999 matches
-
și legendele de altădată. Acest lucru poate părea anecdotic. Dar anecdota este semnificativă prin aceea că amintește că legătura socială nu se mai structurează plecând de la idolii ideologici, ci mai degrabă de la figurile carnale care sunt, ca tot atâtea reminiscențe platoniciene, expresiile instinctelor sociale. Este ceea ce trebuie luat în serios. Căci, dincolo sau dincoace de naivul pro-gresism modern (occidental, iudeo-creștin), bătrânele fantome continuă să lucreze inconștientul colectiv și își fac, aici și acolo, la bine sau la rău, apariții discrete sau
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
ceea ce ne învață demersul inițiatic, o formă de retragere, această "orfanitate" dragă cu-rentelor mistice, unde în secret, unde în discreție are loc un soi de comuniune în jurul figurilor esențiale. Ritualuri ce fac vizibilă forța invizibilă a comunității. De la mitul platonician al "bărbatului-copil" la "copilul-dumnezeu" creștin, fără a uita "juvenilismul" ambiant contemporan, regăsim, asemenea unei centralități subterane, reîntoarcerea ciclică spre izvorul tuturor lucrurilor. Fiind înțeles că această reîntoarcere este cea care, asemenea unui arc, prefigurează ceea ce va putea fi o înaintare
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
corp, de influențele ce acționează asupra corpului. Sufletul a rămas pur și simplu o proprietate a organismului. Cu acest mod de gândire, peripateticii voiau să dezvolte o concepție despre suflet dependentă de organism, ca aparținând naturii. În opoziție cu discipolii platonicieni, peripateticii negau caracterul invizibil sau imperceptibil al sufletului. Astfel, Teofrast se plângea că-i este foarte greu să-și imagineze sufletul în afara mișcării. Spre deosebire de Aristotel, el afirma că sufletul are propriul său purtător, care-i permite acestuia să se miște
by MIHAI -IOSIF MIHAI [Corola-publishinghouse/Science/970_a_2478]
-
senzația vederii la depărtare, iluziile optice, tonul emoțional al senzației, etc. 3. Organele psihicului la Galenus Organele psihicului sunt, după Galenus, creierul, inima și ficatul. Fiecare dintre ele reprezintă câte o funcție psihică. Împărțirea se face în acord cu clasificarea platoniciană a părților sufletului: ficatul reprezenta dorințele, inima reprezenta supărarea și curajul, creierul era purtătorul minții. Camerelor creierului le revine un rol important pentru a-și îndeplini funcția, cu deosebire cea din urmă, unde este sediul pneumei locul de producere a
by MIHAI -IOSIF MIHAI [Corola-publishinghouse/Science/970_a_2478]
-
motivele întemeierii colecției: stimularea societății prin lectura „adevăraților bărbați” care au dat omenirii marile opere nemuritoare. Autorul aduce în discuție, întâi de toate, numele anticilor greci Socrate, Xenofon, Pericle și al romanilor Octavianus, Antonius, Lucullus, Fabius, Marcellus; subliniază importanța operei platoniciene; stabilește paralelele între gândirea antică și aceea a Renașterii, arătând rostul fiecăreia în elaborarea reflecțiilor. Exemplele inserate în cuprinsul acestui preambul - și aici este limpede că formația iluministă a cărturarului Teleki a avut o însemnată pondere - vorbesc despre principiile lumii
[Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578]
-
sunt suficiente pentru a defini opera de artă, deoarece ele arată numai felul lor de a exista nu și modalitatea lor. În plus, cele trei caracteristici principale pot fi însușite și de obiecte de ritual sau de obiecte ceremoniale. Viziunea platoniciană duce spre o insuficiența existențială a operei. Ele nu pot exista autonom întrucât caracteristica lor nu se poate realiza în afara implicației subiectului. Caracteristicile lor sunt de natură epistemologică și ontologică întrucât, prin intermediul lor se pot cunoaște și pot exista. Nu
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
mistere. Spiritul uman are inclinație spre miraculos, mistic și magic; noțiuni ontologice caracteristice mitologiei. Dar să nu uităm că imaginarul și iraționalul oferă o mitologie bazată pe puterea expresivă a imaginii, adică oferă ceea ce cuvântul nu reușește. De exemplu, mitul platonician este și o formă mai complexă de a putea reda anumite idei, trebuie să gândim în imagini când ne lipsește expresia conceptuală. Astfel, prin mit se pot reda ideile ce depășesc sfera rațiunii, ele fiind de domeniul imaginarului, prin urmare
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
obiectele de artă să se diferențieze în funcție de natura artei. De exemplu, în cazul muzicii putem vorbi de un obiect de artă abstract, în timp ce în cazul picturii de un obiect de artă fizic. Însă, cele trei tipuri de obiecte de artă platoniciene funcționează la nivelul imaginației și al modurilor în care ele sunt percepute. Întrebarea esențială a ontologiei în legătură cu imaginația privește posibilitatea sa de a crea sau nu o imagine opusă sau diferită față de cea reală. Distincția platoniciană dintre copie (eidelon) și
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
