721 matches
-
Pepin cel Scurt, căsătorind-o pe o altă fiică a sa, Desiderata cu fiul lui Pepin, Carol, oferind acestuia sprijin în confruntarea cu fratele său, Carloman I. În ciuda deselor schimbări ale puterii centrale, secolul al VIII-lea constituie apogeul Regatului longobard, manifestat inclusiv printr-o prosperitate economică. Vechea societate de războinici și supuși s-a transformat într-una bine articulată, cuprinzând proprietari de pământ, artizani, fermieri, negustori etc. Perioada a cunoscut o mare dezvoltare, inclusiv a abațiilor, în special benedictine. După
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
punctul de culege roadele înțeleptei sale politici diplomatice prin convingerea papei Ștefan al II-lea să îi accepte protecția, moartea lui Carloman I îi lăsa mână liberă lui Carol cel Mare, acum ferm instalat pe tronul francilor, să acționeze împotriva longobarzilor, după ce deja o repudiase pe fiica lui Desiderius, Desiderata. În anul următor, un nou papă Adrian I, din tabăra opusă lui Desiderius, a întors jocul alianțelor, cerându-i regelui longobard cedarea de noi regiuni, fapt care l-a pus pe
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
Mare, acum ferm instalat pe tronul francilor, să acționeze împotriva longobarzilor, după ce deja o repudiase pe fiica lui Desiderius, Desiderata. În anul următor, un nou papă Adrian I, din tabăra opusă lui Desiderius, a întors jocul alianțelor, cerându-i regelui longobard cedarea de noi regiuni, fapt care l-a pus pe Desiderius în situația de a relua atacul asupra orașelor din Romagna. Deși era angrenat într-o campania împotriva saxonilor, Carol cel Mare a răspuns apelului papal, temându-se că ocuparea
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
Mare a răspuns apelului papal, temându-se că ocuparea Romei de către longobarzi ar fi însemnat și o pierdere de prestigiu pentru sine. În 773 și 774 regele francilor a invadat Italia și, dovedindu-și superioritatea față de o rezistență dură a longobarzilor, a capturat capitala acestora, Pavia. Fiul lui Desiderius, Adalgis, a găsit refugiu la bizantini, în vreme ce Desiderius și soția sa au fost deportați în Galia. Carol s-a autointitulat "Gratia Dei rex Francorum et Langobardorum" ( "Prin grația lui Dumnezeu, rege al
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
acestora, Pavia. Fiul lui Desiderius, Adalgis, a găsit refugiu la bizantini, în vreme ce Desiderius și soția sa au fost deportați în Galia. Carol s-a autointitulat "Gratia Dei rex Francorum et Langobardorum" ( "Prin grația lui Dumnezeu, rege al francilor și al longobarzilor"), realizând o uniune personală a celor două regate. El a menținut "Leges Langobardorum", însă a reorganizat regatul după modelul franc, înlocuind ducii cu conții.
