10,974 matches
-
drept imposibilitatea de a identifica o sumă de criterii obiective și de ancorare pe solul ferm al certitudinii și (b) lista lui Kramer în care claritatea cu care sunt formulate aserțiunile sugerează existența unui referent repertorial și, implicit, nume de compozitori pe care această listă, în totalitatea ei, le presupune. Chiar aserțiunea de la a opta poziție - include citate și referințe la muzică mai multor tradiții și culturi - poate fi exemplificata prin partea a treia, Scherzo, din Sinfonia<footnote Etimologia termenului Sinfonia
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
Cum realizăm o primă extrapolare pornind chiar de la lista lui Kramer? Am putea proceda la căutarea unei alte liste, însă una cu titluri și nume concrete, iar literatura despre postmodernitate abundă în asemenea oferte. O asemenea lista o găsim la compozitorul și muzicologul german Claus-Steffen Mahnkopf: "1. Opera muzicală postmodernă este hedonista: ea afișează o bucurie (produsă de) propria imaginație combinatorie cu un anumit aer frivol și unic în cazul muzicii; receptarea acesteia condiționând un anumit grad al plăcerii (e(xempli
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
is not intended în the way it is presented (e.g., Thomas Adès, Brahms).", Claus-Steffen Mahnkopf, Musical Modernity. From Classical Modernity up to the Second Modernity - Provisional Considerations, pag. 5-6, la adresa: http://www.searchnewmusic.org/Mahnkopf modernity.pdf. footnote> Conform lui Mahnkopf, compozitori că Ligeti (1923-2006, texturalism micropolifonic și pluralism de genuri și tehnici), Kagel (1931-2008, teatru instrumental), Rihm (n. 1952, Noua simplicitate și neoromantism), Schnittke (1934-1998, polistilistică) sau Adès (n. 1971, orientare moderată, detașata de "excesele" postmoderne) sunt compozitori postmoderni. Însă, chiar dacă
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
Conform lui Mahnkopf, compozitori că Ligeti (1923-2006, texturalism micropolifonic și pluralism de genuri și tehnici), Kagel (1931-2008, teatru instrumental), Rihm (n. 1952, Noua simplicitate și neoromantism), Schnittke (1934-1998, polistilistică) sau Adès (n. 1971, orientare moderată, detașata de "excesele" postmoderne) sunt compozitori postmoderni. Însă, chiar dacă spre deosebire de listă lui Kramer, una simptomatica, lista lui Mahnkopf deja oferă nume de compozitori și titluri de lucrări, atrage atenția decalajul mult prea mare dintre anii de naștere, acest fapt denotând, ca ipoteză, ideea că cei menționați
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
teatru instrumental), Rihm (n. 1952, Noua simplicitate și neoromantism), Schnittke (1934-1998, polistilistică) sau Adès (n. 1971, orientare moderată, detașata de "excesele" postmoderne) sunt compozitori postmoderni. Însă, chiar dacă spre deosebire de listă lui Kramer, una simptomatica, lista lui Mahnkopf deja oferă nume de compozitori și titluri de lucrări, atrage atenția decalajul mult prea mare dintre anii de naștere, acest fapt denotând, ca ipoteză, ideea că cei menționați în lista nu ar putea să facă parte, contrar opiniei lui Mahnkopf, din aceeași orientare<footnote Deși
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
în valorile serialismului integral. Tot astfel se întâmplă și în cazul lui Karlheinz Stockhausen sau a lui Louis Andriessen, o următoare și ipotetica etapă reprezentând “revenirea” la gândirea tributara de substanță tonala (neoromantica). Astfel, putem vorbi despre cazul acestor trei compozitori drept postmodernism de infiltrare, pe când în cazul lui Wolfgang Rihm valorile neoromantismului tonal se prezintă de la bun început drept program de acțiune. footnote>. Într-un al doilea sens, nici aceasta din urmă lista nu oferă un algoritm, o cheie de
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
