1,904 matches
-
și-au exprimat clar adeziunea la ideologia clasică Gheorghe Asachi, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, Alexandru Odobescu, Timotei Cipariu etc., iar într-un capitol separat, vom avea în vedere principalele teoretizări în ceea ce privește arta dramatică, unul din punctele de bază ale clasicismului. IV.2. Gheorghe Asachi Personalitate oarecum anacronică față de restul pașoptiștilor prin diferența de vârstă (avea deja 60 de ani la Revoluția din 1848), dar și prin atitudinea negativă în ceea ce privește elanurile revoluționare și unioniste, Gheorghe Asachi rămâne, totuși, unul din reperele
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
același titlu: "Omul literat este acela a cărui meserie îl îndatorează a cultiva a sa minte spre a putea spori cunoștința altora"211 Această raportare oarecum altruistă la Celălalt, subsumată unei finalități educative ține, de asemenea, de viziunea ontologică a clasicismului. De altfel, în același articol publicat în Albina în 1839, Asachi reia importanța modelelor și a valorificării ideilor clasice, mai ales ale Antichității. Exemplele pe care Asachi le socotește demne de urmat sunt, bineînțeles, din aceeași sferă: Virgiliu, Racine etc.
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de factură romantică. Însă, dacă despărțirea apelor în ceea ce privește concretizarea este-tică a unei tendințe sau a alteia la nivelul operei poetului muntean s-a făcut deja în studii importante cum ar fi cel al lui Eugen Simion Dimineața poeților -, Dim. Păcurariu Clasicism și tendințe clasice în literatura română etc., principiile sale artistice mărturisite, într-o formă sau alta, au fost mai puțin cercetate, deși merită toată atenția. În prefața la volumul Suvenire și impresii. Epistole și fabule, publicat în 1847, Grigore Alexandrescu
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
influență a romantismului. În orice caz, proteismul marelui pașoptist a dus la controverse ulterioare în ceea ce privește încadrarea sa. D. Popovici îl consideră mai mult un clasic cu interferențe romantice, pe când ulterior, Paul Cornea îl va desemna un romantic care a perceput clasicismul doar în liniile sale generale 216. Această ultimă perspectivă este, de altfel, cea mai des întâlnită în studiile critice sau istoriile literare unde Heliade figurează printre reprezentanții de seamă ai romantismului românesc. Cu toate acestea, lectura atentă a teoretizărilor scriitorului
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
observă, criteriile unei opere ideale în viziunea lui Heliade privesc în primul rând subsumarea acesteia unui scop moralizator sau surprinderea universalului, criterii profund clasice. Având în vedere aceste linii directoare, se poate atesta faptul că Heliade și-a însușit totuși clasicismul cel puțin la nivel teoretic în resorturile sale profunde. De altfel, esența articolului o constituie încercarea interesantă de analiză a propriilor poezii menționate în titlu cu scopul de a le clarifica pe deplin semnificațiile. Această teamă de echivoc corespunde până la
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
o afiliere tacită, după cum aceeași semnificație o are invocarea drept autoritate absolută pe Boileau în articolul Poezia, în care era analizată creația literară a lui Cezar Bolliac. Deși articolul în sine este laudativ și încurajator, această trimitere finală la mentorul clasicismului francez în contextul unei observații cu privire la o mai mare îngrijire a limbii poetice, declanșează furia oarecum exagerată a lui Bolliac, care concretizează, cu acest prilej una din puținele diatribe explicite împotriva clasicismului sau, mai precis, împotriva regulilor, după cum am mai
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
laudativ și încurajator, această trimitere finală la mentorul clasicismului francez în contextul unei observații cu privire la o mai mare îngrijire a limbii poetice, declanșează furia oarecum exagerată a lui Bolliac, care concretizează, cu acest prilej una din puținele diatribe explicite împotriva clasicismului sau, mai precis, împotriva regulilor, după cum am mai arătat cu un prilej anterior. Alături de diversele articole menționate, în vederea conturării afinităților clasice ale lui Heliade este necesară și luarea-n considerație a unui text ca Domnul Sarsailă, autorul, care se organizează
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
față prin articolele teoretice care au fost publicate până în 1860 și în care autorul își exprimă clar adeziunea față de principiile clasice. Cel mai important dintre acestea îl reprezintă Bazele unei literaturi naționale, în care Odobescu pledează, punct cu punct, în favoarea clasicismului, considerat singura soluție viabilă pentru o literatură aflată la început precum cea română. Astfel, scriitorul îndeamnă la crearea unor opere originale, care trebuie, însă, subsumate unei finalități educative, căci literatura în ansamblul ei "înalță și lărgește ideile unui popor, curățește
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
