KorAP: Find »[drukola/base=potență & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...26 27 28 ...40 >

994 matches

Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759

din ascunderea universalei inaparențe este o permanentă facere și prefacere a tot ce ființează și apare în ființă, fiind totodată o ieșire din nemurire, asumarea condiției prin care creatul se expune desfacerii, decreației. Elanul e însă mult prea imperios pentru ca potențele, în ciuda mirajului întoarcerii în sânul Vieții universale, să-și refuze deschiderea spre destinul care le cheamă, "spre nevăzutul unde arpegii de fanfare/ Desfac în foi sonore o limpede chemare", deschidere prin care se aude "cum urcă din adâncuri un mare

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
distanțe transparente, forma luminoasă a diafanului. Diafanul nu arată ceva decât în transparența inaparentului; el oferă vederii ceea ce în esență nu se arată, făcând vizibil ceea ce este inaparent în ființare. În cazul poemelor barbiene: increatul ce iese din ascundere ca potență a creativității. Ieșire sub forma unei necurmate unduiri a cărei imagine e dubla reflectare a ascunderii și neascunderii, a mișcării spre ființă și a rămânerii în ființarea pură: "oglindă călătoare, cer mobil" (Râul). Dialectică a unei răsfrângeri încrucișate pe un

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
vedere, ea însăși luminând în adâncul din care toate încep. Dacă "tot ce-n creiri se va naște-n versuri/ să-și capete o formă în natură" (Psalm)26 formulează exigența conform căreia în poem natura apare "ridicată la o potență mai mare ca imaginea ei normală", aceasta întrucât - spune Fundoianu în aceeași prefață - "numai în poem, lumea ireală (...) părea că ia o formă, că devine materie vie, (...) o lume văzută sub specie aeterni"27. Și atunci poezia, într-adevăr, nu

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
și seara s-o strângă,/ nimeni nu-i seara s-o vrea și s-asculte tăcerea -/ sufletul meu, sufletul meu de tăcere". Imaginea diafană realizează o autosuprimare a nemijlocirii estetice, mediere care întemeiază un raport între ceea ce se dă ca potență de sens ce începe să se rostească și figura în care aceasta apare în discurs. "Ar fi oare cu putință să existe continuitate estetică fără a exista, subiacentă, și o identitate de priză asupra unei aceleiași realități?"34 O mediere

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
dincolo de opoziția dintre model și copie, văzut ca în vis și care nu poate fi gândit decât printr-un raționament "hibrid"18. Aici are natura diafanului nu imaginea ca atare, ci mediul în care ea apare, plin de forțele sau potențele imaginilor posibile, puse în mișcare de sufletul invizibil al lumii, început divin al universului vizibil 19. Cât despre raționamentul hibrid care l-ar putea gândi, un fel de contemplare mixtă, la limita dintre rațiune (a inteligibilului) și percepție (a sensibilului

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
îndeplinește un act de expiație, reducție radicală prin care ceea ce se golește devine golul hărăzit împlinirii, pregătit să primească darul sămânței roditoare. "În golul pur pun limite și-ncheg/ Volumul sacru, sâmbur de altare"33, limitele interioare fiind tot atâtea potențe originare ale creației, "fructele luminii ce-a-nsămânțat pustia"34. Ceea ce deja semnifică și se dă ca posibilitate a creșterii este încă în ascundere, nemanifestat în lumină, dar ceea ce începe să fie (posibil) crește numai în lumina ce vine de sus, trece

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
tot ce se originează în locul nedeterminat al unei apariții redefinește centrul de iradiere, răscrucea luminoasă în care imaginea se profilează "pe miezul frumuseții și-n inima luminii"55. Poetica fenomenologică a imaginii urmează itineranța spre ființa profundă, atingând mai întâi potențele generale ale chipului nostru dumnezeiesc, emblema scufundată a "omului interior" (homo absconditus), și apoi "centrul său inefabil și incognoscibil", nucleul ontic și adevărata inimă de taină (cor absconditum)56. Or aici ceea ce arată lumina nu se pune în lumină, dar

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
interiorul păstrării a ceea ce e însămânțat, din eternitatea nezborului care - în clipa ce va veni și care deja este - pune creația în început. Cuvântul, ca sămânță a nemuririi, nu e creator decât în actul prin care ceea ce este păstrat ca potență a vieții veșnice iese la lumină, sosește cu lumina pentru a da slavă celor create în numele lui: "A fost de-ajuns un nume, al tău, sol dezrobirii,/ S-au spart și veac și lume; ținut prizonier/ A izbucnit din țăndări

