consideră Boudica (conform cu regulile din limba galeză și irlandeză, celor mai apropiate față de limba celților). În secolul XIX, în timpul conducerii reginei Victoria, figura Boudicăi era înconjurată de un fel de cult romantic — nu în ultimul rând pentru că numele ei înseamnă "Victoria", la fel ca numele reginei.
Boudica () [Corola-website/Science/322268_a_323597]
-
retragerii romanilor din Britannia. În cele din urmă această biserică a dispărut fiind înlocuită și asimilată de Biserica Romano-Catolică. În secolul al III-lea d.Hr., romanii au adus creștinismul în Britannia, provincie în care trăiau britanii, o ramură a celților, care, au adoptat foarte repede creștinismul în timpul procesului de romanizare. În anul 410 d.Hr., împăratul a ordonat retragerea romanilor din provincie pentru a proteja Roma, care era asediată de vizigoți. Astfel, romano-britanii au rămas izolați de restul creștinătății. În
Biserica Celtică () [Corola-website/Science/329697_a_331026]
-
Biserica Celtică, o biserică creștină independentă de Biserica Latină din Imperiul Roman de Apus. În anul 446, Vortigen, regele romano-britanilor, a cerut ajutorul saxonilor, un popor germanic din sudul peninsulei Iutlanda, deoarece aveau nevoie de ajutor în războiul cu picții, celții din Scoția. Saxonii, s-au stabilit în sud-estul Britanniei și i-au alungat pe romano-britanii din provincie, pe locul căreia au întemeiat șapte regate anglo-saxone. Britanii au fost nevoiți să plece în Scoția, Țara Galilor și în Irlanda deoarece saxonii erau
Biserica Celtică () [Corola-website/Science/329697_a_331026]
-
și în Irlanda deoarece saxonii erau păgâni și îi persecutau pe creștini. Odată cu retragerea romano-britanilor și tânăra Biserică Celtică și-a pierdut influența acolo. Misionarii romano-britanii, ajunși în Irlanda, cel mai cunoscut fiind Sfântului Patriciu, i-au convertit și pe celții de acolo la creștinism, la fel cum au făcut și cu cei din Scoția, Cornwall și Țara Galilor. Biserica Celtică a câștigat foarte mulți adepți în aceste regiuni, mai ales în Irlanda, putând să se dezvolte cu adevărat. Această biserică era
Biserica Celtică () [Corola-website/Science/329697_a_331026]
-
Selucizi coloniile grecești au fost utilizate că locuri de importanță strategică, iar localnici elenizați. Chiar și așa, regii greci nu au fost niciodată în control complet, în parte pentru că Anatolia a fost contestată între Selucizi, Attalizi din Pergamon, si Gălățeni, celții invadatori din Europa. Orașele din Pisidia au fost printre ultimele din vestul Anatoliei care au adoptat integral cultură greacă și care au bătut moneda proprie. Oficial Pisidia a trecut de la Selucizi la Attaliazi ca urmare a Tratatului de la Apamea, în
Pisidia () [Corola-website/Science/327560_a_328889]
-
regiuni din afara granițelor regatului - din Libia, Siria, Canaan sau membri ai așa-numitelor „popoare maritime”. Aceștia din urmă apar ca gărzi de corp pe basorelifurile care îl reprezintă pe Ramses al II-lea, fiind individualizați de coifurile cu coarne. ii celți au fost angajați de liderii lumii elene. Astfel se explică colonizarea de către celți a Galatiei (regiune din Anatolia). Conducătorii eleni ai Egiptului Ptolemeic au utilizat la rândul lor mercenari celți. O bună parte dintre aventurieirii care au fost descriși ca
Mercenar () [Corola-website/Science/327570_a_328899]
-
popoare maritime”. Aceștia din urmă apar ca gărzi de corp pe basorelifurile care îl reprezintă pe Ramses al II-lea, fiind individualizați de coifurile cu coarne. ii celți au fost angajați de liderii lumii elene. Astfel se explică colonizarea de către celți a Galatiei (regiune din Anatolia). Conducătorii eleni ai Egiptului Ptolemeic au utilizat la rândul lor mercenari celți. O bună parte dintre aventurieirii care au fost descriși ca mercenari au fost de multe ori motivați din punct de vedere ideologic să