co-determinat producerea unei transformări radicale în primul rând în imaginarul colectiv. Imaginea câmpului activităților artistice-muzicale în al șaselea deceniu al secolului XX este una prin definitie eterogena (a) atât prin multitudinea curentelor și orientărilor care grupează în jurul lor mai mulți compozitori (spre exemplu, pan-serialismul, experimentalismul, minimalismul) sau concepții care înglobează "genomurile" mai multor imagini stilistice (Stravinski, Ligeti sau Stockhausen), cât și concepții individuale detașate într-un mod clar de filoanele majore ale muzicii moderniste (Xenakis, Kagel sau Kurtag). Iar aceasta
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
de conținutul și, în egală măsură, de consistentă celor două tradiții anterioare „conviețuitoare”. Concluzia este evidentă și se rezumă la ideea că (a) nu toate tipurile de practici muzicale existente în perioada postmodernă răspund și corespund ideologiei și esteticii postmoderne (compozitori „neconvertibili” și până la urmă „neconvertiți” la postmodernism că Olivier Messiaen, Pierre Boulez, John Cage, Dimitri Șostakovici, Benjamin Britten sau Morton Feldman) în aceeași măsură în care (b) nici compozitorii considerați a fi postmoderni nu pot fi comparați între ei (Louis
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
existente în perioada postmodernă răspund și corespund ideologiei și esteticii postmoderne (compozitori „neconvertibili” și până la urmă „neconvertiți” la postmodernism că Olivier Messiaen, Pierre Boulez, John Cage, Dimitri Șostakovici, Benjamin Britten sau Morton Feldman) în aceeași măsură în care (b) nici compozitorii considerați a fi postmoderni nu pot fi comparați între ei (Louis Andriessen, Wolfgang Rihm, Brian Ferneyhough sau Maxwell Davis) și (c) nici chiar lucrările unui singur compozitor (postmodern) nu se supun unei sistematizări coerențe în limitele unui ansamblu omogen de
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
Șostakovici, Benjamin Britten sau Morton Feldman) în aceeași măsură în care (b) nici compozitorii considerați a fi postmoderni nu pot fi comparați între ei (Louis Andriessen, Wolfgang Rihm, Brian Ferneyhough sau Maxwell Davis) și (c) nici chiar lucrările unui singur compozitor (postmodern) nu se supun unei sistematizări coerențe în limitele unui ansamblu omogen de parametri (fie că este vorba despre compozitori „convertiți” de la modernismul avangardist la postmodernism - George Rochberg, Luciano Berio, György Ligeti, Mauricio Kagel, Karlheinz Stockhausen, Luigi Nono sau John
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
fi comparați între ei (Louis Andriessen, Wolfgang Rihm, Brian Ferneyhough sau Maxwell Davis) și (c) nici chiar lucrările unui singur compozitor (postmodern) nu se supun unei sistematizări coerențe în limitele unui ansamblu omogen de parametri (fie că este vorba despre compozitori „convertiți” de la modernismul avangardist la postmodernism - George Rochberg, Luciano Berio, György Ligeti, Mauricio Kagel, Karlheinz Stockhausen, Luigi Nono sau John Adams, fie despre concepția componistica „multifațetată” a lui John Zorn). Altfel spus, nici un compozitor din cei enumerați mai sus nu
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
parametri (fie că este vorba despre compozitori „convertiți” de la modernismul avangardist la postmodernism - George Rochberg, Luciano Berio, György Ligeti, Mauricio Kagel, Karlheinz Stockhausen, Luigi Nono sau John Adams, fie despre concepția componistica „multifațetată” a lui John Zorn). Altfel spus, nici un compozitor din cei enumerați mai sus nu se conformează decât parțial criteriilor formulate în lista lui Kramer sau în lista lui Mahnkopf. Este vorba aici nu atât despre o simplă diferențiere (tonal-atonal sau modern-postmodern) și nici măcar de una dublă (modern-postmodern, cu
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
cu o diferențiere ulterioară în interiorul postmodernismului muzical), cât despre o diferențiere triplă în interiorul aceleiași perioade (postmoderne), iar ambele liste nu pot fi considerate drept totalizante și pe deplin relevante, de vreme ce criteriile pe care acestea le conțin corespund unui sau altui compozitor doar într-un mod selectiv și se prezintă a fi mai degrabă „mozaicate” decât „monolitice”. Este o cu totul altă situație față de aceea a clasicismului vienez sau al romantismului austro-german, perioade istorice definibile printr-o omogenitate stilistica incomparabil mai avansată