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
stipulând realitatea unei lumi imaginale, suntem constrânși să ne confruntăm cu ceea ce s-a numit irealul sau pre-realul unei întruchipări încă nerealizate de facto? Și atunci, dacă imaginea poetală nu e realizată ca prezență semnificantă ci se dă doar ca potență a ființării, în ce constă realul pe care ea are ambiția să-l propună? Referindu-se la observația lui M. Dufrenne potrivit căruia realismul rămâne o tentație permanentă, atât pentru artist, cât și pentru spectator, deși niciunul nu ajunge la

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
altfel în fața operei estetice"32. Iar aceasta întrucât, așa cum am spus, arta ne pune în contact "cu o nouă față, posibilă, a lucrurilor, cu o nouă semnificație pe care până acum n-am bănuit-o"33. Imaginea aduce la lumină potența inaparentului de a se face vizibil; ea este fața necunoscutului, chipul transparent pe care putem citi semnul viu al ne(mai)văzutului. Ce spune acest semn care se dă spre citire, imaginea prin care vedem până în adâncul deschis al inaparentului

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
ci virtuală. Suspendarea referinței "reale" (...) este, într-adevăr, condiția accesului la meta-referință și ea se realizează printr-o "ruptură de nivel", printr-un salt care proiectează semnul în altceva"1. Semnul este pro-iectat în altceva, dar aceasta nu e decât potența sa semnificantă care îi transgresează poziția, punându-l în situația itinerantă a unui transfer. Iar ceea ce e trans- ferat e transpus, pus în apariția unui meta-ferent imaginal. Semnul e astfel transportat în direcția - în sensul - posibilității sale de a se

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
ales de dynamis, potențialitatea care subîntinde creativitatea. Aceasta din urmă este mai degrabă de ordinul intuiției posibilului non actu, mișcarea prin care realul este imaginat in potentia. Astfel că, din acest punct de vedere, cum spune Plotin, "nu ceva în potență devine ceva în act, ci din ceea ce este anterior în potență se ivește ceea ce este ulterior în act"13. În potență se află substratul asupra căruia acționează imaginația poetică. Ea nu îl "creează" în adevăratul înțeles al cuvântului decât în

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
mai degrabă de ordinul intuiției posibilului non actu, mișcarea prin care realul este imaginat in potentia. Astfel că, din acest punct de vedere, cum spune Plotin, "nu ceva în potență devine ceva în act, ci din ceea ce este anterior în potență se ivește ceea ce este ulterior în act"13. În potență se află substratul asupra căruia acționează imaginația poetică. Ea nu îl "creează" în adevăratul înțeles al cuvântului decât în felul său propriu de a-i trezi latența, punând-o în

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
care realul este imaginat in potentia. Astfel că, din acest punct de vedere, cum spune Plotin, "nu ceva în potență devine ceva în act, ci din ceea ce este anterior în potență se ivește ceea ce este ulterior în act"13. În potență se află substratul asupra căruia acționează imaginația poetică. Ea nu îl "creează" în adevăratul înțeles al cuvântului decât în felul său propriu de a-i trezi latența, punând-o în lucrare, conferindu-i o structură în devenire. "Căci irealul, hipo-

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
un mod determinat ori indeterminat al lipsei de structură, sau altceva asemănător, și relațiile sale de determinare ori de indeterminare trebuiesc intuite"14. Structura aceasta e chiar cea pe care sensul o "leagă", o încheagă în actul prin care deschide potențele; e vorba mai curând de intuiția unei structurări dinamice căreia îi dă un sens, posibilitatea actualizării. Dacă lucrurile stau astfel, deschiderea operată de actul poetic reprezintă nu atât transcenderea realului deja actual, ci intuirea potențelor transcendente actului, deschiderea unui dincolo

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
în actul prin care deschide potențele; e vorba mai curând de intuiția unei structurări dinamice căreia îi dă un sens, posibilitatea actualizării. Dacă lucrurile stau astfel, deschiderea operată de actul poetic reprezintă nu atât transcenderea realului deja actual, ci intuirea potențelor transcendente actului, deschiderea unui dincolo subzistent, dintotdeauna existent, al realului însuși. Într-adevăr, "fără deschiderea într-un "dincolo" dintotdeauna, aripile spiritului s-ar atrofia"15. Or transcendența imemorială a posibilului este inaparentul intuit pe verticala trans-ascendenței, la altitudinea unui alt

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
prim plan imagini nonreferențiale, a căror meta-ferență nu vizează ceva din lumea înconjurătoare, ci pun în lumină ceea ce - în chiar absența luminii - ar putea fi altfel decât este23. Obiecticitatea realului, prinsă în câmpul vizual al comprehensiunii, e subminată de dinamismul potențelor lucrătoare în adâncul în care vederea nu pătrunde. Chiar dacă, în vederea comună, percepem lucruri în mișcare, ochiul le fixează în secvențe succesive, le oprește și le juxtapune în imagini cinetice care apar în act. Dar ca ceva să fie ulterior în

