1,430 matches
-
în pretextul uneia dintre cele mai baroce și ciudate aventuri onirice și ezoterice ale lui Corto Maltese. Rețeta borgesiană a lui Pratt este mobilizată în acest text ce evocă predilecția hipnotică a scriitorului argentinian pentru gnoză și mistere. Venețian și cosmopolit, Pratt se amuză construind un text în care Graalul se întâlnește cu enigmatica și seducătoarea Tamara de Lempicka. Profesorul Steiner îl însoțește către reședința lui Hermann Hesse pe marinarul cu cercel în ureche ce devine, dincolo de poarta de ivoriu a
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
sale o iubire care nu supraviețuiește separării războiului. Între Pietro Bronzi și Luciana, logodnica sa, se interpune umbra fratelui, Luca. Dragostea interzisă este mărturisită în decorul stilat și decadent al balului pe care guvernatorul insulei Rhodos îl oferă coloniei sale cosmopolite. Elegant și stoic, Pietro acceptă judecata inclementă a despărțirii. Ofițerului de aviație nu îi mai rămâne decât promisiunea unui câmp de luptă care să însemne sfârșitul. În acest Rhodos ce cunoaște încă eleganța rafinată a păcii, trăind, inerțial, sub semnul
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
își țese visele. Koinski este, acum, personajul-raissoneur ce îi oferă lui Pratt ocazia de-a se întoarce către o Italie în care finalul războiului mondial a încetat să mai fie doar o promisiune. În acest teatru de operații excentric și cosmopolit, vocile istoriei se unesc într-un dialog ce anunță universul de după 1945. Războiul din Italia, astfel cum este el descoperit de ofițerul englez Bill Fogg în Un pâle soleil printanier, evocă încleștarea în care linia de demarcație dintre aliați și
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
pe verandă. Doamne, ai pățit-o. — Am trecut prin infern, bolborosi Ignatius, apucând-o pe Myrna de mâneca hainei și trăgând-o în antreu. De ce ai ieșit din viața mea, cochetă rea ce ești? Noua ta pieptănătură e fascinantă și cosmopolită. Apucă coada și o apăsă de mustață, sărutând-o viguros. Mirosul de funingine și carbon al părului tău mă excită. Trebuie să plecăm imediat. Trebuie să merg să mă fac hippy în Manhattan. — Știam eu că ceva nu-i în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
Doar câteva din familiile istanbulite cele mai vechi au rămas În locul În care s-au născut, a explicat bucătarul cu un aer autoritar, Începând să scoată mațele unui macrou imens și să-l curețe. Orașul a fost odată atât de cosmopolit, a continuat bucătarul frângând șira spinării macroului mai Întâi deasupra cozii și apoi sub cap. Aveam o groază de vecini evrei. Aveam și vecini greci și armeni... pe când eram copil aveam obiceiul să cumpăr pește de la un pescar grec. Croitoreasa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
ăsta, nu e vina mea, nu e nici vina părinților mei. Îmi pare rău, zise Diane, n-am vrut să iasă așa. Kitty voia să-și Înțeleagă prietena, dar Îi venea greu să creadă că Într-un oraș atât de cosmopolit precum Los Angelesul, unde albii reprezentau minoritatea, un ospătar dintr-un parc tematic putea crede că Diane n-ar fi În stare să acopere o notă de plată doar pentru că era negresă. Diane era o femeie Înaltă, solidă, lângă care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
ca vehicul de cultură) se formează aproape în întregime în zona «tradiției moderne» sau a «tradiției rupturii»”. Prima „ruptură” literară și culturală majoră are loc între ideologia posteminescianismului ruralist, paseist etnicist și xenofob, deviată către reacționarismul populist, și cercul estetizant, cosmopolit, francofil al lui Alexandru Macedonski. Stigmatizat de opinia critică în urma nefastei epigrame antieminesciene („Un X pretins poet...”) pe fondul emergenței mitului postum al „poetului național”, mentorul Literatorului va rămîne practic singurul animator al „noului curent”, pînă la începutul secolului al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
