1,201 matches
-
Eminescu) 2. morfem-constitutiv al supinului: Pentru încălzit camera folosim un radiator. Atc "A" 1. prepoziție: „Cânii cum îl văd/ La el se răped/ Și latră-a pustiu/ Și urlă-a morțiu.” (Mănăstirea Argeșului) 2.a. morfem al cazului genitiv, în flexiunea nominală (pronominală): • ca singură variantă a exprimării genitivului, când funcția de atribut se realizează prin substantive de cuantificare sau determinate de adjective de cuantificare sau prin pronume de cuantificare (numerale cardinale): „Miroase florile-argintii / Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
manifestare a unor relații sintactice iar, pe de alta, ca marcă a noii identități, sintactice, a componentelor enunțului. Limba română dispune de mai multe modalități de manifestare a relațiilor sintactice în planul expresiei și de marcare a identității funcțiilor sintactice: flexiunea, topica, elemente prozodice, articolul, elemente de relație, termeni corelativi, dubla realizare a unor funcții sintactice. Flexiunea În structura flectivului (partea variabilă a cuvântului) se cuprind trei categorii de variații: • variații determinate de poziția termenului lexical în sistemul de opoziții interne
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
componentelor enunțului. Limba română dispune de mai multe modalități de manifestare a relațiilor sintactice în planul expresiei și de marcare a identității funcțiilor sintactice: flexiunea, topica, elemente prozodice, articolul, elemente de relație, termeni corelativi, dubla realizare a unor funcții sintactice. Flexiunea În structura flectivului (partea variabilă a cuvântului) se cuprind trei categorii de variații: • variații determinate de poziția termenului lexical în sistemul de opoziții interne specifice unor categorii morfologice autonome față de constituirea enunțului, cum este, de exemplu, numărul, la substantiv: cas-ă
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de exemplu, flectivul ei (alcătuit din morfemul-dezinență e și articolul nehotărât i) este cerut de intrarea substantivului casă, ca determinant, în relație sintactică cu un nume, care i se impune ca regent: acoperișul casei. Prin categoria a doua de variații, flexiunea verbului se constituie prin ea însăși în marcă a funcției sintactice a acestuia; flectivul -asem, de exemplu, sau -ai în cântasem, sau cântai, marchează identitatea funcțional sintactică, de predicat, a verbului a cânta. Prin cea de a treia categorie de
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
se constituie prin ea însăși în marcă a funcției sintactice a acestuia; flectivul -asem, de exemplu, sau -ai în cântasem, sau cântai, marchează identitatea funcțional sintactică, de predicat, a verbului a cânta. Prin cea de a treia categorie de variații, flexiunea este unul din principalele mijloace de exprimare a relațiilor sintactice. Delimitarea sintagmelor în spațiul cărora se dezvoltă relațiile sintactice și se produce marcarea identității funcționale a constituenților sintactici se realizează prin desfășurarea flexiunii în funcție de două principii de organizare a planului
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cea de a treia categorie de variații, flexiunea este unul din principalele mijloace de exprimare a relațiilor sintactice. Delimitarea sintagmelor în spațiul cărora se dezvoltă relațiile sintactice și se produce marcarea identității funcționale a constituenților sintactici se realizează prin desfășurarea flexiunii în funcție de două principii de organizare a planului expresiei: acordul și recțiunea. În același timp, modul specific de subordonare a flexiunii față de aceste două principii se constituie într-o marcă a naturii relațiilor sintactice. Acordul Este principiul prin care un termen
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în spațiul cărora se dezvoltă relațiile sintactice și se produce marcarea identității funcționale a constituenților sintactici se realizează prin desfășurarea flexiunii în funcție de două principii de organizare a planului expresiei: acordul și recțiunea. În același timp, modul specific de subordonare a flexiunii față de aceste două principii se constituie într-o marcă a naturii relațiilor sintactice. Acordul Este principiul prin care un termen al sintagmei, constituindu-se în regent, impune celuilalt (celorlalți) termen(i) să se înscrie pe aceeași poziție în interiorul unor categorii
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
prepoziționale) impun substantivului (pronumelui) cazul: genitiv: Se plimba în jurul parcului. Plimbările în jurul parcului îi fac bine. dativ: Datorită lui a depășit starea de criză. acuzativ: A plecat de la munte. L-au căutat prietenii lui de la munte. Principiul recțiunii orientează, așadar, flexiunea, în două moduri: 1. direct, când relația sintactică (de dependență sau de interdependență) se stabilește direct, între termeni autonomi sub aspect semantic și sintactic: construirea minciunii; a construit minciuni cu multă tenacitate etc. 2. indirect, când relația sintactică se stabilește