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
comună, percepem lucruri în mișcare, ochiul le fixează în secvențe succesive, le oprește și le juxtapune în imagini cinetice care apar în act. Dar ca ceva să fie ulterior în act trebuie să se ivească din ceea ce anterior e în potență. Altfel spus, putința mișcării nu stă în impulsul unei exteriorități la care ne raportăm ca la ceva ce nu ne privește. Neprivite, lucrurile se mișcă în absența imaginii; în lumea poemului însă lucrurile sunt mișcate altfel, așa cum o imagine fotografică

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
Malul încă e în curgere, se topește de îndată ce ochiul îl atinge cu vederea, pentru că el e golul ieșit din vedere, predispus prefacerii 24. Ce intră totuși în vedere e doar o mișcare ce o afectează, perspectiva răsturnată a regresiei spre potența poetală, spre un imagem al începutului, de dinaintea lucrurilor care se văd: "La un fir de vedere, la un pas de orbire/ țărmul începe să plece, recad în șuvoi;/ umbra et pulvis sumus, iubire./ Lumina se surpă hohotind peste noi". Imaginea

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
binecunoscut, domeniul prea-cunoscutului din care nu se poate ivi nimic nou. Din acest punct de vedere, el este trecutul și, în același timp, prezentul stagnant, rămas în binecunoscutul trecutului. Deja-cunoscutul este deja-trecutul, fără prezență într-un prezent evacuat, lipsit de potența însuflețitoare a noului. Perspectivă din care întrebarea este pe deplin justificată: "Dar unde oare să mai pleci acum,/ Cu sufletul deșert și mintea arsă,/ Când însuși cerul este-o hartă ștearsă/ Pe care nu mai poți citi vreun drum?". Întrebare

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
focar de iradiere. Dacă vâna văzduhului se înfige în cer iar fluviul se răspândește în mare, aceasta nu în virtutea unei de-la-sine puteri, a unui îndemn care le face să-și schimbe natura; imaginile arată concentrarea, inevidentă la prima vedere, contopirea potențelor în lucrarea suverană a principiului care le pune în starea putinței de a fi. "Vâna de văzduh" sau "vergelele de aur" sunt figurile în care imaginea, deși imaginată, e doar posibilul unei zămisliri, inimaginabilul care ne pune în situația imaginării

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
sine ca nimic, ca nimic pentru sine, se dăruiește evacuându-se din sine. Neant al ființei, el poate primi Ființa la sine, se oferă imaginii în care se săvârșește pentru a se putea desăvârși. Intră în orizontul transcendental al unei potențe imaginale. Poate acum să fie, în harul singur atins. Căci harul e imaginea Fondului nevăzut, a adâncului ajungerii; a-i atinge imaginea înseamnă a fi imaginea, care se arată în atingere, luminează pe fondul de scrum al sufletului. O imagine

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
dublă înălțare, dar o singură imagine. Căci ceea ce se arată lăuntric în beznă este pe măsura luminii; nimic nu crește decât în lumină, spre lumina în care devine vizibil, se afirmă în orizontul creației. De aceea bezna dinăuntru nu e potența negativă a descreșterii, frâna ontologică ce se opune înaintării. Nu erezia alterității, negativul steril, ci complementul creșterii, impulsul interior al înălțării, centrul gol din care iradiază lumina 80. Răul de dinaintea zidirii lumii e astfel cuprins într-o nouă zidire, supus

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
care ar scruta adâncul, altfel insondabil. Am văzut că interioritatea însăși a eului nu mai are natura unui subiect coagulant, fibra unui nucleu tare, devine fluidă, evanescentă, neutră 89. Dar actul acestei resorbții se spune în chiar întoarcerea sa în potență, dă de văzut desfacerea care pune - apocaliptic - temeiul unei noi faceri 90: "Prin pietrele roșii sclipind în deșert/ trupul meu trece cu aripi în nori/ aleargă prin orizonturi mărite/ se dezleagă de marile promisiuni/ și devine aer și umbră". Vederea

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
formula rimbaldiană -, intră în orizontul primitor al altuia, se vede prin altul. Iar ceea ce îi e dat de văzut se configurează - cum altfel? - bidimensional, se așterne îndoit în vedere. Dedesubt sclipește lumea subterană a germinației, locul posibilului, golul însămânțat de potențele creșterii și ale prefacerii. Spațiu infrareal al originarului sau început absolut al creației, el este altul posibil ivit în miezul identității. Aici cuvânt încă nu e, nici lumină desfășurată în vizibilul exteriorului. Căci altul nu e exteriorul eului, cel pe

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]