4,922 matches
-
dă un chip Iar vaporosului nimic îi află Sălaș să locuiască, și un nume. Rainer Maria Rilke și-a trăit, viața ca un neîntrerupt poem, o poezie prin excelență suprasolicitând, în măiestrie neîntrecută, metafora. De aici influența sa asupra întregii lirici ulterioare, care a devenit "rilkeană", inclusiv la Lucian Blaga desigur fiecare poet asumând metaforismul la modul propriu. Dar, (sub influență freudiană) lirica autorului Elegiilor duineze este vădit impregnată de un erotism dus până la obsesii antipoetice. Așa cum remarcă și Blaga, poezia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
un neîntrerupt poem, o poezie prin excelență suprasolicitând, în măiestrie neîntrecută, metafora. De aici influența sa asupra întregii lirici ulterioare, care a devenit "rilkeană", inclusiv la Lucian Blaga desigur fiecare poet asumând metaforismul la modul propriu. Dar, (sub influență freudiană) lirica autorului Elegiilor duineze este vădit impregnată de un erotism dus până la obsesii antipoetice. Așa cum remarcă și Blaga, poezia Hölderlin este lipsită de metafore, în schimb, este cea mai pură. La noi, cel care și-a trăit viața la cea mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Blaga, poezia Hölderlin este lipsită de metafore, în schimb, este cea mai pură. La noi, cel care și-a trăit viața la cea mai înaltă tensiune poetică și intuiție ideatică a fost Eminescu. A fost prin excelență Denkender-Dichter, poet gânditor, lirica lui suind supremele trepte ale gândirii. În acest sens, a creat viziuni filozofice noi, de uimitoare altitudine. Cea mai importantă este concepția despre geniu, ca fiind un străin într-o lume străină, o entitate din afara Creației, așa încât, după ce se va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
scris: Mi-e drag să dorm și mai mult, să fiu piatră, În timp ce rău-i peste tot și chinul. Să nu văd, nici s' aud îmi e destinul. Nu mă treziți, vorbiți, vă rog, în șoaptă. Tonalitatea profund pesimistă a liricii lui Leopardi, culminând cu strigătul: "E funesto à chi nasce il di natale", își află antidotul în dizolvarea senină a sufletului în pacea nemărginirii din poemul emblematic, Infinitul poezie care semnează un moment de depășire senină a suferinței și mizeriei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
dăruit oamenilor. Apoi Goethe poartă eroul spre sfera divină sfârșind în gloria mântuirii, sub veghea primei iubiri, Margareta, devenită înger. Les fleurs du mal, cartea marelui poet al neliniștii moderne, Charles Baudelaire, și care a deschis un drum nou în lirica universală, este un adevărat compendiu de neliniști, de spaime, demascând nonvaloarea vieții, a dragostei, a gândului, a faptei. Cartea începe cu neliniștea de urât, de plictis, acest "monstru delicat", mai de neînfrânt decât "prostia, eroarea, păcatul sau zgârcenia" și continuă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mai tulburătoare neliniște eminesciană este cea a perspectivei revenirii sisifice identitare în această lume a durerii, a răului și a morții, tragism descris în postuma Bolnav în al meu suflet, unde apare suprema spaimă: aceea de a exista. Dar în lirica eminesciană neliniștea existențială este infinit depășită prin magia muzicală unică, inimitabilă a verbului său, alături de altitudinea ideației polarizând către sacru, și radicala eliberare metafizică. Neliniștea morții are drept antidot natura, precum în mod repetat în poezia O, Mamă. Și așa cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sonoră și ideatică; dar își încheie mesajul astfel: "Nu-ți pune istețimea să înțelegi ce-am spus,/ Căci pana-mi are-o taină și scrie cu nespus." Petrarca, cel care a instituit una din formele prozodice cele mai prestigioase ale liricii, sonetul, cu strictele sale rigori, ajunge și el la acea culminativă "deschidere" intercauzală către nimicnicie, definitorie pentru destinul uman: "dragostea învinge omul, virtutea învinge dragostea, moartea învinge virtutea, gloria învinge moartea, timpul învinge gloria; iar timpul aruncă totul în uitare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
