1,823 matches
-
un gen hesiodic, apoi de un gen al lui Herodot etc. "Omerii și esiozii deschid calea erodoților și tucidizilor" spune Hasdeu într-un text din 1867122. Ca să saturezi terenul unei culturi ai nevoie de istoric, de filosof, de poet, de orator etc. și la completarea/ descompletarea acestui tablou lucrează antonomazele: "când [Grecia] nu mai avu sau nu mai voi să aibă Temistocli și Aristizi (pentru că îi exila), când nu mai avu Leonizi, nici Aristoteli și Platoni, nici Demosteni și Isocrați, nici
[Corola-publishinghouse/Science/84955_a_85740]
-
antonomazei, inclusiv prin proba pluralului aplicat prenumelui. Iar aceasta e caracteristica tuturor "listelor" cu nume proprii la plural. În enumerările lui Heliade Rădulescu figurează toți autorii români, indiferent de recunoaștere, de mărimea creației sau de definiția ei, o mulțime de oratori din parlament, boierii pe care îi stimează etc. Orice persoană publică suportă procedeul antonomazei. Toți trebuie să se homerizeze, să întrețină cu cultura română raportul pe care Homer, Hesiod, Herodot îl au cu cultura universală - să devină, altfel spus, oameni-funcție
[Corola-publishinghouse/Science/84955_a_85740]
-
să facem anumite precizări în ceea ce privește datele empirice folosite: * în primul rând, mâna politică este surprinsă în afișe, de aceea trebuie să schimbăm cuvântul mișcare în pseudomișcare; * în al doilea rând, contextul mediatic asociază discursul publicității politice cu o scenă de unde oratorul politic modern folosește un limbaj tăcut pentru a-și persuada audiență. Mâna constituie subunități gestuale care au o triplă funcție (Cmeciu C. 2005a: 229): * funcție de sinecdoca: a aparține unui corp (categorie superordonată); * funcție metonimica: a deveni un act specific, caracteristic
by Camelia-Mihaela Cmeciu [Corola-publishinghouse/Science/1056_a_2564]
-
să se implice în ceea ce afirmă/ promite (dire). După cum menționează Geneviève Calbris (2003: 61), "pentru că un politician să fie crezut și urmat, convingerile sale trebuie să devină vizibile, implicarea personală și franchețea trebuie să fie evidente. [...] Comunicarea se transmite de la orator către audiență, în timp ce vocea și corpul său devin ei înșiși actori". Spre deosebire de alți candidați politici care își construiesc identitatea corporală doar pe imaginea bustului, Traian Băsescu transforma mâna într-o subunitate corporală vizibilă, devenind, astfel, un gest polisemn. Această nouă
by Camelia-Mihaela Cmeciu [Corola-publishinghouse/Science/1056_a_2564]
-
promiți. I-am ales pentru că sunt cei mai capabili. Știți că nu aleg pe oricine alături de mine. E timpul să-i lăsăm să arate ce pot." (FIG.7); "Eu am venit la Primărie, ei vin acum la Parlament" (FIG.2) oratorul (Traian Băsescu) va dezvălui alți actori, devenind, astfel, forța autorității (Perelman, Olbrechts-Tyteca 1993: 481-488), gata să garanteze pentru cei opt necunoscuți candidați. Imaginea celor opt canotori constituie argumentul ilustrării pentru onestitatea lui Băsescu. Folosind dovadă iconica (FIG.7) a candidaților
by Camelia-Mihaela Cmeciu [Corola-publishinghouse/Science/1056_a_2564]
-
a fost fixată recent în anul 411 î.Hr. -, biografia și chiar personajul, pentru că multă vreme s-a pus întrebarea dacă nu cumva acest nume ascunde două identități, după care s-a conchis că au existat două persoane: un sofist și orator, Antiphon al nostru, și un retor zis „din Rhamnonte”. Mulțimea activităților acestui personaj, care s-a manifestat în toate domeniile, starea lacunară a suporturilor, incertitudinile privitoare la amestecul său într-o lovitură de stat în favoarea oligarhiei, aparenta contradicție cu tezele
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
trăi epicuriană și austeritatea stoică, ataraxia individuală și sensul statului, gândirea greacă și rațiunea latină. Aceeași remarcă și în ceea ce privește cuplul Hermarh/Demostene, care permite punerea în scenă, față în față, a vieții private a înțeleptului și a vieții publice a oratorului implicat în viața cetății. Ansamblul programului decorativ al vilei îndeamnă la acest gen de reflecție care decurge din logica binară a lui „Y” - faimosul topos grecesc ilustrat în mod clasic de Prodicos din Keos. Philodem, autorul unei cărți intitulate Despre
