767 matches
-
la episodul medieval: "românii sunt latini din punct devedere etnic și (post) bizantini din punct de vedere religios". Noua perspectivă, în care identitatea este dată nu de apartenența geografică, ci de sânge și religie, dă seama despre o identitate dezirată (latinitate și ortodoxie, ambele imperiale) mai mult decât despre una construită pe principiul puzzle-ului din ingrediente modeste dar localizabile în chiar proximitatea noilor biserici sau în interiorul teritoriului "național". Rezultatul este acela că bisericile cele noi sunt mai puțin autoh-tonizante Sunt
[Corola-publishinghouse/Science/85066_a_85853]
-
prin desființarea instituțiilor culturale sovieto- române colate în 1948. Străzile și cinematografele rusificate își schimbă numele, Orașul Stalin revine la numele Brașov. Se deschid expoziții americane în București, sunt traduse cărți occidentale, filmele rusești cedează locul celor vestice. Este reafirmată latinitatea limbii române. Eminescu, Blaga, Maiorescu, Iorga redevin autori de manual. Se publică Note despre români de Karl Marx, în care este descrisă politica imperialistă a Rusiei față de România. Pe 23 aprilie 1964, desovietizarea își atinge vârful : regimul Dej declară oficial
Filmul surd în România mută: politică și propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912‑1989) by Cristian Tudor Popescu () [Corola-publishinghouse/Science/599_a_1324]
-
1974, Clujul devine Cluj-Napoca. Propaganda de partid adoptă teoria naționalistă a protocronismului, care decretează întâietatea românilor în lansarea unor curente culturale (Dimitrie Cantemir, primul romantic, Eminescu, existențialism avant la lettre) și respinge influența Occidentului asupra spațiului românesc, mergând până la negarea latinității și augmentarea grotescă a componentei traco-dacice în istoria românilor. Pe 28 martie 1974, Ceaușescu se autoproclamă președinte al României, purtând și un sceptru „voievodal” la ceremonie. Posturi-cheie în instituțiile statului sunt ocupate de rudele lui Ceaușescu, începând cu soția, Elena
Filmul surd în România mută: politică și propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912‑1989) by Cristian Tudor Popescu () [Corola-publishinghouse/Science/599_a_1324]
-
pașoptismul (privit în epocă și chiar mai târziu ca o țintă a criticii junimiste) și opunea pozitivismului junimist atașamentul față de religie. Acuzând Junimea de „germanism” și de „pesimism schopenhauerian”, poetul susținea apartenența noastră la spiritualitatea tonică a lumii latine. Criteriul latinității, ferment al spiritului național, va deveni argumentul cel mai utilizat și mai specific antijunimist. În virtutea lui, Macedonski reabilita lirica de influență franceză (D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, Al. Depărățeanu, Al. Sihleanu), iar colaborării unor scriitori francezi (St. Le Métayer, L. Chardon
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287826_a_289155]
-
pregătita vizită a Papei Ioan Paul al II-lea în România prima țară majoritar ortodoxă care a primit vizita unui Suveran Pontif după mai bine de un mileniu de schismă conferea o dimensiune înalt spirituală voinței de integrare cu care Latinitatea Orientală, marginală vreme de secole, își legitima apartenența la marea familie a statelor democratice din Europa. La 11 decembrie 1999, la Helsinki, reuniunea șefilor de state și de guverne ale UE decidea începerea negocierilor de aderare cu România și Bulgaria
by Catherine Durandin şi Zoe Petre [Corola-publishinghouse/Science/1044_a_2552]
-
Hungariæ din 1536, Olahus (2011) scrie despre românii din Transilvania "Valahii se susține că provin dintr-o colonie a romanilor [Valachi, Romanorum coloniæ effe traduntur]. Mărturia acestui fapt este că au multe în comun cu limba latină" (p. 135). Ideea latinității românilor a ulterior progresiv articulată în tradiția cronografiei istorice încarnată în triada Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino. Fără dubiu, originea latină comună a moldovenilor, valahilor și ardelenilor a constituit embrionul identitar al apartenenței etnice. Grigore Ureche, inițiatorul tradiției cronografiei
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
