930 matches
-
omul cu care se identificaseră și de care, desigur, se temeau. Pe de altă parte, Lenin a murit asasinat, într-un mod la fel de puțin natural ca și taurul. Această moarte impunea o reparație ieșită din comun, ștergerea oricărei urme de culpabilitate care ar fi putut să cadă asupra vreunuia dintre ei. Trebuie să fi fost o concentrare de emoții adînci pentru a-i convinge pe acei atei înverșunați să-l trateze în fața lumii pe defunct ca pe o divinitate, să-i
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
neglijare sau chiar maltratare. Intervenția echipei terapeutice ajută membrii familiei să se ocupe de modificările survenite odată cu boala, opțiunile noi, stressul continuu și posibilitățile de comunicare pe termen lung. Este necesar a discuta deschis despre viitorul bolnavului și al familiei, culpabilitate, depresie, temeri de abandonare și dependențe. Soțul invalidat poate necesita sfaturi asupra felului în care să se revanșeze pentru ajutorul primit de la persoanele iubite și de la cei care-l îngrijesc, să mențină părerea bună despre sine și să învețe să
Scleroza multiplă by Petru Mihancea () [Corola-publishinghouse/Science/92062_a_92557]
-
creștini în ultimii patru ani ai domniei sale, pentru a arunca asupra lor vinovăția incendierii Romei (64 p.Chr.) și pentru a convinge poporul, că nu el săvârșise crima de care era acuzat de vocea poporului. Din fragmentul prezent în Annales, culpabilitatea creștinilor apare incertă, întrucât inocența lor este proiectată cu claritate de tăcerea lui Suetonius (70-122) și a lui Cassius Dio (155-235), care fac să decadă responsabilitatea incendiului numai pe Nero, dar o fac intenționat, pentru că incendiul Romei a fost întâmplător
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
În picioare.” (I. Kant) Din doi care privesc, unul devine judecător. (Nu numai curiozitatea oamenilor este foarte mare, dar și tendința acestora de a arbitra, criticând și condamnând cu convingerea că judecata lor este cea dreaptă.) „Dacă competența morală e culpabilitatea conștientă de sine, iar culpa care se autoignoră e semnul incompetenței morale, atunci iertarea acordată «celor care nu știu ce fac» e, În primă instanță, inacceptabilă. Numai că păcatul comis fără conștiința păcatului e distinct de păcatul comis cu conștiința corectitudinii, respectiv
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
cealaltă față a tabuului care apasă asupra nonlecturii și a rețelei de angoase, fără Îndoială provenite din copilăria noastră, care Îl subîntind. E imposibil așadar să sperăm că vom ieși cu bine din acest gen de situație fără a analiza culpabilitatea inconștientă pe care o suscită mărturisirea de a nu fi citit anumite cărți, iar acest eseu Își propune tocmai să contracareze respectiva culpabilitate, fie și parțial. Să reflectezi asupra cărților necitite și asupra discursurilor pe care le suscită acestea e
[Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
imposibil așadar să sperăm că vom ieși cu bine din acest gen de situație fără a analiza culpabilitatea inconștientă pe care o suscită mărturisirea de a nu fi citit anumite cărți, iar acest eseu Își propune tocmai să contracareze respectiva culpabilitate, fie și parțial. Să reflectezi asupra cărților necitite și asupra discursurilor pe care le suscită acestea e cu atât mai dificil cu cât noțiunea de nonlectură nu este clară și e greu uneori să știi dacă cineva minte sau nu
[Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
demolarea falselor și învechitelor echilibre, la sfîșierea ambalajului comercial al comportamentelor la toate nivelele etic, moral, intelectual -, la distrugerea trucatelor imagini despre noi înșine. Autoagresiunea este momentul în care sîntem împinși spre analiză, spre șansa conștientizării imperfecțiunii, a sentimentului de culpabilitate, a concluziei că numai norocul de a fi nedesăvîrșiți ne oferă promisiunea unei posibile deveniri. Se-nțelege, vorbim despre agresiunea care clatină pentru a stabiliza, de dezechilibrul purtător al unui alt echilibru ce va fi într-un raport fidel cu
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
De cînd a aflat, mă simt hărțuit, speriat, urmărit... poate că n-ar trebui... poate că n-am motive... înainte de a afla nu aveam deloc sentimentul de vinovăție, nu știam că o mint... acum însă... Ea 1: (cu totul în afara culpabilității) Eu, dacă aș putea să stau de vorbă cu ea, i-aș spune: Doamnă, el e prea multă iubire și dumneavoastră prea singură ca să-o puteți suporta... Iubindu-l eu, nu înseamnă că îl împărțiți... dimpotrivă, îl lăsați să fie
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
tovarăș Paleu care în fața lămpii de interogatoriu ar spune orice, și ar inventa orice poveste oricît ar fi ea de ciudată pentru a nu fi afectat. Distractiv la început, odată încheiat "momentul artistic" nu mai e decît un sentiment de culpabilitate furișat în suflet; toți am făcut așa, am acceptat compromisul, ne-am înjosit, pînă cînd nu ne-am mai înțeles nici noi înșine. Practic, atît prima seară, cît și dosarele securității din a doua întîlnire, care se vor dovedi mai