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
gust puternic, cam ca absintul, dar asta n-are importanță: poezia va acționa precum mierea, acest excipient dulce care îi permite poțiunii să fie eficace, în ciuda unei ingestii neplăcute. Paharul fiind uns cu lichid dulce, medicația merge și singură. Memmius, orator, politician, retor, poet în momentele sale de inspirație, guvernator al Bitiniei, ginerele lui Sylla, mai întâi alăturat lui Pompei, apoi lui Cezar, nu se va vindeca de răutatea lui congenitală... Dedat fraudelor, oportunist, exilat, antreprenor în construcții lipsit de scrupule
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
adică a influențării și schimbării, prin discurs, a opiniilor, credințelor, atitudinilor și comportamentelor oamenilor. Domeniile principale erau cel politic (discursul deliberativ), juridic (discursul forensic) și ceremonial (discursul epidictic). Căile principale prin care se urmărea producerea persuasiunii erau ethos-ul (credibilitatea oratorului), logos-ul (argumentarea logică) și pathos-ul (emoțiile și sentimentele auditoriului), folosite astfel: prima, în partea de început a discursului, cea de a doua, în partea centrală a discursului, iar ultima, în partea de încheiere a discursului. Obiectivul mai general al
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
mai preocupă de valori precum permanența, necum de frumos, ci de efecte. Criticismul privește, astfel, un discurs ca pe un tip de comunicare adresată unui public particular, în timp ce sarcina sa este de a analiza și a aprecia metoda cu ajutorul căreia oratorul își difuzează ideile în rândul publicului său. Astfel, susține autoarea, urmând analiza lui Em Griffin, articolul lui Wichelns consolidează formele de persuadare aristotelice (ethos, logos și pathos) drept modalitatea prin excelență de a evalua discursul public. Această practică a cercetării
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
de (valori precum - adăugirea mea) permanența, necum de frumos. Este interesat de efecte. Privește un discurs ca pe un tip de comunicare adresată unui public particular, în timp ce sarcina sa este aceea de a analiza și a aprecia metoda cu ajutorul căreia oratorul își difuzează ideile în rândul publicului său"11. Articolul lui Wichelns consolidează, după Griffin, formele de persuadare aristoteliene (logos, ethos și pathos) drept modalitatea prin excelență de a evalua discursul public. Această practică a cercetării, pe care Griffin o identifică
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
al căror "adevăr principial", de la sine înțeles, de la Aristotel încoace, devine, pentru noii cercetători, ipoteză de verificat prin mijloace empirice. De pildă, ilustrează Griffin, dacă ethos-ul aristotelian se construia în baza unor atribute precum inteligența, caracterul, dar și bunăvoința oratorului față de publicul său, acest lucru nu mai este valabil pentru cercetătorii a căror orientare empirică îi determină să verifice orice astfel de "adevăr", înainte de a îi accepta valoarea ca atare. Substitut conceptual al ethos-ului aristotelian, "credibilitatea comunicatorului" ("communicator credibility
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
astfel de "adevăr", înainte de a îi accepta valoarea ca atare. Substitut conceptual al ethos-ului aristotelian, "credibilitatea comunicatorului" ("communicator credibility", în limba engleză) depindea, într-adevăr, așa cum verifică noii cercetători, de factori de competență (inteligența, în speță) și încredere în orator (caracter), însă cercetătorii empirici nu găsesc nici un motiv să alăture intențiile pozitive ale oratorului față de publicul său pe lista atributelor "credibilității oratorului", considerând că acest atribut este conținut logic de cel anterior, al caracterului. Dincolo de aceste amănunte, Griffin notează un
