1,929 matches
-
lor, prin inteligența dedicată acestui scop: Stănică Rațiu. Această interpretare a lui Stănică poate fi temeinic sprijinită pe ideile din eseul Domina bona (1947), unde pentru Călinescu "labilitatea (lui Caragiale) vine din inteligență", Conul Leonida fiind apreciat drept o "minte dialectică", deoarece "sare iute peste contradicții". Incoerența eroilor lui Caragiale o consideră Călinescu drept "o tensiune a spiritului", deci "un fond", și el zice despre Cațavencu, burlesc memorabil:"Că expoziția ideilor este extravagantă nu importă, fundamental este că eroul trăiește mari
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
ca formă artistică cât și din punctul de vedere al conținutului. El este o frescă a societății românești de la început de secol XX, când se pun în mișcare energii pentru ocuparea unui loc comod și important în contextul social. Istoria dialectică a literaturii române (coordonator Gheorghe Crăciun, Editura Magister (imprimare: Editura Cartier și Prut internațional), Chișinău,1997, p. 415-418. a) Enigma Otiliei este un roman social, realist, fiindcă tema, eroii, conflictul, subiectul sunt luate din viața societății bucureștene de la începutul secolului
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
cărnii, un patos imperialist al sângelui. Când o parte din trup se-mbolnăvește sau când te-mbolnăvești întreg, ai impresia c-a pornit natura să gândească. Un maximum de pozitivitate al negativului, o limită înspre spirit a măruntaielor, un efort dialectic al materiei, o străduință abstractă a imediatului. Fără boală - și acum am fi în rai. Patologia se ocupă de stările geniale ale naturii. Sănătatea este o absență de intensitate. Teama de boli nu consistă decât în tulburarea ce-o simțim
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
de neîndurarea ta? Mai poți tu rămâne cu tine? De ce arborii mai zăresc spre cer și nu-și întorc frunzele ca să-ți ascundă întristarea și să-ți îngroape teama? Va descifra cineva cândva drama de a fi nevoit să traduci dialectic lacrimile, în loc să le lași să curgă-n vers? Și ști-va cineva vreodată câte piedici trebuie dorințelor ca să izvorască gândul, câte înfrîngeri costă înmugurirea cugetului? Și ce toamnă a tinereții este spiritul! Doamne! dezleagă-mă de mine, că de miresmele
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
mitologiei germane, decât de concepția de viață creștină. Încreștinarea germanilor a însemnat de fapt o germanizare a creștinismului. Izolarea de romanitate a fost totdeauna un ideal german. Nemții n-au depășit niciodată idealul de erou. Reacțiunea teologilor național-socialiști împotriva teologiei dialectice (Karl Barth) este motivată pe faptul că acest curent, prin pesimismul său antropologic, exclude orice hotărâre concretă și eficace în timp. Distanța între Dumnezeu și om a devenit atât de mare în concepția acestor teologi, încît omul nu mai poate
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
în logică. N-o vom putea realiza noi cu atât mai mult în istorie? Saltul istoric - această mare așteptare a României - nu este decât fenomenul acestei conversiuni. Învingerea laturii ei negative înseamnă lansarea în lume, intrarea în pozitivul istoriei. Procesul dialectic al României este mântuirea ei. Dacă omul are un destin eroic, resemnarea este un viciu. În fond ne dezumanizăm, resemnîndu-ne. Cum de-au putut exista patrioți care să facă din resemnarea noastră seculară o virtute? Să fie chiar atâta inconștiență
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
a nu avea cumva o pondere evreiască prea mare În cadrele sale de răspundere. În deja amintita ședință din octombrie 1945, xe "Vasile Luca"Vasile Luca prezintă ca o linie strategică a partidului nepromovarea evreilor: „Și dacă noi ne gândim dialectic, atunci noi nu trebuie să ne plângem că În actuala situație, cu moștenirea aceasta antisemită grozavă, am avut puțin ș?ț o linie politică de a nu ridica elemente evreiești În conducerea organizațiilor”5. O anumită reținere În promovarea evreilor
