799 matches
-
jucat rolul der mediator între cei doi gineri ai săi, Henric al IV-lea și Rudolf de Rheinfeld, ambii pretendenți pentru tronul Germaniei, în războaiele dintre aceștia din anii 80. Ea a fost un adversar al Reformei gregoriene, deși onora papalitatea și proteja autonomia abațiilor. În 1091, Adelaida a murit, spre doliul general al locuitorilor, și a fost înmormântată în biserica parohială de Canischio (Canisculum), o mică așezare din Valle dell'Orco, unde ea se retrăsese în ultimii ani de viață
Adelaida de Susa () [Corola-website/Science/324960_a_326289]
-
din casa de Wittelsbach, fiul și succesorul lui Otto de Merania, Otto al III-lea de Burgundia a trecut în tabăra principalului dușman al lui Frederic al II-lea, papa Grigore al IX-lea. În înverșunatul conflict dintre Imperiu și Papalitate, Otto al II-lea de Merania a fost în cele din urmă alungat, în 1247. El s-a retras la castelul Niesten din apropiere de Weismain, în principatul-episcopat de Bamberg, unde a murit fără urmași în anul următor. Titlul de
Ducatul de Merania () [Corola-website/Science/324951_a_326280]
-
regiunea Foggia a fost de asemenea fortificat, prin introducerea acolo a unei gărzi de mercenari normanzi fideli lui în anul 1019. În curând, întregul sud al Italiei s-a supus autorității bizantine, cu excepția ducatului de Benevento, care a rămas fidel papalității. Înspăimântat de întărirea puterii bizantine în sudul Italiei, papa Benedict al VIII-lea s-a deplasat în 1020 în Germania, la Bamberg pentru a solicita intervenția împăratului Henric al II-lea. Împăratul occidental nu a reacționat imediat, însă evenimentele din
Vasile Boioannes () [Corola-website/Science/324458_a_325787]
-
catepan al Italiei. Argyrus s-a deplasat la Constantinopol, unde a primit titlul de "duce de Italia, Calabria, Sicilia și Paflagonia". Atunci când răscoala antibizantină din Apulia a fost suprimată, bizantinii au urmat sfatul său de a încheia o alianță cu papalitatea, pentru a contrabalansa crescânda amenințare a normanzilor în regiune. Tot Argyrus a fost comandantul armatei bizantine, care a refuzat să se ralieze trupelor papale în momentul în care acestea erau înfrânte categoric de către normanzi în bătălia de la Civitate și în
Argyrus (catepan) () [Corola-website/Science/324475_a_325804]
-
ducele Pandulf și-a îndreptat atenția către abația de Montecassino. Abatele anterior, care îl sprijinise pe Pandulf, fusese nevoit să fugă în fața invaziei din 1024 a trupelor imperiale, iar noul abate, Theobald, se bucura de încrederea Imperiului occidental și a papalității. După ce l-a invitat la Capua, Pandulf l-a aruncat pe abate în închisoare. În 1032, Pandulf a întreprins o altă acțiune, de această dată împotriva fostului aliat al lui Sergiu al IV-lea. anume ducele Ioan al V-lea
Pandulf al IV-lea de Capua () [Corola-website/Science/324492_a_325821]
-
în perioada târzie a ducatului de Neapole. În anul 763, ducele Ștefan al II-lea a renunțat la supunerea față de Constantinopol, punând Neapole sub suzeranitatea papală. De fapt, încă din vremea ducelui Ioan I (711 - cca. 719), pus de către bizantini, papalitatea venise în sprijinul ducatului pentru a lupta împotriva longobarzilor, în vreme ce ajutorul bizantin părea prea îndepărtat. Guvernarea lui Ștefan al II-lea este considerată ca fiind o perioadă de tranziție în istoria Neapolelui: ea a îndepărtat Orientul iconoclast și s-a
Ducatul de Neapole () [Corola-website/Science/324514_a_325843]
-