articolului citat, observațiile făcute de Al. Odobescu reflectă un spirit lucid, atent la trebuințele unei culturi și la repercusiunile pe care le-ar produce orice schimbare. Textul, în întregul său, este o amplă trecere în revistă a principiilor fundamentale ale clasicismului pliate însă cu mult discernământ pe necesitățile literaturii române de la acel moment. De altfel, există câteva pasaje în care este respinsă în mod destul de virulent soluția romantică " Fanatismul pentru aceste literaturi a fost pricina exagerațiilor în care a căzut [...] școala
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
-și ținea în ochi scopul ce-l avea, o măsură proporționată, o harmonie, o solidaritate plastică și o desăvârșire formală, așa cu aceste însușiri încă tot rămân grecii și romanii dascălii lumii de acum." 226 Enumerarea trăsăturilor fundamentale ale operelor clasicismului antic se face atât din dorința de a justifica rezistența acestora în timp, dar și pentru a oferi totodată câteva linii directoare necesare unei literaturi în formare precum era cea română. Grija pentru educarea tinerilor scriitori și a cititorilor în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
dinlăuntru și dinafară, prin tot ce poate fi de model, de pildă vrednică de urmat." Adoptarea acestei perspective, ce se sugera subtil și din formularea anterioară "clasicii clasicilor" îl face pe Barițiu să considere, de exemplu, că Franța își începe clasicismul în veacul al XVII-lea, dar îl continuă în secolul al XVIII-lea prin Voltaire, Rousseau sau în secolul următor prin Lamartine și Hugo. Oricât de uimitoare așadar seninătatea prin care Barițiu asociază în aceeași sferă scriitori aparținând, în mod
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
exemplele discutate anterior, se poate vorbi de existența neoclasicismului și în spațiul transilvănean, îmbogățind prin contribuții interesante peisajul ideologic al epocii pașoptiste. IV.7. Teoretizări despre teatru Este deja cunoscut faptul că teatrul a reprezentat "principalul cal de bătaie al clasicismului"231 după cum sugera P. Cornea, de aceea numeroasele articole ale vremii, ce aveau ca obiect actul dramatic, sunt subsumate principiilor acestui curent. Punctul comun al tuturor acestor teoretizări îl constituie evidențierea scopului educativ al reprezentărilor scenice, fiind întâlnit chiar și
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
frumoasă, o imagine a adevărului, o formă a idealului, care poate esista în nemărginita varietate a obiectelor de cari suntem încongiurați."237 Plasarea sub auspiciile frumosului, precum și transpunerea realității doar în esența sa ideală sunt principii familiare ce țin de clasicism. În aceeași linie este formulată și datoria criticii superioare care, în viziunea lui Radu Ionescu este de a descoperi mecanismele perfecțiunii și ale eternizării actului artistic, prin stabilirea unor reguli pe baza operelor ce-au rezistat timpului "La vederea acestor
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de față își propune să demonstreze existența unei puternice gândiri clasice dezvoltată și, mai ales, asumată de către scriitori considerați drept figuri centrale ale modernismului european, cum ar fi T. S. Eliot, Ezra Pound sau Jean Cocteau. Această întoarcere către valorile clasicismului se observă, de altfel, și în alte domenii artistice, mai ales cel al picturii. Afirmația lui Matisse "Vreau o artă echilibrată, a purității, care să nu neliniștească și nici să deranjeze; aș vrea ca orice om obosit, surmenat, istovit, să
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
încearcă prea mult [...] poetul inteligent de astăzi suferă, cocoțat într-o poziție pe care nu o poate ocupa la nesfârșit vulgarizând, el stă călare pe un gard și nu știe sigur în ce parte poate coborî."243 În aceste condiții, clasicismul oferea un punct de stabilitate, un sistem de valori, asigurând o anumită ordine liniștitoare, așezată sub semnul rațiunii, care devine din nou un reper fundamental al actului artistic. După cum sugera Hugo Friedrich într-un capitol intitulat extrem de sugestiv Apollon în locul
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
în locul acesteia conștiința lucidă: "E semnificativ faptul că sensibilitatea extremă a sufletului modern s-a încredințat rațiunii artistice lucide, apolinice."244 Creația este redefinită, astfel, prin prisma șlefuirii succesive, a tehnicii și a efortului, fiind considerată la fel ca în clasicism o muncă de precizie, iar poetul, un homo faber. Această reevaluare a dimensiunii estetice din perspective raționale are drept consecințe și o depersonalizare a subiectului poetic, depersonalizare teoretizată, mai ales, de poeți precum T. S. Eliot sau Ezra Pound, ale
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
aspecte menționate anterior, se poate susține, fără teama unor afirmații nejustificate, existența unui neoclasicism al secolului al XX-lea. De altfel, termenul a fost folosit și în epocă pentru a marca reînvierea spiritului clasic. Nu este singurul. Sintagme precum "noul clasicism", "întoarcerea la ordine" sau "apelul la ordine", aceasta din urmă dând titlul unui volum de eseuri critice publicat de Jean Cocteau în 1926, capătă o largă circulație în cercurile artistice de la începutul secolului.245 La fel ca și celelalte neoclasicisme