Mercenar () [Corola-website/Science/327570_a_328899]
-
al II-lea, fiind individualizați de coifurile cu coarne. ii celți au fost angajați de liderii lumii elene. Astfel se explică colonizarea de către celți a Galatiei (regiune din Anatolia). Conducătorii eleni ai Egiptului Ptolemeic au utilizat la rândul lor mercenari celți. O bună parte dintre aventurieirii care au fost descriși ca mercenari au fost de multe ori motivați din punct de vedere ideologic să sprijine un anumit guvern, nefiind intersați de plata unor sume mari de bani. A fost cazul de
Mercenar () [Corola-website/Science/327570_a_328899]
-
Livius. Pentru Nicholas M. Horsfall, acest episod al istoriei romane ar fi marcat într-un mod inextricabil de legendă, de apologii ale familiilor și de transferuri din istoria greacă. Numele căpeteniei galilor, Brennus, este probabil împrumutat de la cel al căpeteniei celților care au invadat Grecia în 280 î.Hr. / 279 î.Hr. Dacă, în legendă, Capitoliul este salvat de vigilența gâștelor, asediul Romei nu va fi ridicat, în realitate, decât după ce un atac al venetilor i-au constrâns pe gali să trateze cu
Gâștele Capitoliului () [Corola-website/Science/327226_a_328555]
-
Elveția, însă accesul lor a fost redus de la Geneva, în timpul Reformei Protestante, după care a fost cucerit de Berna. Piemont s-a alăturat mai târziu casei lui Humbert, iar numele a evoluat în "Savoia". Oamenii din Savoie au fost descendenți celți și romani. Până în momentul când Amadeus al VIII-lea a venit la putere în secolul al XIV-lea, Casa de Savoia a trecut printr-o serie de extinderi teritoriale treptate și Amadeus a fost ridicat la rangul de Duce de
Casa de Savoia () [Corola-website/Science/330606_a_331935]
-
3,000 de libieni sub comanda lui Ammonius Barcianul și 20,000 de egipteni sub comanda ministrului său principal, Sosibus, ce fuseseră antrenați să lupte în stilul falangei macedonene. În afară de aceștia, el mai dispunea de 4,000 de Traci și Celți din Egipt și alți 2,000 din europa, ambele grupuri sub comanda lui Dionisie Tracul. Cavaleria sa era compusă din garda sa personală de elită (tis aulis) în număr de 700 de călăreți, 2,300 de călăreți din Libia și
Bătălia de la Rafia () [Corola-website/Science/328602_a_329931]
-
Falanga din centru începea cu mica unitate de libieni în stânga, grosul trupelor greco-macedonene în centru și cei 20,000 de egipteni în dreapta. Flancul drept continua apoi cu mercenarii greci armați în stil hoplit, urmați de mult mai mobilii traci și celți. Extrema dreaptă era asigurată de cavaleria lui Echecrates. Ptolemeu, alături de 40 de elefanți, se afla pe flancul stîng, în vreme ce restul de 33 de elefanți fuseseră distribuiți în flancul drept. Armată lui Antiohus, care dispunea de o forță similară, era la fel de
Bătălia de la Rafia () [Corola-website/Science/328602_a_329931]
-
i (în engleză "British people") sunt un grup de popoare, locuitorii nativi ai Marii Britanii, Dependențelor coroanei și ale Teritoriilor de peste mări. i au provenit de la variatele grupuri etnice care au stabilit în arhipelag înaintea secolului al XI-lea. Celți, britoni, romani, anglo-saxoni, precum și vikingi s-au amestecat de-a lungul secolelor schimbând structura populației esențial, până la cucerirea normandă din 1066. Cucerirea și unificarea multiplelor entități statale a facilitat, schimbul cultural și lingvistic, precum și a facilitat căsătoriile mixte între popoarele
Britanici () [Corola-website/Science/328878_a_330207]
-