Evreii din România în perioada comunistă. 1944-1965 by Liviu Rotman () [Corola-publishinghouse/Science/1969_a_3294]
-
convergente ale Parlamentului European și a anumitor state membre pentru stabilirea răspunderii (subsidiare sau nu) a contractorului inițial. Nu este însă avansată nici o poziție comună a Uniunii Europene.31 2.11. Flexisecuritate concepție (metodă, strategie) promovată de Uniunea Europeană de îmbinare dialectică a flexibilității muncii cu securitatea muncii, concept diferit de cel clasic din dreptul securității sociale. În Comunicarea Comisiei asupra flexisecurității 32 se afirmă că aceasta "se poate defini ca fiind o strategie integrantă de consolidare simultană a flexibilității și securității
[Corola-publishinghouse/Science/1527_a_2825]
-
poate fi acomodată cu orice tradiție filozofică ori sistem metafizic 2. De aceea, cultura critică este indispensabilă discernământului teologic. De fiecare dată când, nu fără prudență, Părinții Bisericii au împrumutat de la „filozofii din afară” o anumită structură de raționament logic, dialectic sau retoric, univocitatea adevărului revelației a fost confirmată. În virtutea cărui fapt s-au stabilit între teologia Bisericii și tradițiile filozofice alogene anumite dizarmonii sau congruențe? Care este unitatea de măsură pentru a defini aberația în discursul teologic creștin, unde este
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, „o cunoștință adevărată întemeiată pe principii ce nu pot fi demonstrate”. Credința e „temelia lucrurilor mai presus de minte și de rațiune”2. Adevărata „demonstrație” sau „apologie” a Evangheliei impune trecerea într-o zonă interzisă rațiunii dialectice. Validarea enunțului fondator al Bisericii - „Hristos este Domn și Dumnezeu” - s-a produs într-o altă sferă de semnificație decât cea presupusă de întemeierea apodictică a adevărurilor triviale (i.e. pământul este rotund). Când Petru recunoaște public dumnezeirea lui Hristos, el
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
istorie”3. Postulând evoluția istoriei universale către o conștiință a libertății 4, Hegel omologhează istorist teza paulinică după care politica ecclesiei se rezumă la o explozie pneumatologică a libertății 5. Dacă presupoziția sa este că adevărul (sinonim cu divinul) cuprinde dialectic în esența sa și drumul către sine6, nu e greu de înțeles cum anume Hegel salvează prin conceptul de „Spirit” unitatea istoriei în raționalitatea sa progresivă. Deși fascinat de rigoarea științifică - în care logica, fenomenologia și istoria Spiritului coincid - modelul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
greu de înțeles cum anume Hegel salvează prin conceptul de „Spirit” unitatea istoriei în raționalitatea sa progresivă. Deși fascinat de rigoarea științifică - în care logica, fenomenologia și istoria Spiritului coincid - modelul hermeneutic hegelian, în care conceptul de înălțare (Aufhebung) dozează dialectic o memorie a trecutului, a influențat tezele lui Gadamer despre tradiție. Școala hermeneutică germană din secolul al XIX-lea, continuând prin F. Schleiermacher (1768-1834), J.G. Droysen (1808-1884) și W. Dilthey (1833-1911), intuițiile lui G. Vico, nu va reuși să depășească
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
mediul formativ”3. Într-o direcție oarecum asemănătoare, E. Husserl vorbise despre constituirea ego-ului transcendental în unitatea istoriei trăirilor conștiinței marcate de habitudini 4. Datorită acestui raport de apartenență la o tradiție, cunoașterea nu poate primi niciodată o exhaustivă justificare dialectică. „Descoperirea științifică reduce conștiința focală a observațiilor noastre într-o conștiință subsidiară, deplasându-ne atenția către aspectul coerenței teoretice”1. Polanyi respinge optica epistemologiei iluministe, ancorată într-un optimism ilegitim și impersonal. Orice integrare a unei noi cunoașteri se face