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
timpuri mult mai puțin agitate. În ceea ce privește aspectul polemic, acesta se datorează în principal situării într-un moment ce presupune o posterioritate față de manifestările romantice deoarece acestea din urmă și-au constituit substanța în mare parte printr-o insurgență față de principiile clasicismului. Ca urmare, după zbuciumul și tensiunile secolului al XIX-lea, era aproape imposibil de a gândi cei doi termeni clasic și romantic altfel decât sub forma unui anumit maniheism, a unei opoziții, care defavoriza net clasicismul, punându-l sub semnul
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
o insurgență față de principiile clasicismului. Ca urmare, după zbuciumul și tensiunile secolului al XIX-lea, era aproape imposibil de a gândi cei doi termeni clasic și romantic altfel decât sub forma unui anumit maniheism, a unei opoziții, care defavoriza net clasicismul, punându-l sub semnul inferiorității estetice. Începutul secolului al XX-lea va inversa, însă, polaritățile prin cultivarea unei aversiuni împotriva romantismului, perceput drept o exagerare, și prin reconsiderarea în manieră pozitivă a valorilor la care se renunțase cu un secol
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
s-a autodefinit, de la început, drept o mișcare intelectuală naționalistă, care respingea idealurile Revoluției Franceze. Avându-l ca ideolog principal pe Charles Maurras, gruparea și-a stabilit un program concret de revigorare a spiritului național, vizând trei dimensiuni importante recuperarea clasicismului în literatură, a monarhiei în politică și a catolicismului în plan religios. Așezarea clasicismului în prim plan nu este întâmplătoare, în măsura în care pare a fi fost sursa principală a dezvoltării celorlalte idei, după cum sugera însuși Maurras: "analizând erorile literare ale romantismului
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Franceze. Avându-l ca ideolog principal pe Charles Maurras, gruparea și-a stabilit un program concret de revigorare a spiritului național, vizând trei dimensiuni importante recuperarea clasicismului în literatură, a monarhiei în politică și a catolicismului în plan religios. Așezarea clasicismului în prim plan nu este întâmplătoare, în măsura în care pare a fi fost sursa principală a dezvoltării celorlalte idei, după cum sugera însuși Maurras: "analizând erorile literare ale romantismului, am fost forțați să recunoaștem greșelile politice și morale ale unui stat implicat într-
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
faimosul său articol Tradiția și talentul personal. Revenind la Maurras, acesta susține, în primul rând, revigorarea tradiției clasice a secolului al XVII-lea, perioadă asociată cu măreția și splendoarea atât la nivel cultural cât și politic. O recuperare integrală a clasicismului francez și implicit a epocii care l-a generat Secolul lui Ludovic cel Mare nu mai era însă posibilă în măsura în care, după cum sugerează Henri Peyre 248, curentul dezvoltat în a doua jumătate a veacului al XVII-lea era într-o concordanță
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
nega valoarea unor scriitori romantici, a fost, în mare măsură neînțeles, opera sa fiind pusă sub semnul absolutismului ca o negare a tuturor operelor situate în afara sferei clasice). Folosind cuvintele lui Henri Peyre, se poate afirma că "a suspina după clasicism sau a aspira la ordine și armonie nu a fost de ajuns pentru a face un clasic [...] Mutilarea deliberată a ființei spirituale și fondarea unei literaturi pe teorii preconcepute și în mare parte negative [...] nu au reușit crearea unei arte
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
gloria de altădată. Astfel, pornind de la faptul că decadența literară reflectă o decadență spirituală și politică, ale cărei semne erau vizibile prin înfrângerea suferită de Franța în 1870, când pierde provinciile Alsacia și Lorena și prin natalitatea din ce în ce mai scăzută, soluția clasicismului, echivalat cu monarhia, devine pertinentă. Ideile lui Maurras au prins, în mare parte, datorită saturației francezilor de luptele politice nesfârșite, de corupția la nivel înalt etc. Se căuta, se simțea, într-adevăr, nevoia unui echilibru, a unei discipline pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
văzând în religia catolică o altă expresie puternică și benefică a ideii de ierarhie și autoritate. Din păcate însă, membrii Acțiunii franceze au mers mult prea departe, alunecând pe panta unui naționalism extrem, care a făcut, de altfel, imposibilă recrearea clasicismului secolului al XVII-lea, care a vizat prin toate direcțiile sale universalitatea, transcenderea unor date spațio-temporale concrete. Pe de altă parte însă, în afara sferei literare, consecințele au fost mult mai grave prin adoptarea unei atitudini xenofobe agresive sau prin instigarea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]