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
-ului aristotelian, "credibilitatea comunicatorului" ("communicator credibility", în limba engleză) depindea, într-adevăr, așa cum verifică noii cercetători, de factori de competență (inteligența, în speță) și încredere în orator (caracter), însă cercetătorii empirici nu găsesc nici un motiv să alăture intențiile pozitive ale oratorului față de publicul său pe lista atributelor "credibilității oratorului", considerând că acest atribut este conținut logic de cel anterior, al caracterului. Dincolo de aceste amănunte, Griffin notează un fapt de primă importanță, specific perioadei din istoria metodologică a domeniului pe care tocmai
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
engleză) depindea, într-adevăr, așa cum verifică noii cercetători, de factori de competență (inteligența, în speță) și încredere în orator (caracter), însă cercetătorii empirici nu găsesc nici un motiv să alăture intențiile pozitive ale oratorului față de publicul său pe lista atributelor "credibilității oratorului", considerând că acest atribut este conținut logic de cel anterior, al caracterului. Dincolo de aceste amănunte, Griffin notează un fapt de primă importanță, specific perioadei din istoria metodologică a domeniului pe care tocmai o discutăm. Iată că cercetătorii empirici ai fenomenului
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
de sugestiv încât să îi permită criticului să sesizeze legătura dintre acest public implicat (de discurs - adăugirea mea) și o ideologie"193. În acest sens, consideră Black, criticul retoric "vede în publicul implicat de un discurs un model a ceea ce oratorul ar vrea că publicul său real să devină"194. Astfel, imaginea desemnată de "second persona", chiar dacă niciodată actualizată, rămâne, totuși, imaginea unei persoane și, în acest sens, încheie Black, poate fi evaluată din punct de vedere moral. Toate acestea, încă
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
reinterpretează ușor neo-aristotelianismul - o analiză ghidată de spiritul și, de regulă, de litera textului aristotelian"203, așa cum îl înțelege Hill. Iată interpretarea sa. Forbes Hill declară că, în ce îl privește, "criticismul neo-aristotelian compară mijloacele de persuadare întrebuințate de un orator cu inventarul comprehensiv oferit de "Retorica" lui Aristotel"204. Astfel, continuă Hill, implicația directă a celor de mai sus este că "scopul criticismului (retoric - adăugirea mea) este acela de a descoperi dacă oratorul întreprinde cele mai bune alegeri, în cadrul inventarului
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
compară mijloacele de persuadare întrebuințate de un orator cu inventarul comprehensiv oferit de "Retorica" lui Aristotel"204. Astfel, continuă Hill, implicația directă a celor de mai sus este că "scopul criticismului (retoric - adăugirea mea) este acela de a descoperi dacă oratorul întreprinde cele mai bune alegeri, în cadrul inventarului respectiv (al Retoricii lui Aristotel - adăugirea mea) pentru a obține o decizie favorabilă, din partea unui public particular, într-o situație particulară"205. Prin urmare, criticul retoric nu este interesat de a descoperi dacă
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
întreprinde cele mai bune alegeri, în cadrul inventarului respectiv (al Retoricii lui Aristotel - adăugirea mea) pentru a obține o decizie favorabilă, din partea unui public particular, într-o situație particulară"205. Prin urmare, criticul retoric nu este interesat de a descoperi dacă oratorul a obținut, realmente, sau nu, acea "decizie favorabilă". Cum știm, zice Hill, practic, deciziile umane sunt adesea influențate de factori accidentali. Prin urmare, parcursul întreprinderii critice trebuie să urmeze următorul plan, consideră Hill: în primul rând, criticul neo-aristotelian trebuie să
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