emergenței mitului postum al „poetului național”, mentorul Literatorului va rămîne practic singurul animator al „noului curent”, pînă la începutul secolului al XX-lea. Eclectic, impur și mimetic la rîndu-i, primul romantism românesc de la mijlocul secolului al XIX-lea fusese revoluționar, cosmopolit, progresist și francofil; prin Eminescu și prin filtrul junimist devine metafizic, conservator și germanofil, impunînd o ontologie lirică, un limbaj omogen și prefigurînd - deja - spiritul Decadenței. „Liniile de forță ale vocației poetice eminesciene” - observă același V. Ivanovici - vor determina „în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mutații ale acelor ani; situația socială a contribuit într-o nu mică măsură la refuzul literaturii anterioare” (ibid., p. 267). În România, prima ruptură literară modernă - inițiată de cercul Literatorul lui Al. Macedonski - fusese o alternativă poetică estetizantă, urbană și cosmopolită, de obediență francofilă, față de populismul posteminescianismului sămănătorist: o aristocrație de drept poetic, o afirmare a artei pentru artă și a limbajului autonom, nonmimetic, „purificat” al poeziei noi. Primele articole programatice folosesc denominațiuni vagi, cu conotații „noviste”: „Poezia viitorului“ (1892) de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
alfabetizare a țărănimii (stimulată de programul ministrului liberal al învățămîntului, Spiru C. Haret) și un „apostolat” prounionist; pe de altă parte, a constituit o repliere agresivă în fața modernității „bolnave”, „degenerate” și „înstrăinate”, ce amenința să disloce - prin industrializare și citadinizare cosmopolită - comunitățile organice tradiționale, provocînd rupturi culturale și lingvistice între elita conducătoare și țărănimea văzută ca matrice a românității pure; esteticul va fi, în consecință, repudiat în favoarea unui moralism idilizant, rudimentar-populist, pitoresc-etnografic și sentimental. Prezența masivă a evreilor ca agenți ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
treptată - și discretă - evoluție spre modernism: Versuri, devenită de la al șaptelea număr Versuri și proză (1911-1916), după modelul publicației omonime franceze Vers et prose. Articole „de direcție” nu prea există, revista fiind mai degrabă un caiet literar. Conducători - doi autori „cosmopoliți”: I.M. Rașcu și Alfred Hefter-Hidalgo. Cel din urmă colaborează în 1912 la Simbolul și îi va publica lui Tzara - la finele lui 1915, după plecarea la Zürich - o traducere din Walt Whitman („Song of myself“). Pe lîngă colaboratorii simboliști nelipsiți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ale d-lui Duhamel. Dar dînsul nu spune că și școlile aduc oarecare folos: agită, stimulează, provoacă discuții. Și nu totdeauna discuțiile sînt nefolositoare” (ibid). Contestarea lui Densusianu indică o primă depășire a maniheismului ruralism etno-național vs estetism urban și cosmopolit, fapt evidențiat în articolul „Mișcarea contimporană poetică“: „S-ar atribui grăbit toată zarva ultimei ere artistice celor două curente: tradiționaliști-simboliști, poporaniști-dezrădăcinați. Multă vreme diferențierea se făcea între cei strînși în jurul unui pachiderm universitar și cei izolați în triburi fără șef
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
al Literaturii Române, vol. I, A-B, Editura Univers Enciclopedic, Academia Română, București, 2004, p. 278). Însă Dadaismul - „programat” pentru Centru, deși venit dinspre periferiile Europei - are și un traseu politic special: amorsat, ca o cultură anarhică a „Carnavalului”, în mediile cosmopolite de artiști imigranți dintr-o țară neutră, el va ajunge în anii imediat următori să „cucerească” Parisul, Berlinul și Statele Unite, politizîndu-se și generînd două disidențe „revoluționare”: în Franța - Suprarealismul (care va sfîrși prin a-l „devora”), iar în Germania - Constructivismul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