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
Gisulf I (de asemenea, "Gisulph", "Gisolf", "Gisulfo", "Gisolfo", "Gisulphus" sau "Gisulfus") (n. mai 930 - d. noiembrie sau decembrie 977) a fost principe longobard de Salerno din 952 până la moarte. Gisulf era fiul mai vârstnic al principelui Guaimar II cu soția sa, Gaitelgrima. El a fost asociat la domnie de către tatăl său din 943 și a succedat la moartea acestuia din 952. Gisulf a
Gisulf I de Salerno () [Corola-website/Science/324858_a_326187]
-
mai vârstnic al principelui Guaimar II cu soția sa, Gaitelgrima. El a fost asociat la domnie de către tatăl său din 943 și a succedat la moartea acestuia din 952. Gisulf a adoptat titlul de "Langobardorum gentis princeps": "principe al poporului longobarzilor". Inițial, s-a aflat sub regența mamei sale și a lui Priscus, trezorier ("comes tesaurarium") și comite al palatului ("magister palatii"). În 946, el a fost atacat de o alianță formată din principele Landulf al II-lea "cel Roșu" de
Gisulf I de Salerno () [Corola-website/Science/324858_a_326187]
-
Carol cel Mare, Tassilo a luat decizii în diferite dispute ecleziastice sau civile fără consultarea suzeranului său, acționând în general ca un conducător independent. Controlul său asupra trecătorilor din Alpi, poziția de aliat al avarilor și de ginere al regelui longobard Desiderius au reprezentat amenințări grave la adresa regatului franc, drept pentru care Carol cel Mare a luat poziție, fiind hotărât să îl înlăture pe ducele de Bavaria. Detaliile asupra acestei confruntări au rămas neclare. Tassilo al III-lea a depus omagiu
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
589 d.H.; Suevii în Spania până în 560 d.H.; Vandalii, care au cucerit Africa de Nord în 429, și i-au persecutat furios pe Catolici, până în 530 d.H., când au fost izgoniți de Belisarius; Burgundii, până la incorporarea lor în Imperiul Franc (în 534); Longobarzii în Italia, până la mijlocul secolului VII - lea d.H. Alaric, primul cuceritor al Romei, Genseric, cuceritorul Africii de Nord, Thedoric cel Mare, Împăratul Italiei, și eroul din Niebelungenlied, au fost Ariani; și prima traducere Teutonică a Scripturilor, din care au rămas
Biserici și creștini antitrinitarieni () [Corola-website/Science/322496_a_323825]
-
a unit marcomanii cu triburile vecine și a format o puternică uniune de triburi. Și-a pus titlul de rege, iar din uniunea tribală făceau parte, alături de marcomani, triburile germanice hermundurii, semnonii, lugii, cărora li s-au adăugat mai târziu longobarzii, alt trib germanic strâns înrudit cu marcomanii și suebii. Sfera de influență a regatului lui Marobod se întindea până la cursul mijlociu al Dunării, în est până la granița provinciei romane Pannonia și până la râul Vistula, în nord până la țărmul Mării Baltice și
Marobod () [Corola-website/Science/322284_a_323613]
-
rudă a ducelui, drept răzbunare pentru relația acestuia cu una dintre fiicele lui Osmond. Ducele Richard i-a cruțat viața life, însă l-a exilat. Osmond a plecat în Italia, pentru a se ralia trupele bizantine aflate în luptă cu longobarzii, sarazinii, susținătorii papalității și cei ai Imperiului german. Înainte de a părăsi Normandia, Osmond a adunat o trupă de circa 250 de războinici: aventurieri, proscriși, fii mai tineri de nobili (lipsiți de vreun viitor în Franța), alături de patri dintre frații săi
Osmond Drengot () [Corola-website/Science/328109_a_329438]
-
pământuri. În 1017, ei au ajuns în Italia de sud, care se afla la acea vreme într-o stare de anarhie. Odată stabilit un cap de pod la Muntele Gargano din Apulia, ei și-au unit forțele cu cele ale longobardului Melus din Bari, care se răsculase împotriva Bizanțului. Prima confruntare majoră cu armata generalului ("catepan") bizantin Vasile Boioannes a avut loc la Canne, o fostă "villa" din Apulia; bătălia a constituit un dezastru pentru normanzi. Aceștia au fost decimați, iar