coboară asupră-mi: Uitarea dorințelor și a speranțelor toate. Simțirea mi se pierde în contemplare, Ceea ce numeam eul meu, dispare. Mă dăruiesc cu totul nemărginirii, Sunt în ea, sunt totul, sunt numai ea. Deci aceeași eternă idee profund umană a liricii: poezia perfect arhitecturată, cu deschidere ideatică finală infinită, satisface esențiala năzuință a ființei omenești: eliberarea din limite, din finitudine către eliberarea metafizică. Rainer Maria Rilke în Sonetul către Orfeu II,13 dezvoltă ideea naturii muzicii de a constitui renaștere perpetuă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
anti-existențial și ceea ce este împotriva unei realități superioare, creată de om: această neorealitate este poezia, înțelegând prin poezie atât arta verbului, precum și pictura, sculptura, muzica transfigurate orfic. În ce privește implicarea absurdului în poezie, aceasta comportă două aspecte: absurdul ca temă a liricii și absurdul privind modul de a privi ființa poeziei. Absurdul temă existențială În raport cu viața, absurdul este ceea ce o neagă: suferința, moartea, răul. Toate trei au constituit temă majoră în creația lui Eminescu, începând cu Mortua est!, care sfârșește cu declararea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în Eminescu: "...Mai fericiți aceia ce n-au mai fost să fie/ Și din a căror leagăn nu s-au durat sicrie." Căci noi suntem ..."copiii nimicniciei/ Nefericiri zvârlite în brazdele veciei". Și Lucian Blaga, în partea a doua evoluției liricii sale, a condamnat absurdul unei vieți a durerii și a tăcerii din partea cerului: "Răni ducem, izvoare,/ Ascunse sub haină". Se adaugă absurdul tăcerii demiurgului, astfel încât noi rămânând o taină într-o taină mai mare: "Sporim nesfârșirea c-un cântec, c-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și a creației umane. În rest words, words, words... Repet, poezia este un lucru grav al spiritului. Un exercițiu uman al ordinei universale, al armoniei cosmice. Mai sus încă: o neo creare mirabilă a lumii. În această conștiință se scrie lirica autentică. Poezia nu este experiment lingvistic, elucubrații ale nonsensului. Nu putem ignora orice criteriu ideatic și prozodic și, făcând narcisism cu propriile producții, să sperăm că se va găsi cineva care să ne confere complezent certificat de bune intenții lirice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
aibă o perfectă ordine internă, formală și ideatică indisolubil, pentru că armonia este cea care întemeiază onticitatea în lumea umană și ne induce aprioric certitudinea ființării. Dar, repetăm, totodată sensurile operei trebuie să iradieze infinit așa cum are loc, de pildă, în lirica lui Pindar, robaiyatele lui Omar Khayyam, imnurile lui Hölderlin, Luceafărul, tablourile lui Leonardo da Vinci, sculpturile lui Michelangelo, triada de aur Bach, Mozart, Beethoven etc. Ca atare, operele de artă sunt produsul unei suferințe metafizice: simțul, conștiința axiologică a omului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
al saloanelor, la omul în lanțuri, carte care începe cu următorul gând: "Suferința este o clipă foarte lungă... pentru noi există numai un anotimp, anotimpul durerii" aforism care cheamă la meditare nesfârșită în fața suferinței morale. * Cele trei creații majore ale liricii noastre sunt prin excelență meditații asupra suferinței în trei registre: în balada păstorului moldovan, răul inerent omului este contracarat prin transformarea morții într-o feerică nuntă cu natura. În balada Meșterul Manole, divinitatea sacrifică un șir de douăsprezece vieți pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