pentru expresioniștii de la Gîndirea, adevărata tradiție autohtonă este una a nonfigurativului, prezent și în arta noastră populară. Numai că, în vreme ce ultimii recuperau abstracționismul cu argumente spiritualist-autohtoniste, Vinea îl privește invers, ca pe o sursă „primitivistă” de legitimitate autohtonă a avangardei cosmopolite. În irepresibilul său elan, autorul pare să fi uitat însă că, în pictură, cubismul se născuse oficial în 1908, prin Braque și Picasso, nu în 1915, prin Marcel Iancu... În replică, tradiționalistul Al. Hodoș va publica în revista Țara noastră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
tradiție modernă; alții - să „corecteze” vechiul sămănătorism prin apelul la spiritualitate, la bizantinism, ortodoxie și substrat arhaic. Și unii, și alții încearcă să reformuleze pe alte baze decît înainte de război problema relației dintre tradiție autohtonă/specific național și modernizare/occidentalizare cosmopolită. Și unii, și alții se află în căutarea unui „esențialism” artistic de factură abstracționistă: citadinist, constructivist și laic într-o parte, ruralist, autohtonist-contemplativ și spiritualist - în cealaltă. (În Literatura română și expresionismul, Ov.S. Crohmălniceanu a urmărit această continuitate din unghiul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
expresioniste, apocaliptice. „Acroșul” la linia revistei se manifestă fie prin procedeul - des uzitat - al dedicației către un colaborator sau altul („Gamă“, „lui Tamas Aladar”, „Pasărea măiastră“, „lui C. Brâncuși” ș.a., dar și hibernala Crin - „domnișoarei Mirella M.”), fie prin redactarea „cosmopolită” a poemului în limba franceză (Filtre). Alteori, textele „ilustrează” liric un grupaj special (cel despre Brâncuși, bunăoară); în cel dedicat prezentării suprarealismului francez, poemul „Reper“ semnalizează discret în direcția halucinatoriului surrealist prin versuri ca: „Șerpuie pianul printre etaje/și vocea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sălbatecă“) prin care îl răvășise și îl transformase interior pe „Dori” în timpul unui stagiu parizian. „Plîngerea către Ygor” deplasează aparentul clasicism (infuzat obsesional, psihologizant) al primei părți către un monolog poetic de un lirism melancolic (narator: Dorimedont), drapînd sub străluciri cosmopolite nostalgii ale naturii sălbatice de pe fluviul Enisei, din Țara Sovietelor... Cucerit de muzica rusului, Dorimedont eșuează lamentabil în platitudinea domestică, dezvăluindu-și în final - cu ironie „teatrală” - trucurile propriului text: „victoria sălbatecă” se transformă astfel într-o înfrîngere personală. „Nobila
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
însă un manifest ortodoxist și antimodern(ist), în care artiștii laicizanți apar expuși anatemei viitorului: „...și vor fi dezvrăjiți și trimiși spre pocăire în sihăstrii claustrale din toate taberele artei îndrăcite unde pîndesc: rasputinii popiți, călugării fugiți, iudeii renegați, renegații cosmopoliți, francmasonii intelectuali, raționaliștii mistificatori și alte făpturi cu mutră asemeni omului și masca artistului genial”. Ortodoxismul lui Sandu Tudor pare uneori colorat... aproape futurist: „Omul artei viitoare va fi un uimitor erou făurar (...) asemeni paloșului heruvimilor cărora li s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
colaborator permanent. Un studiu comparativ între poemele sale și cele semnate de Ion Vinea ar scoate la iveală similitudini surprinzătoare, de la decupajul versurilor pînă la cerebralitatea și tonul elegiac, reținut, al acestor compoziții lirice, diagrame „simultaneiste” ale tristeții în decor cosmopolit. Același Linze s-a ocupat, după cum am văzut, de vizita artiștilor plastici din Belgia la marea expoziție internațională de la București. Textele sale au fost citite la toate manifestările poetice ale Contimporanului. Numărul 57-58 conține un bogat grupaj de prezentare a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