portret se poate contura de către cititor sub semnul unei aventuri singulare.” Profesorul Viorel Rogoz este pasionat de etimologia unor cuvinte arhaice din limba română, unele persistente și în graiul oșenilor. Lansează o ipoteză senzațională, și anume că oșenii sunt urmașii celților... Primul său contact cu Țara Oașului a fost în vremea studenției, când, pregătind o comunicare pentru Sesiunea Națională a Cercurilor Științiice Studențești, a avut posibilitatea să parcurgă manuscrise cu texte culese din acest ținut nordic, de o arhaicitate copleșitoare. Găsise
Viorel Rogoz () [Corola-website/Science/334152_a_335481]
-
descântec din Racșa o expresie pietrificată („apă "leuroasă"”). Apoi a aflat că oșenii, maramureșenii și o parte dintre codreni numesc butoaiele, în care păstrează vinul și țuica, "tonuri;" în franceză „toneau”. Dicționarele îl informează că francezii moșteniseră cuvântul de la vechii celți (cuv. "tunna)." S-a ocupat și de alte expresii pietrificate, uneori cu mari satisfacții, cercetările sale axându-se pe consultarea celor 16 volume din „Corpus inscriptionum latinarum". A început cercetările în legătură cu posibilele elemente celtice din subdialectul maramureșean-oșean: "brace" (pantalonii celților
Viorel Rogoz () [Corola-website/Science/334152_a_335481]
-
celți (cuv. "tunna)." S-a ocupat și de alte expresii pietrificate, uneori cu mari satisfacții, cercetările sale axându-se pe consultarea celor 16 volume din „Corpus inscriptionum latinarum". A început cercetările în legătură cu posibilele elemente celtice din subdialectul maramureșean-oșean: "brace" (pantalonii celților erau numiți braccae), "certeză, Cămârzana, tarniță, sâmbră, Tarna, vătaf, Trip" ș.a. A susținut mai multe comunicări pe tema enclavelor celtice și a moștenirii lingvistice pe care ne-au lăsat-o. Dacă dicționarele franceze dau unele cuvinte de origine celtică, cele
Viorel Rogoz () [Corola-website/Science/334152_a_335481]
-
că și în etnotoponimia Codrului există probe grăitoare pentru același celtism „Ard”: "Ardeal, Ardud, Ardusat, Ardihat, Arduzel, Ardel." (Vezi și în Franța: "Ardeni ,Ardèche") Ipoteza profesorului a stârnit reacții polemice: „Conviețuirea celto-dacică a fost relativ îndelungată. Dar influnțele reciproce, dintre celți și daci s-au manifestat în tot spațiul azi românesc, el nefiind specific doar nordului. Însă în Maramureș, Oaș, Codru, probabil, s-au conservat mai bine cuvintele arhaice, populația având un potențial mai mare de a păstra aceste cuvinte.” Lucrarea
Viorel Rogoz () [Corola-website/Science/334152_a_335481]
-
Hr) scria despre femeile geților: „... ele știu să rabde de foame și de sete” (Pontica, I, 2, 87), sau că „... pisează darurile (zeiței) Ceres și pe vârful capului duc ulcioare grele de apă” (Pontica, II, 8, 10-12). Povestind despre obiceiurile celților, sciților și tracilor, Strabon scria că „...femeile muncesc și ele la câmp și de îndată ce au născut, îi slujesc pe bărbați, punându-i să stea culcați în locul lor. Adesea ele nasc la muncile câmpului. Spală copilul șezând pe vine lângă apa
Statutul femeii în Antichitate. Dacii cumpărau mai multe neveste () [Corola-website/Journalistic/102382_a_103674]
-
dată pomeniți de marele istoric Herodot care îi localizează în nordul Dunării încă din anul 514, când povestește de campania regelui persan Darius împotriva sciților. Asemeneni vecinilor și rudelor de trunchi indo-european, dacii avea obiceiuri aproximativ asemănătoare, spun istoricii, cu celții, germanii, ilirii, tracii sudici sau chiar neamuri iraniene vecine precum sciții. Specialiștii se referă în acest context la tatuajul ritulic și militar, arta prelucrării metalelor prețioase și a metalelor în general, forme de democrație militară și nu în ultimul rând
