738 matches
-
unitate proiectată în afară"280. Potrivit celeilalte, realitatea absolută este energia și în ea se cuprind și fenomenele de conștiință. "Unitatea energiei este dovedită în mod inductiv, prin experiențele care se fac asupra transformării formelor de energie, iar în mod deductiv ea este dovedită din postulatul uniformității naturii"281. Ambele ipoteze întâlnesc obstacole pe care nu le pot trece, devenind insuficiente în raport cu ceea ce ele trebuie să explice: unitatea lumii (a fenomenelor fizice și a celor sufletești). Ipoteza idealistă ajunge la solipsism
Filosofia umanului: personalism energetic şi antropologie kantiană by Viorel Cernica [Corola-publishinghouse/Science/1444_a_2686]
-
ar fi oferit numai epura unei creativități arhiartistice. Un poem sau altul, cutare sau cutare vers nu sunt socotite decât simple aspirante la posibilul model absolut, tinzând asimptotic spre tipul lor de „poezire” ideal. Pe lângă o atât de decisă orientare deductivă, mai este de reținut ipoteza conform căreia, din punctul de vedere al „realizării” (termenul trebuie înțeles drept un derivat de la „real”), între poezie și proză nu ar exista nici o diferență esențială. Un fir neabătut conduce în toate aceste cercetări, fără
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288409_a_289738]
-
teoriilor mari este încheiată; abordările locale, temporale și situaționale sunt reclamate în momentul de față. Schimbarea socială rapidă și rezultatul acesteia, diversificarea lumii confruntă din ce în ce mai mult cercetătorii cu perspective și contexte sociale noi. Acestea sunt așa de noi că metodologiile deductive tradiționale derivarea ipotezelor și a întrebărilor cercetării din modelele teoretice și testarea acestora în raport cu evidența empirică fac pe cercetători să eșueze în distingerea obiectivelor investigației lor. Astfel, cercetarea este forțată tot mai mult să folosească strategii inductive: în loc de a porni
by Mircea Agabrian [Corola-publishinghouse/Science/1071_a_2579]
-
a acestora, constituie a doua decizie ca importanță în designului cercetării. Argumentul rezidă în faptul ca cunoașterea poate avansa în științele sociale numai prin folosirea uneia sau mai multor strategii de cercetare. Pe scurt, patru strategii majore de cercetare (inductivă, deductivă, retroductivă și abductivă) asigură în modalități diferite răspunsul la întrebările cercetării. Strategia de cercetare inductivă începe cu colectarea datelor și apoi procedează la derivarea generalizărilor folosind așa numita logică inductivă. Ținta este să determine natura regularităților sau rețelele regularităților din
by Mircea Agabrian [Corola-publishinghouse/Science/1071_a_2579]
-
fi utilizate pentru explicarea producerii evenimentelor specifice prin localizarea lor într-un pattern al regularităților determinate. Această strategie este utilă pentru răspunsul la întrebarea "ce?" dar este mai limitată în capacitatea acesteia să răspundă la întrebarea "de ce?". Strategia de cercetare deductivă adoptă un punct de vedere complet diferit. Ea este potrivită în mod special pentru a răspunde la întrebarea "de ce?". Strategia începe cu unele regularități care au fost descoperite și care cer o explicație. Cercetătorul trebuie să găsească sau să formuleze
by Mircea Agabrian [Corola-publishinghouse/Science/1071_a_2579]
-
teoria" și "metoda" interșanjabil ori chiar în combinație ca de exemplu în expresia "model teoretic". Dacă adăugam și noțiunea de modelare, atunci imaginea va fi mai complexă, de unde posibila confuzie pentru un cercetător începător. Unele strategii de cercetare, în particular deductivă și retroductivă, pot reclama ca modelele să fie dezvoltate la început. Acestea pot fi modele conceptuale, modele teoretice sau modele ipotetice ale relațiilor cauzale. Alte strategii de cercetare, în particular inductive, pot introduce modelul în etapa de analiză a datelor
by Mircea Agabrian [Corola-publishinghouse/Science/1071_a_2579]
-