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
cât și la nivelul esteticii personale (ca imagine a câmpurilor categoriale abordate) în cazurile concrete ale lui Haydn, Mozart și Beethoven. Omogenitatea, însă, se impune la nivelurile de gen și formă, ea fiind definită și elaborată chiar de către acești trei compozitori și persistă cu diverse grade de transformare pe întreaga durată a romantismului (austro-german și a școlilor naționale). footnote>, dar și de efortul de canonizare sau, altfel spus, re-inventare a clasicismului vienez în termeni de referent legitimator depus de către romantici. Diferența
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
VI. 203 (v.1.0F - 27/11/1996) - ISSN: 1188-2492, subcapitolul 2): “Istoria muzicii occidentale poate fi gândită la modul global că un mare discurs despre emanciparea (eliberarea - n.n., O.G.) sunetului. S-ar (putea - O.G.) spune că muzicienii (compozitorii) caută să regăsească ceea ce este în stare materialul sonor, insă prin intermediul regulilor și cutumelor artei componistice pe care ei o moștenesc. «Prin intermediul» înseamnă cu ele și în pofida lor: constrângerile asupra timbrurilor impuse prin orchestrație, asupra duratelor și ritmurilor reglate prin
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
reglate prin măsură, asupra înălțimilor fiind determinate prin intermediul scărilor și modurilor, asupra asamblării unităților sonore, acestea supuse principiilor armoniei și melodiei. Analiza critică a acestor reguli le face să apară ca si contingențe (s.n. - O.G.).” În consecință, continuă Lyotard “Compozitorul de astăzi are sentimentul că totul este posibil și că el trebuie să inventeze pentru fiecare lucrare nu doar forma ei muzicală, ci și regulile muzicii (însăși - O.G.)”. footnote>. Dată fiind această situație în postmodernitate, putem proceda printr-o
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
oricare tip de polemizare sau de incursiune analitică pe marginea identității și categoriilor postmodernismului artistic determina într-un mod implacabil implicarea problemei canonului. Ceea ce ar rămâne, însă, de facut înaintea ceremoniei de nominalizare (a titlurilor de lucrări, a numelor de compozitori, a "etichetelor" stilistice sau a listelor canonice) ar fi identificarea unui ansamblu de coeficienți ai distorsiunii semantice care similar prafului depus pe sticlă unui geam ar împiedica vizualizarea completă a unui peisaj într-o zi senina și ar deformă imaginea
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
unei delimitări ceva mai clare între tipologiile modernista și postmodernă a concepțiilor componistice, văzute atât genealogic - că descendentă, și "termic" - prin gradele arderii conceptuale, cât și prin claritatea coagulanta în formularea propriului stil. Drept exemplu invocam aici șapte personalități de compozitori, care într-un număr de scrieri sunt valorizați că și artiști prin definitie postmoderni. Este vorba despre John Cage, Iannis Xenakis, Alfred Schnittke, precum și despre membrii școlii minimaliste americane - Philip Glass, Terry Riley, Steve Reich și La Monte Young. Conform
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
că și artiști prin definitie postmoderni. Este vorba despre John Cage, Iannis Xenakis, Alfred Schnittke, precum și despre membrii școlii minimaliste americane - Philip Glass, Terry Riley, Steve Reich și La Monte Young. Conform criteriului genealogic, al identității și provenienței, toți sunt compozitori moderniști din mai multe motive: (a) Fiecare dintre cei menționați mai sus își formulează propria ideologie, estetică și stil în termenii unei raportări critice prin negarea exclusivă a referentului determinant care era orientarea pan-serialistă (serialismul integral) definitorie în ipostaza ei