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
mori. Literatura de specialitate numește această stare de apăsare morală, pe care o apropie de melancolie, sentimentul de depresie vitală. Durerea morală este resimțită ca o pedeapsă pentru greșelile sau păcatele comise de către individ. Ea se asociază cu ideile de culpabilitate și pune persoana Într-o stare de inferioritate și regresiune (J. Delay și P. Pichotă. Această durere nu are un caracter corporal și nici psihic, ci este raportată la valorile morale. Durerea morală este similară chinului. Ea reprezintă plata individului
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
Cum trebuie să trăim? Ce trebuie să facem și ce trebuie să evităm? În privința aceasta, filosofii sunt cei care dau răspunsurile. G.W.F. Hegel afirmă că istoria umanității nu este așezată pe terenul fericirii. Pentru A. Schopenhauer „existența este culpabilitate și, prin aceasta, suferință”. După M. Scheler „sentimentul suferinței crește odată cu dezvoltarea civilizației, negăsindu-și compensația decât În iubire, ca sentiment al seninătății”. M. Scheler crede că pentru a diminua și suprima orice suferință există două metode: aă lupta activă
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
curajul de a acționa, autostimularea prin succesele obținute În viață, existența unui suport moral-religios. Factorii negativi sunt reprezentați de absența unei educații și instrucții corespunzătoare; prezența unor modele negative În formarea personalității și imitarea acestora, eșecuri, complexe de inferioritate și culpabilitate, claustrarea cu privarea de libertate, teroarea psihică sau tortura fizică, mizeria, sărăcia, foamea, lipsa de Încredere În sine și situațiile repetate de eșec, existența unor boli cronice invalidante; absența unui suport moral-religios. Este firesc, având În vedere factorii formatori ai
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
la rândul ei „Închisă” În interiorul unor limite care-i sunt impuse de condițiile de viață exterioare sau interioare ei. Caracteristicile persoanei-limită sunt: starea de neliniște și tensiune interioară, o mare Încărcătură emoțional-afectivă, dificil de suportat, situații conflictuale sau complexe de culpabilitate, inferioritate etc., sentimentul unui pericol, mai mult sau mai puțin definit, insecuritate, impresia de incapacitate de a se putea apăra, centrarea atenției și activității asupra unei singure „teme” legate de nesiguranța și pericolul care amenință individul, dificultăți de adaptare, de
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
faptul de „a fi tu Însuți”, constrângerea Îți impune cu caracter de obligativitate „a fi conform unei voințe străine și de regulă, nedorită”. Dar constrângerea poate veni și din interiorul persoanei sub formă de scrupule morale, remușcări, regrete, sentimente de culpabilitate etc. Se produce În acest caz un conflict valoric interior Între voință și conștiința morală, Între „ce vreau” și „ce trebuie”. Trebuie stabilit astfel un acord Între voință și conștiință, mai exact un raport de subordonare a voinței față de conștiință
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
propriu-zis, ca În sensul păcatului religios care reprezintă o „ofensă adusă lui Dumnezeu”. El este, În primul rând o „abatere de la legile moralei”. 2. Vinovăția După cum am arătat, trebuie să facem diferența Între păcat și vinovăție. Termenul de vinovăție sau culpabilitate vine de la latinescul culpa, -ae = greșeală, deprindere rea, stricăciune, pagubă, rău. Vinovat sau culpabil este cel care greșește. Înțelegem prin vinovăție starea celui care este vinovat. Acțiunea umană nedreaptă. Greșeala sau vina de care cineva se consideră responsabil moral. Este
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
este vinovat. Acțiunea umană nedreaptă. Greșeala sau vina de care cineva se consideră responsabil moral. Este sentimentul sufletesc al vinovăției, trăit de individ În planul conștiinței sale morale (A. LittréĂ. Pentru P. Foulquié și R. Saint-Jean, sentimentul sau complexul de culpabilitate este o stare patologică constând În faptul că subiectul se simte vinovat În fața conștiinței sale de o greșeală intenționat comisă sau independent de voința sa, pentru care acesta trebuie să fie pedepsit. K. Jaspers, care a dedicat un important studiu
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
acestora previne sau anulează efectele prejudiciului; dă reparația prejudiciului este posibilă prin acte materiale, psihologice (Împăcarea părințiloră sau morale (iertarea agresorului de către victimăă; eă orice prejudiciu adus unei persoane va reprezenta o experiență psihotraumatizantă pentru victimă și o situație de culpabilitate pentru agresor, cu efecte prelungite pentru amândoi. Aceste caracteristici definesc natura oricărui act de violență, dar, În același timp, deschid calea Înțelegerii statutelor și rolurilor speciale pe care le au persoanele implicate În acest tip de relație. Analiza relației interpersonale