de "mnemogeneză" (i.e., constituirea unei memorii colective care să reunească în solidaritate membrii unei etnii prin reliefarea comunității de origine, de limbă și de destin istoric ca preludiu pentru construirea unei identități etnice colective) debutează odată cu scrierile cronicarilor moldoveni. Concepția latinității românilor, enunțată de Ureche, argumentată de Costin și finalmente ratificată de Cantemir, avea să își testeze veleitățile politice peste Carpați, în Transilvania. Aici, departe de a fi doar o concepție istorică, doctrina latinității limbii române și a descendenței romane a
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
colective) debutează odată cu scrierile cronicarilor moldoveni. Concepția latinității românilor, enunțată de Ureche, argumentată de Costin și finalmente ratificată de Cantemir, avea să își testeze veleitățile politice peste Carpați, în Transilvania. Aici, departe de a fi doar o concepție istorică, doctrina latinității limbii române și a descendenței romane a românilor avea să fie mobilizată ca armă intelectuală în lupta politică pentru emanciparea socială a "națiunii" române. Cel care a preluat-o și dezvoltat-o în acest sens a fost episcopul unit Inocențiu
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
aflată în capul listei pe agenda politică a elitelor românești. Preocuparea supremă a membrilor Școlii Ardelene a constituit-o problematica originii romane a poporului român. Fără nicio exagerare se poate afirma "obsesia originară" a cărturarilor ardeleni, această preocupare pentru demonstrarea latinității românilor consumându-le aproape întreaga energie intelectuală. Preluând subiectul pe filiera Ureche-Costin-Cantemir-Klein, membrii Școlii au exhaustat subiectul în confruntarea istoriografică dată cu istoricii imperiali în numele nobilității originare a românilor. Prin importantele lor opere istoriografice, cărturarii ardeleni au articulat și consolidat
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
membrii Școlii au exhaustat subiectul în confruntarea istoriografică dată cu istoricii imperiali în numele nobilității originare a românilor. Prin importantele lor opere istoriografice, cărturarii ardeleni au articulat și consolidat o proeminentă conștiință de sine a românilor, configurată în jurul axului central al latinității poporului român. Totuși, această identitate etnică atât de ferm conturată în conștiința colectivă a românilor nu era dublată și de un program politic de unire a tuturor românilor într-un singur stat național. Proiectul statului-națiune încă nu a fost "imaginat
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
acestui climat confruntaționist, pe fondul polemicii pasionale cu teoriile partizane străine care discreditau pretențiile românești la egalitate politică revendicată pe calea reliefării nobleții originii poporului și limbii române. Din înfruntările asupra acestor chestiuni cu potențial inflamabil (originea, vechimea, continuitatea, prioritatea, latinitatea limbii române etc.) s-a degajat conștiința națională a românilor ardeleni. Conștiința națională a transilvănenilor a mustit în cadrul generației Supplex-ului sub presiunea unui "copleșitor istorism" care i-a purtat pe cărturarii Școlii Ardelene către un adevărat "cult al trecutului" (Prodan
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
arheologie lingvistică, au forjat structurile mitice care au furnizat traversele centrale ale conștiinței istorice românești. Acestea sunt variațiuni românești ale miturilor transculturale ale originii comune și ale permanenței istorice. În versiunea Școlii Ardelene, mitul originii comune este turnat în matrița latinității absolute a tuturor etnicilor români. Embrionul identitar al românismului, care avea să irumpă ulterior într-un naționalism exclusivist etnic, a fost sădit de cronicarii din secolul al XVII-lea, care au "descoperit" și subliniat romanitatea popoarelor de care aparțineau. Originea
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