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
la intuitivismul lui Cage, menținerea unui control drastic asupra procesualității, etichetabil drept New Determinism (Terry Riley, În C - 1964 sau Steve Reich - Piano Phase - 1967). Este suficientă oare repudierea asumată a hegemonului pan-serial pentru a-i consideră pe acesti compozitori drept aparținând postmodernismului? Sau, invers, aceasta "dezlegare" virulenta de pan-serialism determina posibilitatea formulării și realizării unui set de principii identificabile drept postmoderne? Sau, mult mai probabil, este vorba, poate, despre dialectica internă prin care modernismul înalt își articulează sensurile
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
afișării unei titulaturi stilistice - stocastism, minimalism, aleatorism/intuitivism, evident, în intenția de a se prezenta într-un mod concurențial solid, însă tot prin similitudine și nu pur și simplu printr-o indiferență deconstructivă, doar aceasta putând să-i prezinte drept compozitori cu adevarat postmoderni. "Temperatura" atitudinala fiind de o evidență incandescenta inovativă și, simultan, contestatara, daca ne gândim la componentă experimentalista a muzicii, îi considerăm pe compozitorii enumerați mai sus ca aparținând ultimei avangarde, chiar dacă toți cei menționați afișează elemente implicate
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
pur și simplu printr-o indiferență deconstructivă, doar aceasta putând să-i prezinte drept compozitori cu adevarat postmoderni. "Temperatura" atitudinala fiind de o evidență incandescenta inovativă și, simultan, contestatara, daca ne gândim la componentă experimentalista a muzicii, îi considerăm pe compozitorii enumerați mai sus ca aparținând ultimei avangarde, chiar dacă toți cei menționați afișează elemente implicate ulterior în concepții artistice definibile drept postmoderne. Spre exemplu, John Cage proclama prin òpus-urile sale disoluția și ulterior moartea autorului, Iannis Xenakis își edifica întreaga concepție
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
formulează programul în termenii unei atitudini aproape ironice-condescendente față de exagerările unei concepții seriale deja anacronice de pe vechiul continent. Oricât de contestatare ar fi aceste reacții la adresa pan-serialismului, considerăm că aceasta disociere nu este suficientă pentru a-i defini pe compozitorii mai sus enumerați drept postmoderni. Este vorba doar despre ecuația unei evoluții interne a modernismului muzical înalt și, în același timp, despre o prefigurare a unei foarte apropiate dispersii a celei de a treia avangardă și împreună cu ea a întregului
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
I) sau , spre sfârșitul părții a patra - un motiv din opera Tristan și Isolda de Richard Wagner. Amândouă citatele, pe lângă altele utilizate în această simfonie, dețin atât o functie expresiva propriu-zisă, dar și una alegorica, de trimitere mediate la biografia compozitorului. footnote> pe care citatul o exercita la Schnittke. Însăși juxtapunerea sau chiar sincronia materialului original cu inserția străină nu reprezintă o simplă alăturare, ci din contră, un factor generator de tensiune sugestiva (intertextuală), discursiva (citatul stând drept semn pentru întregul
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
o altă ordine de idei, este în egală măsură incitant și sugestiv jocul pe care il întreprinde John Rea atunci când încearcă o resemnificare a istoriei muzicii filtrând-o prin grila de lectură a binomului modern-postmodern: "După epoca lui Wagner, toți compozitorii moderniști, precum și cei postmoderniști mizează pe un «timp istoric », deoarece istoria și conștiința istorică servesc ambele categorii de artiști. În fapt, miza este anume această și nu altă! În această perspectivă Brahms este postmodern, în timp ce Wagner este modern. Brahms pariază
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]