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
iluzia modernilor care mai credeau că Dumnezeu ar putea fi „obiectul” unor investigații detașate, ignorând istoricitatea Scripturilor și revendicările tradiției. „Dumnezeul Cel Viu” al profeților nu există însă și nici nu dispare din viața oamenilor printr-un set de operații dialectice, așa cum poate credea contele d’Holbach pe la anul 1770. Dumnezeu nu Se lasă investigat printr-o metodă fixă, coextensivă științelor naturii, ci Se lasă surprins în jocul dintre îndrăzneală și așteptare. Jocul teologiei nu este lipsit de reguli (2Tim. 2
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
teologic și comportă numeroase explicații. Prin faptul de a fi alocat un rol axial corpului subiectiv-transcendental (adică trupului permanentei noastre renașteri întru Viață) și tematizând, pe de altă parte, ideea de corp mistic al Bisericii, creștinismul diferă de toată înțelepciunea dialectică a grecilor antici. Fenomenologia teologică a lui Michel Henry ne arată deci în ce măsură raportul între creștinism și epoca clasică a fost unul de discontinuitate: distanțarea ascetică față de fenomenul sexualității are, în patristică și filozofia greacă, motivații și intensități diferite. Aceste
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
de retorica disculpării. Chiar de la început, cartea aliniază un program ambițios. Peste patru sute de pagini dense, scrise cu veleități de estet și orchestrate cu precizie geometrică, discută principiile ontologiei comunitare de la Duns Scotus la Gilles Deleuze. Dispusă într-o sintaxă dialectică, fiecare piesă a cărții trădează formația cosmopolit-eclectică a autorului. Geniul analitic de tip britanic e obturat uneori de barocul francez al frazei și depășit prin masivitatea unei erudiții mai degrabă teutonice. O asemenea desfășurare, care prezintă ramificații arborescente, excursuri istorice
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
critica pozițiile ideologice ale lui Karl Marx, ceea ce îi permite demontarea presupozițiilor filozofice ale teologiei sud-americane a eliberării. În loc să-și altoiască ideile pe trunchiul gândirii patristice, reprezentanții acestei școli de gândire - G. Gutierrez, J.L. Segundo, C. Boff - au îmbrățișat profetismul dialectic al marxismului 3. Totuși, lor le revine meritul de a fi redeschis în secolul XX un foarte important subiect de dezbatere. Teologii eliberării s-au întrebat din nou asupra raportului de separație, influență sau dominație între spațiul simbolic, mistic și
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
nietzscheene) din perspectiva unui anarhism semiotic global. Derrida încurajează percepția anarhică a lumii, care nu are început și sfârșit; lumea este o sferă lipsită de centru gravitațional, în care toate sensurile sunt „diseminate” inegal și incomplet, prin forța hazardului. Distribuit dialectic, actul de semnificare al inteligenței lingvistice nu poate ajunge la o integrare dialectică a cunoașterii, după modelul sintezei hegeliene. În acest caz, ne rămâne la dispoziție, ca într-un blestem sisific, așteptarea „eternei reîntoarceri”. Statuând logica „suplimentării” și a „amânării
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
care nu are început și sfârșit; lumea este o sferă lipsită de centru gravitațional, în care toate sensurile sunt „diseminate” inegal și incomplet, prin forța hazardului. Distribuit dialectic, actul de semnificare al inteligenței lingvistice nu poate ajunge la o integrare dialectică a cunoașterii, după modelul sintezei hegeliene. În acest caz, ne rămâne la dispoziție, ca într-un blestem sisific, așteptarea „eternei reîntoarceri”. Statuând logica „suplimentării” și a „amânării” (différance), J. Derrida încearcă să risipească orice iluzie privind „prezența” nemijlocită sau invizibilă