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Prin aceasta, sensul cazual rezultat prin recțiune directă se constituie în marcă a funcției sintactice: • Nominativul, pentru funcția de subiect; • Genitivul, pentru funcția de atribut; • Dativul, pentru funcția de complement indirect; • Acuzativul, pentru funcția de complement direct. În schimb, când flexiunea este orientată de recțiunea indirectă sau prepozițională sensul cazual nu se mai constituie în marcă a funcțiilor sintactice. Fiind impus de o prepoziție, de exemplu, genitivul poate reprezenta, și atributul: „Teiul din fața ferestrei a înflorit deja.”, și circumstanțialul: „Am plantat
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
plantat un tei în fața ferestrei.” Topica Ordinea termenilor în desfășurarea lineară a enunțului sintactic este în mare măsură expresie a interpretării obiective și/sau subiective a dinamicii realității extralingvistice în interiorul și în afara raportului limbă-gândire în limba română. Desfășurarea bogată a flexiunii, precum și existența unor condiționări semantic-lexicale implicite lasă topicii un rol relativ secundar în marcarea identității unei relații sintactice sau unor funcții sintactice. Când, însă, sfera semantică a termenilor implicați într-o relație sintactică și flexiunea rămân nerelevante, topica se impune
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
limba română. Desfășurarea bogată a flexiunii, precum și existența unor condiționări semantic-lexicale implicite lasă topicii un rol relativ secundar în marcarea identității unei relații sintactice sau unor funcții sintactice. Când, însă, sfera semantică a termenilor implicați într-o relație sintactică și flexiunea rămân nerelevante, topica se impune ca singura marcă a identității funcționale a termenilor lexicali și, prin aceasta, a naturii relației sintactice. Se distinge în felul acesta complementul direct de subiect, atunci când amândouă funcțiile sunt realizate prin termeni lexicali aparținând sferei
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
circumstanțială de mod. În absența lui, propoziția poate dezvolta funcția de circumstanțial temporal: Cum a intrat, a și ieșit. Dubla realizare a unor funcții sintactice Mai ales când se realizează prin pronume personale (care prezintă o serie de omonimii în flexiunea cazuală), forma lungă a pronumelui sau substantivului care anticipă sau reia forma pronominală scurtă prin care se realizează o anumită funcție sintactică (complement direct sau indirect) fixează identitatea acestei funcții. Astfel, în versurile eminesciene: „Căci perdelele-ntr-o parte când
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
ie hapsâna de nevastă a lui Vasile Aniței cu cociorva aprinsă după noi...” (I. Creangă) • interjecții: „Măi! al dracului venetic și ceapcân de popă, zicem noi, după ce ne adunăm toți la un loc înghețați de frig și spărieți!” (I. Creangă) • flexiune; verbul-predicat se situează la conjunctiv: „Să mai pui altădată temei pe vorbele oamenilor!” (I. Creangă) • topică; termenii care concentrează cea mai mare parte din energia intonațională se situează pe primul loc în organizarea sintagmatică a enunțului sau în orice caz
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Creangă), „- Ștefane, zise Luchi, fiindcă ea era.” (M. Preda), „Lasă-mă, toamnă, în prada furtunii Singur de mine să râd ca nebunii.” (A.E. Baconsky) În planul expresiei, identitatea specifică a enunțurilor imperative este marcată concomitent prin intonație, accent și flexiune. Flexiunea. Marca distinctivă principală a enunțurilor imperative este situarea substantivului (pronumelui) la cazul vocativ și a verbului la modul imperativ: „- Ioane! Ioane! Ioane!... și Ion pace!” (I. Creangă), „Păzește-te de amicii care ți se jură că te iubesc pe
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Ștefane, zise Luchi, fiindcă ea era.” (M. Preda), „Lasă-mă, toamnă, în prada furtunii Singur de mine să râd ca nebunii.” (A.E. Baconsky) În planul expresiei, identitatea specifică a enunțurilor imperative este marcată concomitent prin intonație, accent și flexiune. Flexiunea. Marca distinctivă principală a enunțurilor imperative este situarea substantivului (pronumelui) la cazul vocativ și a verbului la modul imperativ: „- Ioane! Ioane! Ioane!... și Ion pace!” (I. Creangă), „Păzește-te de amicii care ți se jură că te iubesc pe tine
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
afla că el a prins pupăza s-o chinuiască.” (I. Creangă), „Oamenii săriră buimaci care dincotro crezând că-i foc, ori ne taie cătanele, doamne ferește!...” (I. Creangă) „- Lasă-mă, unchiule! -... Bine! răspunde omul bătrân și joacă-nainte...” (I.L. Caragiale) • flexiunea; verbul predicat se situează la conjunctiv (foarte adesea, fără morfemul să la persoana a treia, care este și cea mai frecventă) sau potențial-optativ: „În sănătatea domnului Agamiță Dandanache! Să trăiască!” (I.L. Caragiale) „Puii mei, bobocii mei, copiii mei! Așa este
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
inclustc "Subiectul inclus" Când verbul-predicat (sau component al predicatului) se află la persoana I sau a II-a, în general, subiectul nu primește expresie sintactică. Suprapunerea sferei protagoniștilor comunicării cu cea a protagoniștilor enunțului lingvistic face de prisos - în condițiile flexiunii bogate, distinctive a verbului limbii române - trecerea persoanei gramaticale, marcată dezinențial, într-o expresie sintactică: „Ai văzut ce-ai făcut?... Nu ți-am spus să te-astâmperi?” (I.L. Caragiale) Subiectul gramatical primește expresie pronominală când îl încarcă vorbitorul cu o