În anul 1372 Ludovic al Ungariei devine și rege al Poloniei, iar Moldova devine "cuprinsă din două părți de aceeași forță". Vrînd să împace cît mai bine noua situație, Lațcu I Mușat aderă la catolicism și intră in legatură cu papalitatea. Inițiiază o politică de catolicizare și în 1370 acceptă constituirea unei episcopii catolice la Siret. Drept raspuns i se recunoaște titlul de "duce" al Moldovei. În încercarea de a contracara tendințele expansioniste ale Ungariei, tot Petru I Mușat inițiază relații
Descălecatul Moldovei () [Corola-website/Science/326954_a_328283]
-
care a condus sub numele de Papa Callixtus al III-lea între anii 1455-1458 și Rodrigo Lanzol Borgia, cunoscut sub numele de Papa Alexandru al VI-lea între anii 1492-1503. În zilele noastre, ei sunt amintiți pentru domnia coruptă în timpul papalității lui Alexandru al VI-lea. Ei au fost acuzați de o multitudine de crime: adulter, simonie, furt, viol, mituire, incest și crimă (în special otrăvire cu arsenic). Din cauza setei pentru putere, ei și-au făcut inamici din alte familii puternice
Familia Borgia () [Corola-website/Science/323877_a_325206]
-
Bulgarorum et Blachorum" ("rex Bulgarie et Blachie"), iar nu pe cea imperială. Forțând nota, Caloian i-a răspuns suveranului pontif, mulțumindu-i pentru înoronarea imperială și pentru numirea patriarhului, făcându-se astfel că nu înțelege rangul la care îl ridicase papalitatea. De asemenea, țarul bulgar îl asigura pe Inocențiu al III-lea că este dornic să îmbrățișeze ritul catolic. Între timp, nutrind speranța unei alianțe cu Caloian, împăratul Alexios al III-lea Angelos trimitea un mesaj prin care reunoștea titlul imperial
Ioniță Caloian () [Corola-website/Science/324368_a_325697]
-
inițiativelor de pace ale Ligii Lombarde și insistența asupra capitulării necondiționate a orașelor italiene. Milano și alte cinci orașe au persistat în a se opune împăratului, care a trebuit să ridice asediul asupra Bresciei. Primind și de această dată sprijinul papalității, Liga Lombardă a reușit să contracareze eforturile lui Frederic al II-lea. În 1249, în timp ce asediau Parma, trupele lui Frederic au fost atacate, iar tabăra imperială capturată. Cu aceată ocazie, Frederic al II-lea a pierdut tezaurul imperial și totodată
Liga Lombardă () [Corola-website/Science/324375_a_325704]
-
la acel conciliu sau cel puțin că a cunoscut îndeaproape pe unul dintre participanți, posibil pe episcopul Yves de Chartres, cel care l-a influențat pe Foucher în domeniul reformei Bisericii Catolice și în cel al Luptei pentru înestitură dintre Papalitate și Imperiu. Foucher a făcut parte din anturajul contelui Ștefan al II-lea și al ducelui Robert Courteheuse de Normandia, care a urmat traseul prin sudul Franței și prin Italia în 1096, trecând către Imperiul Bizantin prin Bari și ajungând
Foucher de Chartres () [Corola-website/Science/324386_a_325715]
-
în schimbul unui act de omagiu. Se pare că unele sedii episcopale și-au menținut neîntrerupt șirul succesoral de-a lungul invaziei și în anii următori. Tranziția a fost înlesnită și pe fundalul unei anumite ostilități din unele episcopii nord-italiene față de papalitate și Imperiu. În teritoriul controlat de longobarzi, clerul era cel puțin siguri că putea evita disputele religioase. Prima rezistență puternică în fața migrației lui Alboin a avut loc din partea orașului Ticinum (Pavia), al cărui asediu regele longobard l-a început în
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