mișcările din natură nu putem avea, prin urmare, vreo altă cunoaștere decât aceea că ceea ce poate fi derivat din imaginile noastre este în acord cu datele de observație. Un sistem al mecanicii va fi constituit din „imagini“ organizate în mod deductiv. Aceste „imagini“ trebuie să satisfacă trei cerințe. Prima este o cerință logică, a doua una empirică, iar a treia una pragmatică. Satisfacerea cerinței logice face ca „imaginile“ să fie permise (zulässig). Imaginile sunt permise dacă nu intră în contradicție cu
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
semnificație se obține prin simpla decodare a semnelor lingvistice, prin aplicarea unei convenții Însușite; intenția de comunicare a locutorului, ceea ce el dorește cu adevărat să spună, Ține de domeniul implicitului, iar pentru recuperarea ei interpretul trebuie să parcurgă un proces deductiv, inferențial. Recunoașterea importanței intenției (speaker’s meaning) În procesul de comunicare este un pas definitor spre recunoașterea rolului capital pe care contextul Îl joacă În procesul de interpretare a enunțurilor. Această recunoaștere nu este directă, explicită, ci dedusă, deoarece, așa cum
Context şi semnificaţie. Abordare semio-pragmatică by Mircea D. Horubeţ () [Corola-publishinghouse/Science/675_a_1253]
-
de inferență are un caracter non demonstrativ; concluzia rezultată nu se impune cu necesitate (nu este unică), ca În cazul operațiunilor logice, ci pare a fi cea mai probabilă, din mai multe posibile, În contextul În care se desfășoară procesul deductiv. În strânsă relație cu viziunea conform căreia semnificația enunțului este echivalentă cu ceea ce vrea să spună emițătorul, se află o altă idee dezvoltată de teoria pertinenței (idee preluată de asemenea de la Grice), aceea că actul de comunicare are un caracter
Context şi semnificaţie. Abordare semio-pragmatică by Mircea D. Horubeţ () [Corola-publishinghouse/Science/675_a_1253]
-
produse. Așadar, contextul are ca sursă memoria individului, memorie care are trei componente: memoria de lungă durată, unde sunt stocate informațiile enciclopedice; memoria de scurtă durată, unde se depozitează informațiile rezultate din interpretarea enunțurilor imediat anterioare; memoria operativă a mecanismului deductiv, unde se află pentru o foarte scurtă perioadă (de ordinul secundelor) informațiile curente cu care operează acest mecanism (printre care ipotezele rezultate din percepția mediului fizic În care are loc comunicarea). Cu cât este mai mare capacitatea și accesibilitatea acestor
Context şi semnificaţie. Abordare semio-pragmatică by Mircea D. Horubeţ () [Corola-publishinghouse/Science/675_a_1253]
-
modularistă conform căreia mintea / intelectul uman are o structură ce funcționează la doua niveluri: unul periferic, modular, specializat, automat, locul de formare a reprezentărilor, unde se produce decodificarea lingvistică, și unul central, non modular, universal, nespecializat, loc al proceselor raționale, deductive, inferențiale - aici se produce tratamentul pragmatic al enunțului. Cei doi autori au fost, inevitabil, influențaȚi și de alte idei si teorii mult dezbătute În epocă, În domenii ca filosofia limbajului, lingvistica, semiotica, pragmatica, psiholingvistica, sociologia, logica ș.a. Dintre acestea menționăm
Context şi semnificaţie. Abordare semio-pragmatică by Mircea D. Horubeţ () [Corola-publishinghouse/Science/675_a_1253]
-
este interioară și proprie persoanei bolnavului psihic. Nebunia este vizualizată prin manifestările sale exterioare, atitudinile sau relatările bolnavului și mijloacele de expresie sau producțiile acestuia. Din acest motiv, modelul de gândire în psihopatologie va avea un dublu caracter: intuitiv și deductiv. Se va ajunge în acest caz la o analiză pur hermeneutică urmărindu-se explicarea „sensurilOR” persoanei bolnave psihic pentru a se putea deduce din acestea semnificația fenomenului psihic morbid. Studiul fenomenului morbid nu este însă limitat, în mod strict și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