în schimb, taie fără prea multe scrupule întinsele rădăcini ale (pre)istoriei romane din tabloul cronologic al istoriei românilor, fixând startul istoriei românilor în anul 86 e.n., odată cu războiul inițiat de Domițian Daciei aflată sub conducerea lui Diurpaneus Decebal. Abandonând latinitatea pură a românității, care in extremispresupunea chiar identitatea romanității cu românitatea, Șincai stabilește un alt principiu care se va impune ca modalitate de fixare a punctului de geneză a istoriei românilor: interacțiunea dintre sangvinitatea, limba, civilizația romană și teritorialitatea dacică
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
ca popor, sunt eliminați complet din istoria poporului român, tot ce rămâne moștenire din partea lor este exclusiv elementul geografic, teritoriul dacic). Interacțiunea romanitate- teritoriu dacic este perfecționată în conjuncția dintre cele două elemente care aveau să definească esența românității. Ideea latinității absolute a poporului român primește astfel un contrafort suplimentar prin opera lui Papiu-Ilarian. Identitatea romano-română este puternic reliefată prin utilizarea aceluiași descriptor nominal ("romaniloru") atât pentru romani, cât și pentru români. Același referent lingvistic unic va fi utilizat și de
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
în principalul cadru de referință temporală a evenimentelor istorice. "Implicatura" ideologică a sistemului laurian de periodizare este evidentă: ambele momente definitorii ale istoriei poporului român sunt plasate în trecutul Romei, respectiv a Bizanțului, fapt ce semnifică fără niciun dubiu hermeneutic latinitatea bizantină a poporului român. Fixând cele două centre de greutate ale istoriei românilor în Roma și Constantinopol, Laurian a realizat o "transpunere la nivel istoric a dimensiunilor genetice si spirituale ale românilor" (Roșu, 2004, p. 121). Românitatea devine astfel produsul
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
restructurarea cronologică a istoriei. Pe lângă reliefarea romanității, efectul simbolic al cronologiei romane este acela de a evidenția vechimea, continuitatea și nobilitatea originară a poporului român, caracteristici care pot fi contrastate în raport cu popoarele migratoare care au ajuns să încercuiască "insula de latinitate" românească. Sistemul triptic de periodizare dezvoltat de Laurian în jurul acestor evenimente cardinale stabilește balamalele romano-bizantine ale istoriei poporului român. Opțiunea lui A.T. Laurian nu este nici pe departe singulară, ori deviantă, în discursul secretat de istoriografia și manualistica timpului
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Daciia, adecă în Moldova, în Țara Românească, în Ardeal și în Țara Ungurească până la Tisa, că Tisa iaste terminul și hotarul Dachiei ceii vechi, cătră Pannoniia" (Micu, 1995, p. 38). Două concluzii pot fi desfăcute din acest foarte succint comentariu: latinitatea pură a originii românilor, lui Traian fiindu-i atribuită paternitatea poporului român; a doua concluzie vizează unitatea etnică (conferită de sângele latin) și teritorială (circumscrisă de hotarele spațiului dacic) ce marchează poporul român. Întrebarea ce suscită un răspuns imediat în
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
principiul sângelui (jus sanguinis) (Samuil Micu), fie principiul conjugării dintre romanitate și teritorialitatea dacică (Gheorghe Șincai, Petru Maior). Astfel, dacii sunt recuperați și integrați parțial în tabloul identitar al românilor, care prin această includere se va îndepărta decisiv de paradigma latinității absolute stabilite de Școala Ardeleană. Odată cu această asumare a dacilor, are loc și o sensibilă revalorizare a condiției lor. Dacă în scrierile cărturarilor ardeleni dacii nu erau decât un alt popor barbar care, provocând supremația Romei prin incursiunile de prădare
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
neatârnare" politică și "slobozenia" lingvistică și culturală) și mai ales unitatea românimii sub cupola aceleași statalități și sub aceeași autoritate politică. Renovarea paradigmatică adusă de fundarea discursului istoriografic pe coordonate romantice a implicat o deplasare a accentului de pe chestiunile originii, latinității pure și continuității etnice (asupra cărora s-a concentrat aproape în totalitate investiția istoriografică a Școlii Ardelene) înspre ideile de unitate, independență și continuitate statală. Însă în locul unei rupturi ori negări avem mai degrabă o schimbare de accent. Patrimoniul istoriografic