venit într-însa." "Amară și plicticoasă este viața, și nimic altceva: și noroi este lumea... De acum, inima mea obosită, disprețuiește infinita zădărnicie a tot ce există", va clama Leopardi, astfel că "E funesto à chi nasce il di natale. Lirica lui Eminescu este un vast compendiu al imposibilului, dar și al încercării de depășire a lumii neputinței, a eșecului onto-axiologic al vieții omenești. Conștiința acută a imposibilului, a nereușitei existențiale începe cu ateismul din Mortua est ! -"Au sens e în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
urmează transcenderea diadei ființă/neființă și, finalmente, a diadei posibil și imposibil. De precizat că eliberarea radicală nu este însă un act finit, încheiat ci o goană neîncetată a intelectului de orice condiționare și determinare, un zbor fără încetare. În lirica universală, "Deschisul" a fost pentru marii poeți suprema aspirație. Pentru Pindar, deschiderea este înălțare către Eter și anume, prin sophia: Crește precum pomul cel tânăr, liberă, virtutea, în curăția picăturilor de rouă, prin dreapta înțelepciune a bărbaților, și se înalță
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
unui oaspete al luminii, ed.I, Timpul, 1998, ed. II, Panfilius 2006. Filozofia literaturii: Spațiul poetic eminescian, Junimea, 1982. Prezentul etern eminescian, Junimea, 1989. Spiritul hyperionic sau sublimul eminescian, Universitas XXI,2003; Libertatea metafizică eminesciană, Timpul, 2005: Deschideri metafizice în lirica eminesciană, Floare albastră, 2007; Luceafărul, Treptele spiritului hyperionic, Arhip Art, 2010; Eminescu, sau dincolo de absolut, Princeps, 2011; In principio fuit Eminescu, Panfilius, 2013; Metafora și cei trei oaspeți ai poemului, Cugetarea, 2002; Trei fețe ale sublimului: Shakespeare, Hölderlin, Tagore, Poezia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
2007; Luceafărul, Treptele spiritului hyperionic, Arhip Art, 2010; Eminescu, sau dincolo de absolut, Princeps, 2011; In principio fuit Eminescu, Panfilius, 2013; Metafora și cei trei oaspeți ai poemului, Cugetarea, 2002; Trei fețe ale sublimului: Shakespeare, Hölderlin, Tagore, Poezia, 2004; Meditații asupra liricii universale, Poezia, 2007. Studii de literatură universală, Panfilius, 2010. Eseu dramatic: Imposibila aventură, urmată de Aporii ale tragicului, Cugetarea, 2001. Eseuri de artă: Semnificațiile spațiului în pictură, Meridiane, l973; Auguste Rodin, Meridiane, 1976 ed.I, Cugetarea, 2003 ed. II. Sinteze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
o compun sunt, nu fenomene, ci „idei, divinit??i" (fenomen e doar omul, pentru c? doar el este supus trecerii ireversibile a timpului). Întotdeauna Insufle?ițe de sentimentele poetului (subiectivitatea interioar?" fiind, În concep? ia hegelian?, „adev?râtul izvor al lirici"), toposurile poetice devin În lirica eminescian? adev?rate obiecte de contemplă?ie estetic?, elemente componente ale unei „entit??i metafizice", ale c?ror multiple semnifică?îi au r?mas, pan? la Eminescu, nedescoperite În plenitudinea ?i complexitatea lor. Citindu-i
Mihai Eminescu - imaginarul paradisiac by Luminiţa Teodorescu () [Corola-publishinghouse/Administrative/1299_a_2381]
-
ci „idei, divinit??i" (fenomen e doar omul, pentru c? doar el este supus trecerii ireversibile a timpului). Întotdeauna Insufle?ițe de sentimentele poetului (subiectivitatea interioar?" fiind, În concep? ia hegelian?, „adev?râtul izvor al lirici"), toposurile poetice devin În lirica eminescian? adev?rate obiecte de contemplă?ie estetic?, elemente componente ale unei „entit??i metafizice", ale c?ror multiple semnifică?îi au r?mas, pan? la Eminescu, nedescoperite În plenitudinea ?i complexitatea lor. Citindu-i opera din aceast? perspectiv?, avem
Mihai Eminescu - imaginarul paradisiac by Luminiţa Teodorescu () [Corola-publishinghouse/Administrative/1299_a_2381]
-