anterior propuse metodologic și urmărind niște obiecte precise, ca realizare finală. Clinica este spațiul observației unei suferințe naturale, apărută în interioritatea normalului și care trebuie „descifrată” sau diagnosticată de către medicul clinician care o observă. Ea reprezintă un tip de raționament deductiv, pe când laboratorul reprezintă un tip de raționament inductiv. Laboratorul construiește „modelele patologice” în mod artificial, prin experiment, pe când clinica descifrează semnificația „modelelor naturale” apărute în sfera normalului. În felul acesta putem spune că experimentul de laborator introduce în mod dirijat
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
trebuie privit ca un mod particular de „raționament medical”. Toată gândirea medicală clinică este axată pe „diagnostic”. În cadrul acestui proces, „bolnavul” și „boala” reprezintă concepte operaționale ale gândirii medicale. Diagnosticul, ca formă de gândire medicală, este un raționament de tip deductiv, care urmărește să dea o formă logică, coerentă, „suferinței bolnavului”, convertind datele de semiologie clinică (simptomele) în elemente din care se construiește „cunoașterea medicală”. Aceasta va avea, în final, o formulare diagnostică, reprezentând rezultatul unui demers epistemologic. Etapele gândirii medicale
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
b) Apelul la autoritate, reprezentând acceptarea necondiționată a opiniei experților fără a o mai trece prin filtrul propriei judecăți, în mod automat și necritic. Ea reproduce spiritului vechiului dicton scolastic care afirma fără drept de replică: Magister dixit! c) Raționamentul deductiv, introdus de R. Déscartes, este o formă de gândire logică prin silogism care deduce adevărul despre un obiect gândit din judecăți prealabile care conduc către această concluzie. d) Observația curentă, nesistematică, introdusă de J. Locke, pleacă de la observații nesistematizate, disparate
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
e s c u293 constată că orice gîndire logică se dezvoltă cu ajutorul limbajului (în speță al unei limbi), iar limba este aceea prin care se realizează studiul logicii (= structurilor mentale) implicate într-o expunere și cu care se constituie sistemele deductive, adică teoriile logice. Ca atare, cu ajutorul limbii se realizează procesul logic (= gîndirea), studiul procesului logic (= logica) și structurarea teoriilor despre procesele logice (= metalogica). Se poate conchide de aici că participarea limbii la constituirea proceselor logice coincide cu participarea logicului la
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
prin afluxul de subiectivitate, pentru ca, după alte opinii, gîndirea lui Hegel, aflată sub zodia devenirii, să fie considerată expresia caracterului acestei limbi. Pentru limba franceză, căreia i s-a atribuit o ordine de tip mozaical, s-a considerat reprezentativă ordinea deductivă din filozofia lui Descartes, dar rafinamentul și precizia aceleiași limbi s-au văzut mai evident reflectate la Malebranche. S-ar părea, din cele prezentate, că fiecare dintre relațiile stabilite între trăsăturile limbilor și modalitățile de filozofare își are o anumită
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
seamă de disponibilitățile conectorilor de a se substitui reciproc în contexte lingvistice determinate, precum și de efectele semantice și pragmatice ale acestor substituții. Ar fi neeconomic (și nepotrivit cu scopul lucrării) să încercăm a construi o atare scală maximal, pe baze deductive; ne vom limita la tentativa de a explica, în cheie scalară, substituțiile discursive efectiv reperate, cu prezență masivă în materialul studiat. 4.4.1. Din punct de vedere logico-semantic, doi conectori pot fi echivalenți (impun același tip de relaționare a
[Corola-publishinghouse/Science/85001_a_85787]
-
specifice fiecărei discipline are rolul de a deschide calea centrării pe calitate și nu doar pe cantitate. De aceea se acordă o importanță deosebită dezvoltării capacităților intelectuale (observarea, capacitatea de a opera cu informațiile însușite, analiza, sinteza, raționamentul inductiv și deductiv) și a capacităților de autoinstruire, dar și educării atitudinilor elevilor, a conduitelor acestora. Este motivul pentru care în proiectarea probelor de evaluare trebuie avute în vedere și bine definite obiectivele de referință, competențele și conținuturile pe baza cărora vor fi
