881 matches
-
în scenă personajul Anticristului. Am menționat deja teoria lui Iustin, referitoare la tactica diversiunii adoptată de demoni în momentul primei veniri. Această teorie, intrată în patrimoniul tradiției creștine, este de asemenea reluată de Chiril, care îi adaugă însă un element eshatologic: Dar, după cum la prima lui venire, când avea să se întrupeze și se aștepta ca Dumnezeu să se nască din Fecioară, diavolul a căutat să batjocorească acest fapt prin aceea că a născocit mai dinainte cu viclenie în idolatrie zei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
însuși Cristos; iar prin această numire va înșela pe iudeii care așteaptă pe Mesia, iar pe neamuri le va amăgi prin nălucirile sale vrăjitorești. „Magician” (:ς (≅<), „mincinos” (ΡγΛ∗™였Η), „înșelător” (Β∀ϑ™였<ϑ∀) sunt termenii „clasici” pentru caracterizarea adversarului eshatologic, întâlniți deja la apostolul Pavel, Irineu, Origen și Hipolit. Ar fi, poate, indicat să subliniem faptul că însușirile magice ale Anticristului trădează influența legendei lui Simon, influență din ce în ce mai importantă începând din secolul al IV‑lea. Dar nu în aceasta constă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
vor putea fi schițate dinainte, grație datelor oferite de Scriptură. Aceeași intenție de a oferi o biografie a Anticristului, cea mai completă cu putință, este întâlnită și la Hipolit. Chiril evită sistematic și intenționat acest subiect. În cateheza sa, adversarul eshatologic nu are nici origine terestră, nici nume, nici arbore genealogic, nici curriculum uitae. El apare ca „de nicăieri” și dispare brusc, ucis de „suflarea” adevăratului Cristos. Pentru a putea pătrunde „misterul” Anticristului‑cvasidiavol, trebuie să pornim de la un lucru esențial
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Chiril, motiv pentru care ea nu este citată niciodată în cateheza noastră. Numai că, a vorbi despre Anticrist ignorând Apocalipsa este tot atât de bizar ca și a vorbi despre romanul polițist fără a menționa numele Agathei Christie. Scenariul creștin despre adversarul eshatologic își are originea, așa cum am putut constata în primul capitol al prezentei lucrări, în cele câteva capitole‑cheie ale viziunii lui Ioan. Este de ajuns să aruncăm o privire retrospectivă asupra numeroaselor citate din Apocalipsă cuprinse în monografiile lui Irineu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
judecarea Desfrânatei celei Mari, împărăția de o mie de ani (millenium) și mai ales confruntarea decisivă dintre Isus și diavol, în care cel din urmă este învins, toate acestea dispar dintr‑o singură mișcare, în cazul predicatorului nostru. Biografia monstrului eshatologic devine, în această omilie, extrem de sumară, aproape schematică, am putea spune. Lacuna imensă pe care catehetul o creează în „dosarul de lucru” evitând citatele din Apocalipsă se află, în opinia noastră, la originea doctrinei care susține întruparea diavolului în Anticrist
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
2Tes. menționat de Chiril, se referă la caracterul diabolic al lucrării Anticristului, fără a preciza totuși legătura dintre soarta acestuia din urmă și cea a manipulatorului său. Astfel, catehetul este nevoit să construiască - mai bine zis, să reconstruiască - o figură eshatologică tradițională, având la dispoziție numai jumătate din materialul transmis de tradiție. El depășește în cele din urmă această dificultate, reușind să legitimeze, mai mult sau mai puțin convingător, existența „personajului” său, dar numai cu prețul unui „nonsens teologic”, a unei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tradiție. El depășește în cele din urmă această dificultate, reușind să legitimeze, mai mult sau mai puțin convingător, existența „personajului” său, dar numai cu prețul unui „nonsens teologic”, a unei semnificative devieri de ordin dogmatic. Cu alte cuvinte, biografia tiranului eshatologic este salvată grație unei reveniri la vechiul registru mitologic, primejdios de echivoc. Cum se produce această alunecare, acest derapaj? Lacuna majoră a materialului de care dispune Chiril se află, după cum am spus, în biografia pământească a personajului. Predicatorul se vede
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de echivoc. Cum se produce această alunecare, acest derapaj? Lacuna majoră a materialului de care dispune Chiril se află, după cum am spus, în biografia pământească a personajului. Predicatorul se vede obligat să abstractizeze, mai bine zis, să remitizeze figura adversarului eshatologic, apropiind‑o până la identificare de figura tradițională a îngerului răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Cel de‑al doilea impuls în procesul de „demonizare” cvasitotală a Anticristului își are originea într‑o altă lacună semnificativă: episodul confruntării dintre Cristos și diavol nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Dan. 7,25; cf. 12,7.11‑12), dar ea va fi marcată de o violență ieșită din comun. Din acest motiv „spun că martirii acelor vremuri îi vor întrece cu mult pe ceilalți, din toate timpurile”. Concepția preeminenței martirilor eshatologici față de confrații lor din perioadele antecedente decurge direct din credința într‑un Anticrist‑Satan: „Cei din vremurile de mai înainte nu aveau de înfruntat decât oameni, cei din vremea lui Anticrist însă se vor lupta cu Satan însuși”. Împărații persecutori