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a celor două funcții sintactice: predicatul și subiectul. Nucleul predicațional monomembrutc "Nucleul predica]ional monomembru" Relația de interdependență este implicită în planul semantic al verbului (locuțiunii verbale) sau expresiei impersonale. Identitatea de predicat a verbului (locuțiunii verbale) este marcată prin flexiune, considerată în ea însăși; existența morfemului de timp-mod este consecință și indiciu al dezvoltării funcției de predicat: „Îmi vine să râd fără sens / Și-i frig și burează.” (G. Bacovia) Nucleul predicațional bimembrutc "Nucleul predica]ional bimembru" Manifestarea relației de
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
G. Bacovia) Nucleul predicațional bimembrutc "Nucleul predica]ional bimembru" Manifestarea relației de interdependență variază în funcție de subtipurile sale structurale. În interiorul nucleului cu structură implicită, relația de interdependență rămâne închisă în planul semantic al predicatului. Identitatea funcțional-sintactică a predicatului este marcată prin flexiune, la nivelul categoriilor de timp, număr și persoană din structura verbului-predicat (sau component al predicatului): "De te-ating, să feri în laturi, De hulesc, să taci din gură; Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor măsură
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
să taci din gură; Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor măsură?" (Eminescu) În interiorul nucleului cu structură primară, principala modalitate de exprimare a relației de interdependență și totodată de marcare a celor două funcții sintactice este flexiunea. Fiind o relație de dependență bilaterală (în același timp, dinspre predicat și dinspre subiect), în relația de interdependență, flexiunea se subordonează concomitent acțiunii ambelor principii de organizare a planului expresiei, în corespondență cu planul semantic: recțiunea și acordul. Recțiunea a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cu structură primară, principala modalitate de exprimare a relației de interdependență și totodată de marcare a celor două funcții sintactice este flexiunea. Fiind o relație de dependență bilaterală (în același timp, dinspre predicat și dinspre subiect), în relația de interdependență, flexiunea se subordonează concomitent acțiunii ambelor principii de organizare a planului expresiei, în corespondență cu planul semantic: recțiunea și acordul. Recțiunea a. În interiorul nucleului predicațional, verbul-predicat (sau component al predicatului) impune numelui (pronumelui)-subiect cazul nominativ: Apoi a venit o clipă
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Groethuysen a remarcat undeva că a povesti înseamnă a reintroduce viitorul în trecut.” (T. Vianu), „A găsi în pământul opac un cristal este a recăpăta speranța în lumină.” (G. Călinescu) Topica. În enunțuri cu predicat analitic, se întâmplă, uneori, ca flexiunea să nu fie relevantă, nici prin recțiune, nici prin acord, pentru marcarea funcției sintactice de subiect. În aceste enunțuri, distingerea subiectului de numele predicativ o realizează topica. Din perspectivă logico-semantică, în desfășurarea sintactică a enunțului, subiectul precede iar numele predicativ
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sale: „... N-o să fie bine, te avertizez, oricât de mare e ștabul cu care ne-ai trădat pe mine și pe ea, încă înainte ca ea să se fi născut.” (M. Preda) Marcarea identității specificetc "Marcarea identit\]ii specifice" 1. Flexiunea este modalitatea cea mai frecventă de exprimare a relației de dependență și de marcare a identității complementului direct simplu (sau multiplu, constituit din termeni simpli). Întrucât complementul rezultă din desfășurarea unei relații de dependență extrinseci, flexiunea se subordonează numai principiului
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
identit\]ii specifice" 1. Flexiunea este modalitatea cea mai frecventă de exprimare a relației de dependență și de marcare a identității complementului direct simplu (sau multiplu, constituit din termeni simpli). Întrucât complementul rezultă din desfășurarea unei relații de dependență extrinseci, flexiunea se subordonează numai principiului recțiunii; regentul impune termenului subordonat, prin care se realizează concret-lexical funcția de complement direct, cazul acuzativ, marcat prin : a. dezinență; când complementul direct se realizează prin substantive comune (cu excepția unor categorii delimitate semantic; vezi mai jos
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
toate / Numai eu știu să le-ascult.” (M. Eminescu) d. morfemul-rădăcină și morfemul pe33, când se realizează prin forma lungă a pronumelor personale sau reflexive: „Ca să pot muri liniștit, pe mine / Mie redă-mă!” (M. Eminescu) Expresie concretă a orientării flexiunii de către principiul recțiunii, acuzativul neprepozițional (precedat sau nu de morfemul pe) se impune ca marcă distinctivă a funcției de complement direct. 2. Topica este modalitatea pin care se marchează identitatea funcțională a complementului direct realizat prin substantiv sau pronume nepersonal
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]