e ce ?i-a pierdut Încrederea În „limpezimea ?i senin?tatea" din care alt?dat? credin?a (În propriul destin artistic) z?mislea „icoanele" unui suflet Îmb?ls?maț de „pove? tile-i feerici": „Subiectivitatea interioar? este adev?râtul izvor al liricii", afirma Hegel În „Prelegeri de estetic?", atâta timp cât sentimentele comunic? adev?ruri generalumane, dep??ind experien?a individual? a artistului: „... intui?iile ?i sentimentele, oricât ar apar?ine În propriu poetului ca individ singular ?i oricât le-ar zugr?vi el
Mihai Eminescu - imaginarul paradisiac by Luminiţa Teodorescu () [Corola-publishinghouse/Administrative/1299_a_2381]
-
care „arhitectură lui Eminescu dep???? te Închipuirea basmului", iar Roșa Del Conte subliniaz? frumuse?ea edenic? a „peisajului cu rezonan?e muzicale", a „peisajului arhaic transfigurat" Într-o adev?rât? „patrie a dorului". Zoe D.-Bu?ulenga descoper? În paginile liricii eminesciene „peisaje exprimând titanica sete de frumuse?e ?i plenitudine rev?rsate În crea? ie", sau „peisaje expresioniste" care exprim? tragismul existen?ei umane (că În „Melancolie" spre exemplu). De asemenea, Edgar Papu remarc? ineditul unei pagini din crea?ia
Mihai Eminescu - imaginarul paradisiac by Luminiţa Teodorescu () [Corola-publishinghouse/Administrative/1299_a_2381]
-
uta frumuse?ea acelui „ ideal pierdut În noaptea unei lumi ce nu mai este /Lume ce gândea În basme ?i vorbea În poezii". Întotdeauna Insufle?ițe de sentimentele poetului („subiectivitatea interioar?" fiind, În concep?ia hegelian?, „adev?râtul izvor al liricii"), aceste spa?îi poetice surprinse În diferitele lor ipostaze sunt urzite din „figuri ?i imagini În care divinitatea, perfec?ia, puterea, beatitudinea sunt solidare de o durat? infinit?" (Zoe D.Bu? ulenga). Privite din aceast? perspectiv?, toposurile poetice devin În
Mihai Eminescu - imaginarul paradisiac by Luminiţa Teodorescu () [Corola-publishinghouse/Administrative/1299_a_2381]
-
aceste spa?îi poetice surprinse În diferitele lor ipostaze sunt urzite din „figuri ?i imagini În care divinitatea, perfec?ia, puterea, beatitudinea sunt solidare de o durat? infinit?" (Zoe D.Bu? ulenga). Privite din aceast? perspectiv?, toposurile poetice devin În lirica eminescian? adev?rate obiecte de contemplă?ie estetic?, elemente componente ale unei „entit??i metafizice", ale c?ror multiple semnifică?îi au ??mas, pan? la Eminescu, nedescoperite În plenitudinea ?i complexitatea lor. Citindu-i opera din aceast? perspectiv?, avem sentimentul
Mihai Eminescu - imaginarul paradisiac by Luminiţa Teodorescu () [Corola-publishinghouse/Administrative/1299_a_2381]
-
poetic eminescian este dat? astfel nu numai de frumuse?ea expresiei artistice, ci ?i de „Îmbinarea nivelului sonor, morfo-sintactic cu sensul semantic dat de mit" (N. Bomher) , de valoarea de simbol pe care o au toate elementele ce compun universul liricii sale. Scopul poeziei fiind de „ a aduce lumea, via?a ?i pasiunile ei În forme estetice" (Eminescu -Manuscrise), aceste topos uri poetice, complex organizate În ceea ce N. Bomher numea „re?eaua de imagini mitice" se identific? atât de mult cu
Mihai Eminescu - imaginarul paradisiac by Luminiţa Teodorescu () [Corola-publishinghouse/Administrative/1299_a_2381]
-
mai ales, lumina se manifest? că o corporalitate difuz? În consiste?a argintie a « negurilor albe » sau a « umbrei» " , dimensiunea ontologic? a poeziei eminesciene relevându-se, atât În sugestii ale luminii, cât ?i ale umbrei: „ Valoarea ontologic? că?tig?, În lirica eminescian?, ?i metaforele luminii, ?i ale umbrei" . Luna de?ine astfel, În contextul crea?iei eminesciene, una dintre cele mai revelatoare for?e expresive; acesteia „cerul Îi asigur? escorta comorilor sale, sfântă bog??ie a astrelor, atunci când se Înf????eaz
Mihai Eminescu - imaginarul paradisiac by Luminiţa Teodorescu () [Corola-publishinghouse/Administrative/1299_a_2381]