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se estompeze. Creștinii nu mai au noțiunea exactă a coșmarului trăit de predecesorii lor și, de aici, poate, această tendință de a situa în viitor „catastrofa exemplară” (în sensul de „paradigmatică”). O anumită diferență calitativă între martiriul actual și martiriul eshatologic apare, după cum am văzut, și la Irineu și Hipolit, dar cu scopul bine determinat de a încuraja eventualii candidați să primească cununa lui Cristos. „Nu vă temeți, îi consolau ei pe confrații lor, răul cel mare nu a venit încă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
înspăimântă schismele din Biserici, mă înspăimântă ura dintre frați. Să fie spuse acestea! Să dea Dumnezeu să nu se întâmple venirea Anticristului în vremea noastră. Cu toate acestea, noi să ne întărim!” (15, 26). Post scriptum Ultimul act al scenariului eshatologic este constituit de a doua venire a lui Cristos. Morții cei botezați vor învia, cei drepți vor fi ridicați la cer. Înconjurat de cete de îngeri, Isus va săvârși Judecata cea mare. Semnul prin care adevăratul Mântuitor va putea fi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sa trinitară, analizată dintr‑o perspectivă nouă, în contextul polemic al epocii, se dovedește cu mult mai „ortodoxă” decât am crede. T.E. Pollard, referindu‑se la Marcel, vorbește despre un „monarhianism dinamic” foarte apropiat de trinitarismul ortodox 2. Concepția sa eshatologică decurge, ca o consecință logică, din această viziune asupra Treimii. La sfârșitul lumii, totul va fi resorbit în Tatăl Creator, inclusiv Fiul, așa cum afirmă fragmentul următor, care face parte din prima Epistolă paulină către Corinteni (15,24‑28): Apoi vine
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
inițiatic însușirea corectă a Simbolului de credință constituie un moment deosebit de important. Cateheza a XV‑a comentează articolul din Crez referitor la parusie, la semnele care o anunță - îndeosebi cel al Anticristului - și la Judecată. Chiril aproape că identifică adversarul eshatologic cu diavolul, care, în acea vreme, se va manifesta fățiș în lume. Această concepție este explicabilă, în parte, prin faptul că la jumătatea secolului al IV‑lea canonul ierusalimitean, sursa fundamentală de inspirație a scenariilor anticristologice anterioare, nu includea Apocalipsa
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o entitate necorporală, cvasiabstractă, lipsită de biografie terestră, nume sau origine. Este dublul mimetic al adevăratului Cristos, un „înger de lumină” malefic, un duh rău, întrupat pentru o anumită perioadă de timp. Diferența între adevăratul și falsul Cristos, în contextul eshatologic, constă în însăși realitatea întrupării. În cazul adevăratului Cristos, întruparea este depășită în înviere. Un Cristos întrupat a doua oară nu poate fi decât un impostor și tocmai aceasta este personajul Anticristului: un „cristos” care a ratat prima înviere. Capitolul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Așadar, textul este legat de mai multe tradiții, după cum am văzut, prin fire pe care le putem identifica cu ușurință. Unul dintre aceste fire duce la cateheza lui Chiril, ca și la mediul teologic al creștinismului din Asia Mică. Tiranul eshatologic este prezentat aici ca întrupare a diavolului însuși, gest care vădește deopotrivă disperare și provocare. El va imita toate acțiunile adevăratului Cristos, în cele mai mici detalii. Considerăm că nucleul textului este reprezentat de un pasaj de o înaltă semnificație
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cf. între altele, reacția lui Grigorie de Nazianz). Într‑adevăr, Pseudo‑Hipolit utilizează termenul apostates pentru Anticrist, termen care nu este prezent la Hipolit. Pe de altă parte, Gennari se străduiește să descifreze aluziile referitoare la cariera politică a tiranului eshatologic, referindu‑se la cariera istorică a lui Iulian (început de domnie mai degrabă favorabil creștinilor; răsturnare de situație; schimbare politică; „persecuție” foarte subtilă; conivență cu iudeii; tentativă de reconstrucție a templului din Ierusalim etc.). Deși cuceritoare, ipoteza celor doi cercetători
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
la rândul său: „Dacă nu este nimicit Imperiul Roman mai întâi și dacă Anticristul nu vine înaintea sa, Cristos nu va veni, căci el spre pieirea Anticristului va veni” (ibidem). Ceea ce ridică probleme este ordinea anume în care aceste evenimente eshatologice se vor petrece. Ce va fi mai întâi, distrugerea Imperiului sau venirea Anticristului? Ieronim ezită în răspunsul său. El vorbește totuși de o revoltă generală împotriva Romei, traducând cuvântul grec Β≅Φϑ∀Φ∴∀ prin latinescul discessio: Nisi, inquit Paulus, uenerit