SIMPOZIONUL NAŢIONAL „BRÂNCUŞI – SPIRIT ŞI CREAŢIE” ediţia a II-a by Anca Iuliana Şipoteanu () [Corola-publishinghouse/Science/569_a_886]
-
mișcările din natură nu putem avea, prin urmare, vreo altă cunoaștere decât aceea că ceea ce poate fi derivat din imaginile noastre este în acord cu datele de observație. Un sistem al mecanicii va fi constituit din „imagini“ organizate în mod deductiv. Aceste „imagini“ 158 GÂNDITORUL SINGURATIC trebuie să satisfacă trei cerințe. Prima este o cerință logică, a doua una empirică, iar a treia una pragmatică. Satisfacerea cerinței logice face ca „imaginile“ să fie permise (zulässig). Imaginile sunt permise dacă nu intră
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
pânzele sus de Radu Tudoran. Trilogia în alb (Premiul Uniunii Scriitorilor în 1971 și 1974), reunind trei narațiuni polițiste (Trandafirul alb, 1966, Pescărușul alb, 1969, Îngerul alb, 1969), nu reușește să creeze nici suspansul, nici turul de forță al gândirii deductive care au dat strălucire genului. Romanul Cireșarii (Premiul Uniunii Scriitorilor în 1965) a avut numeroase ediții și a fost tradus în limbile maghiară, rusă, germană. SCRIERI: Matei Ion a cucerit viața, București, 1949; Oameni din orașul nostru, București, 1951; Cireșarii
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286210_a_287539]
-
care folosește presupoziții despre repetiția istoriei pentru a face predicții, metodele teoretice se bazează pe presupoziții despre cauză și efect, postulate În diverse teorii. În timp ce logica metodelor bazate pe extrapolare este, În esență, inductivă, logica metodelor teoretice este, În principal, deductivă. Există o serie de metode care-i ajută pe analiști În realizarea prospectivei teoretice: modelarea teoretică, modelarea cauzală, analiza regresiei și corelația. Modelele cauzale sunt reprezentări simplificate ale teoriilor, care Încearcă să explice și să anticipeze cauzele și consecințele politicilor
[Corola-publishinghouse/Science/2345_a_3670]
-
de Frederik Barth, plecând de la individ și de la teoria jocurilor; de A. Assad, conform unei teorii sistemice de inspirație marxistă. Sunt două abordări diferite asupra aceluiași obiect, două modele a căror pertinență poate fi discutată. A opune demersul inductiv celui deductiv înseamnă să deschizi o ceartă urâtă, deoarece un bun antropolog le folosește în mod evident pe amândouă. El intră într-o realitate locală, observă, participă, descrie, înregistrează, filmează etc. până se degajă un model (este abordarea inductivă); dar el testează
Antropologia by Marc Augé, Jean-Paul Colleyn [Corola-publishinghouse/Science/887_a_2395]
-
a acestora, precum și alți factori contextuali. În general, argumentarea este pusă în relație cu demonstrarea, uneori fiind chiar confundate. Demonstrația operând, mai degrabă, cu noțiuni formalizate, desemnează o operație discursivă care stabilește adevărul / falsul unei propoziții (teze) în mod strict deductiv. Ea trebuie corelată, mai degrabă, cu limbajul formal, raționamentul pur logic, fiind decidabilă, consistentă și completă (nu i se mai poate adăuga nici o teză fără să ajungem la inconsistență), având un caracter teoretic. În comparație cu demonstrația, argumentarea, desemnând un ansamblu de
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
și mecanismele emoționale. În acest sens, Vignaux va afirma că “există o întreagă serie de forme argumentative, cuprinse între demonstrația științifică și discursul vânzătorului sau avocatului” (apud Romedea, 1999:165). Argumentarea se ferește atât “de demersurile strict raționale, poate prea deductive ale demonstrației, dar și de iraționalitatea unei vorbiri de dragul efectului persuasiv”. (Sălăvăstru, 1996:292). Prin urmare, demersul argumentativ poate lua două forme: convingerea și persuadarea, în funcție de natura argumentelor și operațiilor sau mecanismelor predominante în secvența discursivă. 4.3.2. A
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]