rând, criticul neo-aristotelian trebuie să evidențieze, în linii mari, situația. Doi, el sau ea trebuie să identifice publicul particular al discursului și decizia cu care acesta se confruntă. Trei: criticul este responsabil, zice Hill, de evidențierea modalității concrete în care oratorul alege și dispune, în cadrul discursului, cei trei "factori persuasivi interrelaționați - logic, psihologic și caracteriologic"206. Și patru: criticul contrapune evaluarea sa criteriilor Retoricii aristoteliene. Acest plan de analiză critică al lui Forbes Hill, precum și noua sa interpretare a neo-aristotelianismului, exprimă
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
respectiv a consolida convingeri, atitudini și comportamente umane. În schimb, Hill se concentrează, pentru prima dată, asupra acestei trăsături a definiției aristoteliene a retoricii trecute cu vederea, îndeobște, de către criticii retorici de până la el: evaluarea discursului presupune atenție în ce privește alegerile oratorului din cadrul arsenalului de "factori persuasivi" ("inventarul comprehensiv") care îi stau la îndemână, grație Retoricii aristoteliene. Ce înseamnă această deturnare a atenției critico-retorice înspre aspectul, neglijat în prealabil, al evaluării calității alegerilor întreprinse de orator în elaborarea actului său discursiv, în detrimentul
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
evaluarea discursului presupune atenție în ce privește alegerile oratorului din cadrul arsenalului de "factori persuasivi" ("inventarul comprehensiv") care îi stau la îndemână, grație Retoricii aristoteliene. Ce înseamnă această deturnare a atenției critico-retorice înspre aspectul, neglijat în prealabil, al evaluării calității alegerilor întreprinse de orator în elaborarea actului său discursiv, în detrimentul, desigur, al altor criterii de analiză? O primă implicație salvează discursul de propria "condiție", dobândită în baza interpretărilor neo-aristoteliene inițiate de Herbert Wichelns: cu alte cuvinte, după Hill, discursul se eliberează de menirea sa
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
discursul se eliberează de menirea sa tradițională, aceea de a fi eficient, "responsabilitate" pe care a purtat-o, îndelung, pentru a "conta", pentru a avea însemnătatea și calitatea de act semnificativ de oratorie. În schimb, "greutatea" se mută pe umerii oratorului, să zic așa, ale cărui alegeri, după Hill, accesibile criticului, în baza literei discursului ca atare - un raționament pe care Hill nu îl parcurge, așa cum a făcut-o Edwin Black - devin fundamentale în actul de evaluare critico-retoric, constituind elementul hotărâtor
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
important să ne concentrăm atenția asupra "întâmplării" potrivit căreia un discurs sau altul a fost eficient, și-a atins scopul, a convins publicul particular în situația particulară aflată în discuție în demersul nostru critico-retoric. Este important, dimpotrivă, să estimăm dacă oratorul, al cărui prerogativ principal - și deci, identitate - devine capacitatea sa de a opta, a întreprins, realmente, cele mai bune alegeri, din cele posibile, având în vedere datele concrete ale situației particulare în care s-a angajat discursiv. Responsabilitatea, prin urmare
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
acesta devine responsabil. Vestea bună este că, în această performanță remarcabilă, de a alege - în baza unei excelente cunoașteri, bineînțeles, a totalului mijloacelor disponibile de persuasiune (maniera optimă de ieșire din impas într-o situație particulară, prin mijloace pur discursive) - oratorul beneficiază de ajutorul lui Aristotel pe cale. Însă tot Aristotel, după Hill, este cel pe care oratorul nostru trebuie să îl "mulțumească": inventarul comprehensiv al mijloacelor disponibile de persuadare există, o dată pentru totdeauna, în Retorica, constituind, după Hill, cel mai bun
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]