de obiecte de artă platoniciene funcționează la nivelul imaginației și al modurilor în care ele sunt percepute. Întrebarea esențială a ontologiei în legătură cu imaginația privește posibilitatea sa de a crea sau nu o imagine opusă sau diferită față de cea reală. Distincția platoniciană dintre copie (eidelon) și original (idea) vizează acest aspect al artei. Mai mulți comentatori, printre care și Mazzoni 11, consideră că prin imaginație se creează un univers al fantasticului, dar cu imagini ce pot avea corespondenți în real prin intermediul credințelor
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
Nietzsche, Friedrich, The Birth of Tragedy Out of the Spirit of Music, traducere de Ian Johnston, Universitatea Vancouver Island, Brithis Columbia, 2008. O'Pray, Michael, Film, Forum and Phantasy. Adrian Stokes and Film Aesthetics, MacMillan, New York, 2004. Parain, Brice, Logosul Platonician, traducere de Monica Jităreanu, Univers Enciclopedic, București, 1998. Sartre, Jean-Paul, The imaginary, traducere și introducere filosofică de Jonathan Webber, Routledge, Londra, 2004. Todorov, Tzvetan, The Fantastic: A structural Approach to a Literary Genre, Cornell University Press, New York, 1975. Weitz, Morris
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
diferențele dintre cei doi termeni sunt făcute, în lucrarea prezentă, doar la nivel tehnic pentru o mai bună interpretare a termenului de lógos". Cătălin Partenie, "Plato's Myths", în The Stanford Encyclopedia of Philosophy, Stanford, 2011. 36 Brice Parain, Logosul Platonician, traducere de Monica Jităreanu, Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 27. 37 Heraclit, Fragments §79: "Timpul este un copil care se joacă cu pietricele, regatul copilului" (t.m.). Jocul produce hazardul prin care se poate crea sau dărâma un castel, dezvoltând
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
inima mi-o-ngrop subt spuză/ să-și țină jăratecul. Paserea focului/ nu-mi mai fâlfâie peste pereți./ Dăinuie veșnic potopul". Pajiștea cerului și pasărea focului nu își conturează prezența; dar tocmai absența le decupează fulgurant în văzduhul acestei peșteri platoniciene. Dimpotrivă, cele ce apar abia par pe ecranul lumii spălat de ape; ele nu sunt decât umbrele iluzorii ale potopului eshatologic. Zborul frânt al porumbilor sfâșiați de vânturi, focul stins care nu mai fâlfâie peste pereți nu arată nimic din
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
în lucrare cugetată, nu mai e corporeitatea ce umbrește sufletul; smulsă din propria-i negativitate, ea participă la efortul creator al sufletului, devine substanță a artei. Materia nu mai e astfel principiu al răului și al iraționalității, ca în complexul platonician sau în cel gnostic; ea nu mai e damnată, ci convocată, cooperând în actul creației. Nu ar putea însă realiza de una singură această miraculoasă convertire, căci ea este ceea ce cade, dar sufletul "tinde să facă din această cădere o
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
a pierdut aripile, esența zborului zeiesc, fiind "doar o fărâmă de zeu;/ Căci ce-i zeul ce-și pierde arìpele?". Zborul e posibilul imponderabil, înălțarea și orientarea spre orientul vederii, spre unitatea care vine de sus, adică din cer. Tema platoniciană a atelajului înaripat - imagine a sufletului - pune accentul tocmai pe "firea aripii - prin care sufletul se înalță"46: "natura a înzestrat aripa cu puterea de a face ca ce e greu să se ridice către înalturi, acolo unde își are
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
e smerirea, descentrare și distanțare, cu atât mai pregnantă cu cât e mai ștearsă din vedere, dar și recentrare, reducție până la miez, "ca o descreștere, a lumii, înspre fruct"18. Apoi, complementar, o descreștere a trupului, căci - precum în viziunea platoniciană 19 - "trupul e un râu/ izvorând înăuntrul focului", și atunci el e menit decreației, nu cu scopul abolirii ci în vederea sublimării, a transparenței în care sufletul se dezvăluie, "ca și cum sufletul ca sângele din cană/ ar fi privit în afară, fără
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
fără de seamăn? "Tăria vrednică a împuternici magnetul ce/ te-a scăpat din strânsoare-lipsă. De nicăieri/ licărirea Firului de plumb în stare să-ți/ destăinuie ce temelii trebuie să afli spre a te/ zidi la loc în urma cutremurelor ființei". Dincolo de sugestia platoniciană a anamnesis-ului, zidirea la loc este cu putință. Stă în puterea ființei pentru că este chiar puterea sa de a fi, posibilul întoarcerii, al răsucirii și al relegării (religare). Pe scurt, al convertirii, care înseamnă răsturnare, schimbarea postulației, remagnetizare și reorientare
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
Lethe) traduce un proces de asimilare internă, căci și în aceste situații fenomenul nu e decât aparența, manifestarea voalată a unui deficit de ființă. A fi asemenea cu ceea ce dispare laolaltă cu vălul ce acoperă adevărul înseamnă, inversând sensul mitului platonician, a uita nu de ființă, ci de vanele imagini ale acesteia, devenite indiferente, pentru a avea împărtășire cu adevărul dezvăluit, alétheia. Repliere - reducție - până la pliul din urmă, la esența ireductibilă, nemanifestată, dar receptivă, astfel încât trupul dematerializat să nu fie decât