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
lui Samuil Micu, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, ar fi putut fi utilizată ca manual didactic [Mârza, 1982-1983, p. 577]), ele rămân plasate în avangarda gândirii istoriografice, creatoare a unei paradigme interpretative. Coordonatele centrale care definesc paradigma latinistă sunt: latinitatea absolută a poporului român, identitatea romano-română, continuitatea romanică după retragerea aureliană, unitatea etnico-teritorială a românilor și a spațiului românesc, spiritualitatea creștină timpurie a poporului român. Cea mai importantă inovație adusă de romantismul pașoptist a constat în centrarea discursului istoriografic pe
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Literatura didactică alcătuită din aceste prime manuale dedicate istoriei patriei, deși fundamentate pe pilonii fixați de paradigma istoriografică a Școlii Ardelene, nu îi este total fidelă acesteia. O primă abatere semnificativă de la liniile standard trasate de Școala Ardeleană în ceea ce privește principiul latinității absolute a poporului român survine în privința a ceea ce am numit a fi "momentul cronogenetic". Am arătat că în cadrul de referință al Școlii Ardelene au existat două principii de stabilire a cronogeniei poporului român, adică a momentului din care debutează istoria
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
al romanității pure, a fost formulat de Samuil Micu (și apoi perfecționat de A.T. Laurian) prin fixarea începutului istoriei poporului român în originea Romei. Al doilea principiu este cel al interacțiunii (Gheorghe Șincai) sau al conjuncției (Petru Maior) dintre latinitatea romană și teritorialitatea dacică. În acest sens, Șincai fixează momentul cronogenetic al istorie românilor în anul 86, odată cu prima interacțiune sau contact dintre cele două elemente, în timp ce Maior setează anul 105, momentul în care se produce suprapunerea dintre latinitatea romană
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
dintre latinitatea romană și teritorialitatea dacică. În acest sens, Șincai fixează momentul cronogenetic al istorie românilor în anul 86, odată cu prima interacțiune sau contact dintre cele două elemente, în timp ce Maior setează anul 105, momentul în care se produce suprapunerea dintre latinitatea romană și teritoriul dacic. Niciunul dintre aceste principii nu este utilizat în setul de manuale școlare de istorie. În schimb, toate își structurează narațiunea istorică pe baza principiului teritorial, legând istoria românilor nu atât de istoria și preistoria romanilor, cât
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
avem încă de a face cu gestiuni separate ale trecutului. Manualele de istorie din această primă generație de cărți școlare specializate în abordarea trecutului așază bazele unor memorii colective specifice provincial, care deși împărtășesc o serie de comunalități (originea comună, latinitatea pură, teza continuității, unitatea etnică a românimii), sunt, cu toate acestea, disjuncte. Liniile de fractură de-a lungul cărora sunt separate aceste memorii colective coincid cu granițele politice care separă principatele. Fiecare perspectivă a trecutului este circumscrisă statal, memoria colectivă
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Valaques Transdanubiens), manualele de istorie nu respectă această formulă unitară. Ele sunt relative provincial, adică relatează istoria Țării Românești, a Moldovei, respectiv a Ardealului. Deși există o fundație comună care stă la baza fiecărei dintre aceste memorii statale (originea comună, latinitatea pură, continuitatea, unitatea etnică a românimii, spiritualitatea ortodoxă), construcțiile mnemonice și proiectele identitare elaborate prin aceste manuale sunt disjuncte. Cadrul statal (al fiecărui principat în parte) este cel care modelează memorii colective relative provincial, și nu un cadru etnic-național unitar
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]