liniștită. În 703, ducele Faroald al II-lea de Spoleto, vasal al său, a atacat pe exarhul Teofilact de Ravenna, însă Aripert a refuzat să îi acorde sprijin vasalului său, dat fiind că intenționa să mențină bunele relații atât cu papalitatea cât și cu Imperiul Bizantin. În paralel, el căuta să își impună o mai mare autoritate asupra conducătorilor longobarzi din ducatele din Langobardia Minor (sudul Italiei): Spoleto și Benevento. Aripert a căutat să câștige prietenia papei Ioan al VI-lea
Aripert al II-lea al longobarzilor () [Corola-website/Science/325046_a_326375]
-
implica în disputele cu bizantinii din 726, principalele energii belicoase ale lui Liutprand au fost canalizate către cucerirea castelelor deținute de bavarezi pe malul râului Adige. La începutul domniei sale, Liutprand s-a abținut de la atacarea Exarhatului de Ravenna și a Papalității. Însă în 726, împăratul Leon al III-lea al Bizanțului a emis primul său edict de înlăturare a icoanelor, inaugurând perioada iconoclastă în Imperiul Bizantin. Papa de atunci, Grigore al II-lea, a proclamat rezistența împotriva Constantinopolului, iar reprezentantul bizantin
Liutprand al longobarzilor () [Corola-website/Science/325085_a_326414]
-
Via Cassia; el a fost întâmpinat în vechiul oraș Sutri de către papa Grigore al II-lea în 728. Cei doi au ajuns la un acord, prin care Sutri și unele orașe de pe colinele din Latium (de exemplu, Vetralla) erau acordate Papalității, "ca un cadou către binecuvântații apostoli Petru și Pavel", conform descrierii din "Liber Pontificalis". Aceste teritorii constituiau prima extindere a teritoriului papal dincolo de limitele Ducatului de Roma, evenimentul reprezentând începuturile Statului papal. Între timp, împăratul iconoclast Leon al III-lea
Liutprand al longobarzilor () [Corola-website/Science/325085_a_326414]
-
vreme lui Carol, până când, în 787 a fost nevoit să încheie pace cu francii; la îndemnurile Adelpergăi și ale bizantinilor, el a refuzat să ratifice tratatul de pace, care ar fi presupus cedarea unei părți din Ducatul de Benevento către Papalitate. După ce Arechis a murit, Adelperga a continuat politica de intrigi, în special prin susținerea fratelui ei, Adalgis, aflat într-un prelungit exil la Constantinopol, atunci când acesta a revenit în sudul Italiei în fruntea unei armate, pentru a-și revendica tronul
Adelperga () [Corola-website/Science/325102_a_326431]
-
Welf i-a moștenit proprietățile. Welf s-a căsătorit cu Ethelinde, fiică a lui ducelui de Bavaria Otto de Nordheim. Deși tatăl său, marchiz de Este, influențat de verișoara sa Matilda de Toscana, a continuat cu fermitate să slujească interesele Papalității, Welf, care moștenise statele bavareze și ale cărui interese se legau mai degrabă de Germania, a devenit susținător al Imperiului. Atunci când socrul său, ducele Otto de Nordheim a trecut în tabăra adversarilor lui Henric al IV-lea și și-a
Welf I de Bavaria () [Corola-website/Science/325112_a_326441]
-
Italia, Welf a reușit să se mențină pe poziții, sfidând actul de proscriere din partea Imperiului din mai 1077. Welf s-a raliat principilor nemulțumiți care îl sprijineau pe Rudolf, într-un moment în care oricine nu urma direcția indicată de Papalitate era pasibil de a fi excomunicat de căter Biserică. Cu toate acestea, papa Grigore a murit în 1085, iar succesorii săi în Statul papal manifestau mult mai puțină implicare în chestiunile ce țineau de Imperiu și de Germania în general
Welf I de Bavaria () [Corola-website/Science/325112_a_326441]
-
menținea pe poziția de adeziune la partida Bisericii, Welf s-a mai domolit din acțiunea sa de susținere a antiregelui. În 1089, fiul lui Welf, Welf al II-lea s-a căsătorit cu Matilda de Toscana, întărind astfel relația cu Papalitatea. Totuși, după ce tânărul principe a divorțat de Matilda în 1095, Welf și-a îmbunătățit relațiile cu Henric al IV-lea și, drept urmare, a fost reconfirmat ca duce de Bavaria. După divorțul de prima sa soție, Welf s-a recăsătorit cu