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
doar în imaginea sa devoalată în perspectiva luminii solare. Nu am putea vorbi în acest caz de o imagine diafană propriu-zisă, întrucât ceea ce se lasă văzut nu luminează de la sine, prin însăși transparența prin care se vede, ci - în sensul platonician al strălucirii adevărului - este luminat pe fundalul extatic al unei lumini exterioare. El rămâne totuși locul originarului închis în ascunderea de sine, viul ca posibilitate a vieții și a nunții. Ultimele două versuri ("Că vinovat e tot făcutul,/ Și sfânt
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ce consideră dreptatea bun ca mijloc. Îmbrățișez o opinie atăta vreme căt îmi aduce avantaje. Mă despart bucuros de opinia mea dacă e păguboasă. Cum să accepte Platon o astfel de poziție? Demersul căutării trebuie continuat. Urmează în logica discursului platonician, Glaucon și Adeimantos, frații lui Platon, care îl provoacă pe Socrate să facă o apărare adecvată a dreptății, să argumenteze că dreptatea este mai folositoare decăt nedreptatea. Dacă nu s-ar fi încercat o recreditare a conceptului de dreptate, ar
Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Ramona Cojocaru () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2299]
-
două lumi nu mai este deja atât de tranșantă. Între ceea ce numeam mai devreme cerul ideilor eterne și pământul alcătuirilor trecătoare există acum o comuniune necesară lumea sensibilă nu mai este o simplă lume de umbre pe pereții unei peșteri platoniciene -, fără ca sensul clasic, descendent, să fie totuși abandonat. Am spus necesară, pentru că la Hegel lumea sensibilă este indispensabilă ca materie în care se obiectivează forma reprezentată de Idee. Comparațiile anterioare ne-au pus în fața unei evidente deplasări de accent în
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
istorică, "fluctuantă", și valoarea universală, "obiectiv validă", între "știință ca fenomen de cultură și știință ca sistem al unei teorii valabile"120, în fond am adăuga noi între formele de manifestare ale unei idei și Ideea în sine, în sensul platonician al acestei distincții. Credem totuși că acordând egală îndreptățire diverselor tipuri de viziuni despre lume, Dilthey însuși întreține, în mod deliberat, incertitudinea ce i se reproșează. A se fi pronunțat ferm în favoarea uneia sau alteia dintre tipurile de Weltanschauungen ar
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
unei tipologii perene, sunt bine subliniate și de către Simmel, care în Vom Wesen der Philosophie comentează parcă, fără vreo referire directă, Esența filozofiei a lui Dilthey, cu tipurile sale de Weltanschauungen: " Cine se mai interesează astăzi, de fapt, dacă doctrina platoniciană a ideilor sau panteismul stoicilor și al lui Spinoza sunt <<corecte>>, dacă conceptul lui Nicolaus Cusanus despre Dumnezeu văzut ca o <<coincidență a contrariilor>>, sau dacă eul fichtean, care creează lumea, <<corespund realităților>>, ori dacă teoria lui Schelling despre identitatea
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
sensul de „cultură generală” și „cultură comună, de masă” - s-a scris contradictoriu. Relatările cele mai pertinente provin de la Plutarh, care, în Quaestiones convivales (IX, 736D), se referă la învățământul științelor în Diogeneion. El se referă la strategul Ammonius, un platonician care stabilise un examen de admitere pentru „mellefebi” - tinerii care intrau în efebii. H.-I. Marrou - în Histoire de l’éducation dans l’Antiquité, Seuil, Paris, 1981 (trad. rom.: Istoria educației în Antichitate, Meridiane, București, 1997), vol. I, p. 445
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
al sofiștilor - zugrăvit ca un mare maestru al șireteniei oscilând între loialitate și perfidie; există un Ulise al cinicilor - model de ființă care poate îndura totul ducând o viață ascetică, dar liberă; există un Ulise al stoicilor, preluat și de platonicieni - biruitorul monștrilor, adică înțeleptul victorios în lupta cu pasiunile; există și un Ulise al neoplatonicilor - figură de inspirat mistic care o anticipează pe cea hristică. Și mai există și alți Ulise, zugrăviți în Porphyrii, Numenii și Cronii, cu alte scopuri
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
acest fragment el redă, mai precis, o idee care apare frecvent în Inquisitio veritas. Aici îndoiala planează exclusiv asupra cunoștințelor intermediate de simțuri. Eudoxe solicită interlocutorului său să-și conducă îndoiala: . ) Această atitudine față de cunoașterea sensibilă are o evidentă origine platoniciană și alături de contemporanii lui Descartes, modernii au aprobat atașarea celor două filosofii la marea tradiție platoniciană. Atât Augustin cât și Descartes atribuie cunoașterii sensibile aceeași semnificație și anume nu doar cea de senzație imediată ci și de memorie a senzațiilor
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]