Istoria macabră a dacilor: femei și copii tăiați și îngropați sub case, sacrificii umane o dată la cinci ani, soții de căpetenii înjunghiate și arse pe rug () [Corola-website/Journalistic/102078_a_103370]
-
iar la apus, ajunseseră până la Dunărea panonică. Tracia clasică Tracii se învecinau cu următoarele popoare: spre est, dincolo de cimmerieni cu sciții(de origine iraniană), spre nord cu germanii, iar la nord-est cu slavii. Limita apuseană era reprezentată de germani și celți, iar în Panonia erau ilirii. În sud se învecinau tot cu ilirii. Aceștia din urmă prezentau unele asemănări cu tracii, dar erau un popor deosebit, vorbind o limbă diferită. Ei ocupau jumătatea de apus a Peninsulei Balcanice, de la râul Margus
Cine erau tracii, cei din care se trăgeau dacii - File de istorie () [Corola-website/Journalistic/102246_a_103538]
-
galindiana, curoniana (secolul al XVI-lea), prusaca veche (secolul al XVIII-lea), seloniana (secolul al XVI-lea), semigaliana (secolul al XVI-lea) și sudoviana (secolul al XVII-lea). Limbile celtice sunt vorbite în insulele din vestul Europei de descendenții vechilor celți. În mileniul I î.e.n. aceștia ocupau tot centrul Europei. Împinși în partea de apus a continentului apoi în insulele britanice, în cele din urmă celții au fost absorbiți de romani. Singura limbă celtică de pe continent în vremea cuceririi romane (secolul
Limbile Europei () [Corola-website/Science/336659_a_337988]
-
al XVII-lea). Limbile celtice sunt vorbite în insulele din vestul Europei de descendenții vechilor celți. În mileniul I î.e.n. aceștia ocupau tot centrul Europei. Împinși în partea de apus a continentului apoi în insulele britanice, în cele din urmă celții au fost absorbiți de romani. Singura limbă celtică de pe continent în vremea cuceririi romane (secolul I î.e.n.) era galica. Limbile celtice (sau grupul insular al limbilor celtice, opus celui continental, dispărut) se împart în: Limbile germanice sunt vorbite, mai ales
Limbile Europei () [Corola-website/Science/336659_a_337988]
-
ilirilor. Potrivit "Războaielelor Ilire" de Appian, Ilirios a fost fiul ciclopului Polifem și al soției sale Galateea, avându-i că frați pe Celtus și Galus. Copiii lui Polifem au migrat din Sicilia și au domnit peste popoare numite după ei: celți, iliri și gălățeni. Această genealogie a fost cel mai probabil compusă de fondatorii corintieni ai coloniei Epidamnus și conservate de Appian în lucrarea să. Ilirios a avut șase fii și trei fiice, ale căror nume au fost asociate cu anumite
Ilirios () [Corola-website/Science/336827_a_338156]
-
Islanda a fost colonizată în secolele al IX-lea și al X-lea de scandinavi, celți, irlandezi și scoțieni. Íslendingabók ("Libellus Islandorum" sau "Cartea Islandezilor"), scrisă în 1122-1133 pretinde că norvegianul Ingólfur Arnarson a fost primul localnic (colonist, ocupant) al Islandei, în Reykjavík, în anul 870. Familiile au fost însoțite de servitori și sclavi, o parte
Istoria Islandei () [Corola-website/Science/336789_a_338118]
-
Íslendingabók ("Libellus Islandorum" sau "Cartea Islandezilor"), scrisă în 1122-1133 pretinde că norvegianul Ingólfur Arnarson a fost primul localnic (colonist, ocupant) al Islandei, în Reykjavík, în anul 870. Familiile au fost însoțite de servitori și sclavi, o parte din ei fiind celți sau picți din Scoția și Irlanda (cunoscuți de către nordici și drept "Oamenii din Vest" - Norse). Conform anumitor scrieri literare, călugării irlandezi ar fi trăit în Islanda înainte de așezarea locuitorilor nordici, dar nu s-a descoperit nicio dovadă arheologică. Erik cel
Istoria Islandei () [Corola-website/Science/336789_a_338118]