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
se transformă deci într-o disciplină a repetiției (confirmată în practica cotidiană a rugăciunii). John Milbank asumă această caracteristică a teologiei și o acordă cu principiile cunoașterii narative, demonstrate în capitolul nouă al cărții. Deși este conștient de incapacitatea fondării dialectice a credinței, MacIntyre reține din gândirea unor teologi ca Augustin din Hippo sau Toma de Aquino doar acele elemente care intersectează problematica filozofiei grecești. La această obiecție metodologică se adaugă critica antinomiilor rațiunii practice la Platon și Aristotel. Milbank identifică
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
de control forțat al statului asupra comunităților „indisciplinate” ale schismaticilor 1. Episcopul Hipponei a imaginat această formă de intervenție seculară ca pe o corecție tranzitivă, asemănată cu asprimea unui dascăl care își mustră elevii. Dar „violența nu aduce nici beneficii dialectice, ci încurajează de la sine o altă violență”2. Aici Augustin se îndepărtează de o tradiția monastică a creștinismului răsăritean care - de la Origen la Maxim Mărturisitorul - a discutat caracterul punitiv intrinsec al fiecărui păcat. În fapt, orice păcat își scrie singur
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
echivoc. Nu întâmplător, Evangheliile consemnează foarte amănunțit patimile Domnului. Citindu-le, descoperim că Hristos asumă replica silențioasă atunci când e supus batjocurii. Fără să fie vorba despre elogiul apatiei stoice, nu găsim - la marginea imundă a Ierusalimului - nici o apetență pentru exercițiul dialectic sau dezbaterea sfătoasă. Pe Cruce, Fiul nu dă replici, nu contrazice isteria, ci suprimă vertical orice expresie a neființei, țintindu-și privirea către cer, peste norii acoperiți de sudalmă („întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
sterile (Lyotard și Deleuze). Ambele propuneri - atât cea politică, cât și cea culturală - instrumentalizează sensibilitatea creștină față de problema „nedreptății” și a „marginalilor”. Cu toate acestea, răspunsurile reprezintă o parodie a binelui, rămânând la antipozii tradiției teologice ortodoxe. Violența dialecticătc "Violența dialectică" Prima soluție este cea a cinismului marxist. Dacă pentru Hegel răspunsul la scandalul violenței ținea de reconcilierea speculativă a tezei cu antiteza printr-o formulă de extracție gnostică 1, pentru Marx era evident că numai lupta de clasă reprezenta șansa
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
prea greu de suportat, omul recent preferă suspendarea problematicii teodiceii. Invenția grăbită a „sublimului”, asumat eventual în termenii neo-dandysmului, reprezintă cea de-a doua soluție a stângii în fața problemei răului. Ea nu contrazice neapărat militantismul politic și recursul la violența dialectică, dar se afișează mai întâi de toate ca manifest al subiectivității pure, fără simpatii colectiviste de primă instanță. Rădăcinile acestei pasiuni se trag dintr-o regio dissimilitudinis, unde naivitatea privirii se dezvață metodic, iar nepăsarea în fața excesului este voluntară. Sublimul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
prelegeri despre Crezul apostolic, Editura Sapientia, Iași, 2004. Rémond, R., Religie și societate în Europa, trad. rom. de G. Sfichi, Editura Polirom, Iași, 2003. Ricœur, Paul, Eseuri de hermeneutică, trad. rom. de V. Tonoiu, Editura Humanitas, București, 1995. Rose, Gillian, Dialectic of Nihilism: Post-Structuralism and Law, Blackwell, Oxford, 1984. Rouselle, A., Porneia. On Desire and the Body in Antiquity, Blackwell, Cambridge MA, 1988. Schifirneț, C. (ed.), Națiune și Creștinism, Editura Elion, București, 2003. Schleiermacher, F.D.E., Herméneutique șLes aphorismes sur l’hermeneutique
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]