Welf I de Bavaria () [Corola-website/Science/325112_a_326441]
-
al V-lea a fost căsătorit cu contesa Matilda de Toscana, care a murit fără copii și i-a lăsat acestuia întinsele sale posesiuni, incluzând Toscana, Ferrara, Modena, Mantova și Reggio. Dat fiind că dinastia Welfilor a fost susținătoare a papalității în controversele legate de Lupta pentru învestitură împotriva Imperiului, aliații papei au început să fie numiți guelfi. Ducele Henric al IX-lea "cel Negru" de Bavaria între 1120 și 1126, a fost primul dintre cei trei duci din casa de
Dinastia Welfilor () [Corola-website/Science/325183_a_326512]
-
Nantes, duce de Spoleto cu a doua sa soție, Adelaida de Lombardia, la rândul ei fiică a lui Pepin de Italia, fiul mai mare al lui Carol cel Mare. În anul 842, fostul Ducat de Spoleto, care fusese donat de către Papalității de către Carol cel Mare, a fost reînviat de către franci pentru a constitui o barieră împotriva bizantinilor grupați în jurul catepanilor de Italia din sudul Italiei. Ca urmare, familia lui Guy produsese actori importanți în politica din Italia începând din secolul al
Guido al III-lea de Spoleto () [Corola-website/Science/325194_a_326523]
-
împăratul Carol cel Pleșuv să îl însoțească pe papa Ioan al VIII-lea la Napoli pentru a pune capăt alianței pe care mulți dintre principii longobarzi din sudul Italiei o încheiaseră cu sarazinii, interesele familiei era în general ostile față de Papalitate, o politcă pe care Guy a urmat-o inițial. Înainte de a muri în 880, fratele său Lambert i-a lăsat lui Guy prin testament marca de Camerino, în vreme ce Ducatul de Spoleto revenea fiului lui Lambert, Guy al II-lea. În
Guido al III-lea de Spoleto () [Corola-website/Science/325194_a_326523]
-
lui Berengar I de Friuli pentru Coroana de fier a regilor longobarzi. Cu toate că Berengar avea avantajul de a fi aliat cu Carolingienii, și de a se fi încoronat deja ca rege al Italiei din 887, din 888 se apropiase de Papalitate, aliindu-se cu papa Ștefan al V-lea, care îl denumea pe Guy ca fiind "singurul său fiu". După izbucnirea luptei dintre cei doi rivali, Guy a reușit să se proclame rege în cadrul unei diete ținute la Pavia la sfârșitul
Guido al III-lea de Spoleto () [Corola-website/Science/325194_a_326523]
-
al IV-lea și un grup de nobili saxoni răsculați pe malul râului Unstrut, în apropiere de Langensalza. Bătălia a constituit o victorie totală a lui Henric, având ca rezultat supunerea Saxoniei cu puțin înainte ca Lupta pentru învestitură dintre Papalitate și Imperiu să înceapă. Bătălia este cunoscută în Germania sub numele de "Schlacht bei Homburg an der Unstrut" ("Bătălia de la Homburg pe Unstrut"). De la începutul domniei sale, Henric al IV-lea suferiseră numeroase eșecuri în Saxonia. Încercările de restaurare a drepturilor
Bătălia de la Langensalza () [Corola-website/Science/325207_a_326536]
-
excomunicarea lui Henric a fost ridicată în 1077, rebelii au continuat să își planifice acțiunile. La Forchheim, Rudolf a fost ales anti-rege în martie 1077, promițând să respecte conceptul electiv al monarhiei și declarându-și dorința de a se supune papalității. La 25 mai, Rudolf a fost încoronat la Mainz de către arhiepiscopul Siegfried I, însă locuitorii orașului s-au răsculat, iar el a fost nevoit să fugă către Saxonia. Această acțiune nu era facilă, dat fiind că Saxonia era despărțită de
Rudolf de Rheinfelden () [Corola-website/Science/325205_a_326534]