al optzeciștilor - trebuie înțeles și ca o expresie a domesticirii avangardismului, integrat intertextual în cîmpul dinamic al tradiției culturale. Dacă protocronismul legitimează politic și identitar inovația estetică radicală, postmodernismul re-legitimează estetic avangarda, cu o vădită simpatie (implicit ideologică) pentru caracterul „cosmopolit”, „subversiv”, „antiautoritar”, „demofil” (v. „coborîrea poeziei în stradă”) și „detabuizant” (la modul ludic, ironic, parodic și experimental) al acesteia. Sub presiunea noului concept, ideea înrudirii între experimentalismul postbelic (înțeles ca model „afirmativ”, ca „preocupare pentru articulațiile formale ale operei”) și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
nevoii de sincronizare europeană (de a fi „în rînd cu Europa civilizată”) și de căutare a originalității locale, „specific autohtone”, iar avangardele istorice au părut să ofere argumente „extreme” pentru ambele opțiuni: sincronizare deplină cu cele mai novatoare tendințe europene, cosmopolite și emancipatoare, dar și precursorat absolut, modernism „de export” ș.cl. În perioada interbelică, avangardiștii au fost apreciați - atunci cînd au fost! - mai ales pe latura tradiționalismului/clasicismului/lirismului lor rezidual, pentru latura „cuminte” a scrierilor, pentru virtuozitatea formală, bref: pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
tradiției. Pe urmele lui Urmuz, Jacques G. Costin deconstruiește cu rafinament ironic tradiția „clasică”, nefiind - propriu-zis - un revoltat sau un anarhic al formei. Sculptura esențializată, abstracționist-primitivistă a lui Brâncuși și a elevei sale Milița Petrașcu se înscrie deopotrivă pe orbita cosmopolită a Contimporanului și pe cea spiritualist-autohtonistă de la Gîndirea, iar arhitectul, pictorul și decoratorul constructivist Marcel Iancu se arată a fi uneori, în plastica sa, un eclectic fantast cu nostalgia formelor canonice. În fapt, prima avangardă autohtonă se dovedește a fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
paseist și etnicist dominant în epocă; ea va fi redimensionată pe linie latinist-academizantă de către Ovid Densusianu și revista Vieața nouă, apoi - foarte repede - contestată de către tinerii „independenți” de la Insula, Simbolul, Viața socială, Noua Revistă Română, Fronda și Chemarea; estetismul parnasiano-simbolist - cosmopolit, aristocratizant și boem - nu reprezintă însă decît un epifenomen al „complexului periferiei”, un evazionism asumat ca protest antifilistin, ca ridicare deasupra mediocrității vulgului și a provincialismului tradiționalist. În forme răsturnate, complexul se regăsește deopotrivă în „micul romantism provincial” (G. Călinescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și a provincialismului tradiționalist. În forme răsturnate, complexul se regăsește deopotrivă în „micul romantism provincial” (G. Călinescu) cu accente realiste și naturaliste al literaturii „dezrădăcinaților”, „inadaptaților” și „învinșilor”; pe alte coordonate îl vom regăsi, după Primul Război Mondial, la avangardiști cosmopoliți și la unii ortodoxiști din cercul revistei Gîndirea, la reprezentanți ai „tinerei generații” și la post-maiorescieni atipici precum G. Călinescu, la apărători ai tradiției bizantine (N. Iorga) și la apologeți ai substratului arhaic traco-get sau neolitic (Dan Botta, Lucian Blaga
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
avea însă nevoie de un context favorabil de receptare, de un organism-gazdă pe măsură, în interiorul căruia să explodeze; or, România anului 1916 nu era decît o provincie fără ecou a Europei; internaționalizarea se va produce, așadar, mai întîi în mediul cosmopolit, subversiv și antirăzboinic al Zürich-ului; Dada va asalta apoi Parisul și Berlinul (unde mișcarea se politizează, însă, în sens revoluționar) pentru ca „exhibiția” să se stingă, din nou, la periferia Europei Estice (Boemia), după ce energiile îi vor fi fost preluate și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]