Rainulf Drengot () [Corola-website/Science/328115_a_329444]
-
în luptă. Rainulf, care devenea acum conducătorul de necontestat al exilaților, s-a retras cu resturile trupei din Apulia către Campania, unde, potrivit cronicarului Amato de Montecassino, deși înconjurat de inamici, a putut să profite de disensiunile existente între seniorii longobarzi din regiune. Ei au început să protejeze, contra cost, cetele de pelerini care frecventau regiunea pentru a ajunge la relicvele Sfântului Mihail. De asemenea, Rainulf a servit principelui Pandulf al IV-lea de Capua. "Sub protecția sa", relatează Amato de
Rainulf Drengot () [Corola-website/Science/328115_a_329444]
-
său de conte de Aversa a fost recunoscut în 1037 de către împăratul Conrad al II-lea. După înfrângerea bizantinilor din 1038, el s-a autoproclamat ca principe, devenind astfel independent și "de facto" față de Neapole și de foștii săi aliați longobarzi. Rainulf a cucerit principatul vecinului său Pandulf, iar Conrad a aprobat uniunea dintre cele două stăpâniri, care au devenit în acel moment cea mai mare putere din sudul Italiei. În 1039, el s-a aflat în aceeași tabără cu principele
Rainulf Drengot () [Corola-website/Science/328115_a_329444]
-
al lui Herman în 1048. Curând după aceea, Herman a dispărut din consemnări, iar Richard s-a autointitulat conte de Aversa. În 1053, Richard a fost prezent la bătălia de la Civitate, unde s-a aflat la comanda aripii drepte împotriva longobarzilor din armata papală. El s-a angajat primul în luptă și a distrus contingentul longobard, urmărindu-i pe adversari pe o lungă distanță, înainte de a se întoarce pentru a sprijini pe Umfredo și pe Robert Guiscard din dinastia Hauteville, întorcând
Richard I de Capua () [Corola-website/Science/328119_a_329448]
-
s-a autointitulat conte de Aversa. În 1053, Richard a fost prezent la bătălia de la Civitate, unde s-a aflat la comanda aripii drepte împotriva longobarzilor din armata papală. El s-a angajat primul în luptă și a distrus contingentul longobard, urmărindu-i pe adversari pe o lungă distanță, înainte de a se întoarce pentru a sprijini pe Umfredo și pe Robert Guiscard din dinastia Hauteville, întorcând soarta bătăliei în favoarea normanzilor. Richard s-a aflat în mod constant în căutarea lărgirii posesiunilor
Richard I de Capua () [Corola-website/Science/328119_a_329448]
-
la orașul Salerno. Atunci când principele de Capua a murit în 1057, Richard a trecut imediat la asediul asupra Capuei și a dobândit titlul princiar (1058) de la fratele lui Pandulf, Landulf al VIII-lea, însă a lăsat cheile orașului în mâinile longobarzilor vreme de încă cel puțin patru ani, până în 12 mai 1062. El și-a căsătorit fiica cu fiul ducelui Atenulf I de Gaeta, însă atunci când fiul acestuia a murit înainte de a avea loc căsătoria, Richard a solicitat totuși zestrea. Ducele
Richard I de Capua () [Corola-website/Science/328119_a_329448]
-
al II-lea (d. 1156), membru al familiei normande Drengot a fost conte de Aversa și principe de Capua de la 1127 până la moarte. Robert a fost unicul fiu și succesor al principelui Iordan al II-lea de Capua. Potrivit cronicarul longobard Falco de Benevento, el era "de o constituție delicată, el nu putea să reziste nici la muncă și nici la lucrurile grele." În decembrie 1127, papa Honoriu al II-lea a sosit la Benevento, pentru a propovădui cruciada împotriva contelui
Robert al II-lea de Capua () [Corola-website/Science/328144_a_329473]
-
Grimoald Alferanites a fost un nobil longobard din sudul Italiei, devenit principe de Bari între 1121 și 1132. După ce un război civil a izbucnit în Bari, Risone, arhiepiscopul orașului, a fost asasinat (1117), iar principesa de Taranto, Constanța de Franța, a fost închisă în Giovinazzo (1119) de către