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Concluzie În rezumat, viziunea anticristologică a lui Ieronim, așa cum reiese din cele două texte analizate mai sus, coincide, în linii mari, cu cea a lui Irineu, a lui Hipolit și a lui Victorin de Poetovio. Este vorba de o anticristologie eshatologică, cu semnificație politică și religioasă. În ciuda îndelungatului studiu al operei și gândirii lui Origen, Ieronim nu păstrează de la acesta decât suspiciunea față de milenarism. Apoi, anticristologia sa, comparativ cu cea a predecesorilor săi, are un caracter mai puțin antieretic și mai
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
expuse în reflexiile epistolare vor fi reluate și dezvoltate ulterior, în De ciuitate Dei. Epistolele 197 și 199 au numai o legătură indirectă - dar de o reală importanță - cu tema Anticristului. Ele iau în discuție data parusiei și apariția adversarului eshatologic pe pământ. Inițial, Hesychius ceruse eruditului episcop lămuriri în privința prophetis dictis siue predictis, fără a‑și expune propria părere. Augustin își mărturisește cu modestie nepriceperea și recomandă preotului lectura comentariului lui Ieronim la Cartea lui Daniel (Hieronymi hominis doctissimi expositiones
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în timp ce cuvântul 6∀4ΔΗ vizează „împrejurările”, „momentul oportun” (quae in rebus ad aliquid opportunis vel importunis sentiuntur, sicut messis, uindemia, calor, frigus, pax, bellum, et si qua similia). În consecință, atunci când apostolii îi adresează lui Isus întrebări de natură eshatologică, ei nu se gândesc să afle nici „ceasul”, nici „ziua” sfârșitului, ci pur și simplu „împrejurările” acestuia. Răspunsul lui Isus, vizează deopotrivă și deliberat „momentul” (6∀4ΔΗ) și „circumstanțele” (ΠΔ<≅4). Potrivit unui alt verset, de data aceasta din
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cât și celor adormiți și presupune, așa cum vedem, o Judecată imediată și personală. De altfel, apostolii, care știau că a doua parusie nu va avea loc în timpul vieții lor (cap. 3), nu s‑au înstrăinat niciodată de priveghere. Transferând tensiunea eshatologică în registrul individual și psihologic, Augustin atinge punctul maxim al dramatizării condiției umane, arătând că fiecare individ este responsabil pentru soarta sa. Acest proces este însoțit de o dramatizare firească a istoriei. Pe de altă parte, de vreme ce nici apostolii nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ca și pentru Hesychius, termenul hora, invocat de Ioan în Epistola întâi (nouissima hora est) reprezintă pur și simplu o sinecdocă pentru „timp” în general (pars pro toto). Învierea și Înălțarea lui Isus sunt două evenimente fundamentale, care inaugurează perioada eshatologică, „sfârșitul lumii”, în sensul voit „dilatat” al cuvântului. În concepția lui Augustin, opinia potrivit căreia această hora ar reprezenta „o zi de șase sute de ani” se lovește de obiecții serioase. În primul rând, partizanii acestei teorii pot fi destabilizați printr
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cazurile, constatăm că epoca lui Augustin se află la câteva sute bune de ani după sfârșitul lumii. Singura soluție realistă este oferită deci de exegeza „sinecdotică”: trebuie să înțelegem hora ca simbol al lui tempus, acesta trebuind interpretat ca „perioadă eshatologică” prin excelență, fără limită previzibilă și cognoscibilă. Cea de‑a doua communis opinio contestată de Augustin este cea care leagă profeția de la Dan. 9,24‑27 de parusie. Dacă ar fi fost astfel, spune exegetul, atunci Isus l‑ar contrazice
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
s‑au arătat atât păgânilor, cât și creștinilor din vremea lui Isus. Ideea de „sens al istoriei” deja prezentă la Irineu, devine fundamentală în cadrul viziunii ecleziale și politice a lui Augustin. Întruparea conține întregul „program” eclezial și politic pentru „vremurile eshatologice”, care nu sunt altele decât vremurile domniei Bisericii. Fără să cunoască data exactă a parusiei, creștinii simt că aceasta se apropie vertiginos. Contemporanii lui Augustin se află mult mai aproape de a doua venire decât contemporanii apostolilor, de exemplu, dar ei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Așadar, nu există nici un argument solid care să permită calcularea datei exacte a parusiei. Profeția celor „șapte săptămâni” din Cartea lui Daniel trebuie aplicată exclusiv primei veniri. Aceasta nu contrazice întru nimic faptul că Biserica se află în plină perioadă eshatologică, perioadă cuprinsă între Înălțare și a doua parusie. Pornind de la aceste date stabilite, Augustin va expune, în partea finală a scrisorii, propria ipoteză despre nouissimae res. b) Capitolele 25‑51 dezvoltă ceea ce vom numi în mod deliberat „teoria celor trei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]