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
mod automat Însoțit de o plăcere perversă a celui care-l comite. Există, În acest tip de acțiuni negative, o formă de satisfacție libidinală pe care agresorul o resimte În contactul său cu victima. Această satisfacție Îi anulează sentimentul de culpabilitate sau cel puțin Îl face să se simtă Învinovățit de către alții, și În nici un caz de propria sa conștiință. Anestezia morală a agresorului este satisfăcută de actul de agresivitate comis. 2. Persoana care este prejudiciată Dacă se poate vorbi despre
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
ca pe o pierdere personală de diferite tipuri (acțiune, comunicare, conduită etc.Ă. În sensul acesta, se poate admite că, din punct de vedere psihologic, regretul este fie consecința unei situații castratoare, fie chiar spectrul permanent al unui complex de culpabilitate. De regulă, regretul succede Întotdeauna unei acțiuni care s-a produs În trecut. El este o stare sufletească, o experiență durabilă prin care trecutul unei persoane este actualizat. Este o prezentificare a unor acțiuni ratate, penibile, greșite sau neefectuate, din
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
În trecut. El este o stare sufletească, o experiență durabilă prin care trecutul unei persoane este actualizat. Este o prezentificare a unor acțiuni ratate, penibile, greșite sau neefectuate, din trecut. Regretul este o stare ideo-afectivă complexă, care asociază o idee (culpabilitatea, nereușita, refuzul etc.Ă cu o anumită stare afectivă (tristețea, rușinea, dezgustul etc.Ă și care se impune conștiinței morale a individului În asemenea măsură Încât, În unele cazuri, el poate fi confundat cu evocările obsesive. Ca și În cazul
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
boală, ci o suferință morală, datorită pierderii valorii propriului său Eu, o alterare care vine din planul conștiinței ce sancționează Eul pentru faptele comise În trecut. Viața va deveni o tortură. Izolată, persoana se Închide În sine, trăindu-și propria culpabilitate. Care poate fi soluția În acest caz? Regretul nu este Însă numai tortură sufletească și morală. El actualizează vinovăția, pentru a o putea repara. Vinovăția morală este Însăși condiția desprinderii, prin regret. Faptul de a regreta actele comise este, dincolo de
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
arhetipul suprem, la divinitate, care este chemată să judece actele mele. Căința este efortul de a mă putea prezenta În fața Judecătorului pentru a putea obține iertarea. Prin căință, eu doresc să mă desprind de vinovăție, să-mi anulez complexul de culpabilitate. Pentru M. Scheler, acest judecător, care este reprezentat prin conștiința morală, incarnează o „ordine invizibilă și un subiect moral personal care prezidează această ordine”. Căința mă Întoarce În trecut, la greșelile și faptele mele reprobabile. Căința refuză, respinge actele negative
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
am putea numi „Înrăirea individului”, căderea În starea de ființă primară. Care sunt acești factori? Toți cei care pot determina o tulburare a dezvoltării și a existenței normale a eului, și anume: frustrări, complexe, În special de inferioritate și de culpabilitate, carențe emoționale, o situație oedipiană nerezolvată, situații castratoare etc. 6Ă Un rol important În formarea tulburărilor psihomorale revine și condițiilor precare de viață (sărăcie, mizerie, deportări, exil, războaie, revoluțiiă, lipsa unei educații și a unei instruiri ordonate și complete, schimbările
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
un personaj care ilustrează nebunia. El are un rol special care se raportează la un conflict. Acest conflict se construiește Întotdeauna pe o abatere de la normele morale. În cazul acesta, nebunia culturală are În centrul ei vinovăția tragică, complexul de culpabilitate. Tot În seria nebuniei culturale se Înscriu nebunia eroică, ilustrată de nebunia lui Ahile, și nebunia abandonului, reprezentată de sinuciderea Didonei. O formă intermediară, Între nebunia culturală și nebunia psihomorală, o reprezintă posesiunea demoniacă. Aceasta din urmă este legată de
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
frustrare și tipurile respective de conduită Cap. V. Frustrația în procesul de integrare socială a personalității Cap. VI. Fenomenul de frustrație din perspectiva psihopatologică Cap. VII. Sentimentul de frustrație în opere literare Capit. VIII. Frustrația „Eului”: sentimentul de autovinovăție, de culpabilitate Referințe bibliografice CAPITOLUL I „Integrarea” și „frustrația” în sistemul științelor despre om Faptele curente de viață arată că există o gamă foarte largă a gradelor de frustrare, care diversifică formele de trăire internă și de manifestare comportamentală la frustrație: de la
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]