Grimoald de Bari () [Corola-website/Science/328166_a_329495]
-
în jurul anului 1035. Împreună cu fratele său mai mare, Guillaume, Drogo a participat la campania întreprinsă de catepanul bizantin George Maniaces în Sicilia în 1038 împotriva sarazinilor din Emiratul de Sicilia, iar apoi în campania împotriva bizantinilor din Apulia împreună cu principele longobard Guaimar al IV-lea de Salerno. În 1042, normanzii l-au ales pe Guillaume drept conte la Melfi, iar Drogo a dobândit Venosa din partea lui Guaimar, în cadrul divizării în 12 părți a teritoriului cucerit. În 1044-1045, Drogo a luptat în favoarea
Drogo de Hauteville () [Corola-website/Science/328211_a_329540]
-
context în care persistau neînțelegerile de la sfârșitul domniei fratelui său Drogo. Umfredo a pedepsit cu asprime pe cei care instigaseră asasinarea fratelui său. Mulți cavaleri normanzi se aflau în stare de rebeliune și provocau pagube teritoriilor stăpânite de papalitate. Principele longobard Guaimar al IV-lea de Salerno l-a sprijinit pe Umfredo în a-și menține succesiunea, însă a fost asasinat curând. Papa Leon al IX-lea a organizat o coaliție împotriva normanzilor și a pornit în marș către sud. Forțele
Umfredo de Hauteville () [Corola-website/Science/328212_a_329541]
-
Guaimar al III-lea de Salerno. Orașul și împrejurimile sale se aflau sub atacul sarazinilor din Africa, care solicitau acordarea unui tribut anual. În timp ce Guaimar începea să colecteze tributul, normanzii l-au acuzat pe acesta, ca și pe supușii săi longobarzi pentru lipsă de curaj și au trecut la atacarea sarazinilor. Aceștia s-au retras, o pradă importantă a fost capturată, iar Guaimar, recunoscător, i-a rugat pe normanzi să rămână. Aceștia au refuzat, însă au promis că vor duce bogatele
Cuceririle normande în Italia de sud () [Corola-website/Science/328183_a_329512]
-
a apărut în cronicile primare fără trimitere la vreo prezență normandă ante-1016. Această versiune a fost denumită ca "tradiția de Gargano". Potrivit acesteia, pelerinii normanzi aflați la moaștele Sfântului Arhanghel Mihail de la Monte Gargano s-ar fi întâlnit acolo cu longobardul Melus din Bari în 1016, și au fost convinși să se alăture acestuia în cadrul unui atac împotriva stăpânirii bizantine din Apulia. În comparație cu tradiția salernitană, pentru tradiția de Gargano există două surse primare: "Gesta Roberti Wiscardi" a lui Guglielmo de Apulia
Cuceririle normande în Italia de sud () [Corola-website/Science/328183_a_329512]
-
Ioan Curcuas, a fost ucis în luptă. În martie 1010, succesorul acestuia, Vasile Mesardonites, a debarcat cu întăriri și a trecut la asedierea răsculaților din oraș. Cetățenii bizantini din Bari au negociat cu Vasile și i-au silit pe conducătorii longobarzi, Melus și cumnatul său Dattus, să își caute refugiu. Vasile a pătruns în oraș la 11 iunie 1011, restabilind autoritatea bizantină. El nu a însoțit victoria obținută cu luarea de măsuri severe, marginindu-se la trimiterea familiei lui Melus, inclusiv
Cuceririle normande în Italia de sud () [Corola-website/Science/328183_a_329512]
-
care fie fuseseră trimiși de către papa Benedict al VIII-lea, fie se întâlniseră direct cu Melus, cu sau fără intermedierea principelui Guaimar al III-lea de Salerno, la Monte Gargano. Tornikios a trimis o armată comandată de Leon Passianos împotriva longobarzilor și normanzilor. Passianos și Melus s-au confruntat pe râul Fortore, la Arenula. Bătălia a fost fie nedecisă (conform lui Guglielmo de Apulia), fie s-a soldat cu victoria lui (potrivit lui Leon de Ostia). Apoi, Tornikios însuși a preluat comanda
Cuceririle normande în Italia de sud () [Corola-website/Science/328183_a_329512]