884 matches
-
ce dacă! pentru 2 milioane... atâta dau ei, atât primesc! zice el, CUM, adică, deși eu nu știam atunci că numele lui înseamnă. Tocmai m-a sunat să vorbim și eu îi închid telefonul după ce am ... Mă înfioară gestul meu răzbunător, dar azi n-am chef decât să stau singură și să fumez. Lumina de la lumânarea roșie se poate îneca, văd în ceara topită din jur ca într-un lac. Face remușcări, spune Prințesa Miau, a vorbit și cu Ilinca și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1988_a_3313]
-
ca în sufletul Hecubei să încolțească spaima, chiar dacă ea nu-i deslușește încă pe deplin înțelesul. În aceeași tragedie, un alt spectru își anunță prezența printr-o apariție efectivă, de această dată însă rămasă în afara scenei: e vorba despre umbra răzbunătoare a lui Ahile, zărită deasupra gorganului înălțat pe mormântul său, deasupra colossos-ului său, pentru a cere moartea Polixenei. Apariție evocată de trei ori: mai întâi de către fantoma lui Polidoros, apoi de către Hecuba (unde este pomenită tot în legătură cu visul ei premonitoriu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
după cum tot reunite, tot împreună îi apăruseră și Hecubei în vis. Adevărul din vorbele fantomei coincide încă o dată cu adevărul secret al visului. Dar moartea anunțată, moartea cerută nu este doar cea a Polixenei, al cărei sânge e adus ca ofrandă răzbunătorului Ahile (și al cărei trup va fi așezat alături de trupul mutilat al lui Polidoros); moartea aceasta sugerează, totodată, o moarte încă și mai cumplită, un soi de moarte de data asta definitivă a eroilor troieni, dispăruți pentru totdeauna, amuțiți pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
moarte încă și mai cumplită, un soi de moarte de data asta definitivă a eroilor troieni, dispăruți pentru totdeauna, amuțiți pe vecie. Pentru Hecuba, orice invocație adresată celor morți pare să fi devenit zadarnică. Pentru că nu mai există nici fantome răzbunătoare, nici umbre tutelare ale Troiei. Nici Priam și nici Hector nu vor veni, fie și doar pentru a anunța sfârșitul (cum va face fantoma lui Darius) și pentru a reconstitui destinul tragic al unei civilizații apuse. Ca și cum tăcerea morților, inutilitatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
ucigașilor lor”. Oare prin ce ciudat paradox una dintre frazele-cheie ale tragediei grecești - unde găsim formulată ideea importanței pe care imperioasele cerințe ale morților o au în destinul celor vii și unde, la orizontul universului tragic, se profilează figura fantomei răzbunătoare - și-a aflat locul tocmai în această piesă a lui Sofocle, altminteri lipsită de apariția efectivă a vreunei fantome? Iată de ce s-ar cuveni poate să abordăm problema prezenței și a întoarcerii morților printre pământeni, în tragedia greacă, fără a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
va ruga să transmită mesajul ei acelor daimones (vezi Perșii) subpământeni, morții protectori, păzitori ai sângelui părintesc, sânge care cere răzbunare. Întruchipare a tatălui ocrotitor, regele mort este, de asemenea și mai presus de toate, tatăl asasinat care își caută răzbunătorul, cristalizând în el întreaga ambivalență a fantomei: forță deopotrivă protectoare și amenințătoare. Desigur, umbra lui Agamemnon nu apare aici (cum se întâmplă în cazul fantomei regelui mort din Hamlet) însetată de răzbunare și dorind să dezvăluie secretul uciderii sale, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
lui Oreste, textul tragediei spune limpede că, sub movila aceasta, Agamemnon poate auzi cuvintele fiului său, poate primi ofranda adusă - o șuviță tăiată din părul lui. În prima invocație a Electrei, adresarea către părintele mort se dezvoltă în jurul temei întoarcerii răzbunătorului, astfel încât s-ar zice că scena recunoașterii fraților, ce pare să o întrerupă pe aceea a invocațiilor, face de fapt parte integrantă din ea. Întoarcerea lui Oreste răzbunătorul se dovedește a fi strâns legată de această prezență a răposatului rege
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
invocație a Electrei, adresarea către părintele mort se dezvoltă în jurul temei întoarcerii răzbunătorului, astfel încât s-ar zice că scena recunoașterii fraților, ce pare să o întrerupă pe aceea a invocațiilor, face de fapt parte integrantă din ea. Întoarcerea lui Oreste răzbunătorul se dovedește a fi strâns legată de această prezență a răposatului rege sub gorganul său, ca și cum Agamemnon ar fi fost de față și ar fi acționat prin intermediul fiului regăsit. Într-adevăr, Oreste este cel care va introduce în mod explicit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
o va simboliza, în Eumenidele, apariția efectivă a Clitemnestrei). La scurtă vreme după scena recunoașterii, în momentul invocației colective a corului, care, preț de două sute de versuri, îi încurajează pe Electra și pe Oreste, se va aminti încă o dată că răzbunătorul e neputincios, dacă e lipsit de sprijinul venit din partea celui mort. Cel mort trăiește în cel viutc "Cel mort trăiește în cel viu" În această lungă scenă de invocație colectivă, se va mai spune și că threnos-ul copiilor, lamentația lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
venit din partea celui mort. Cel mort trăiește în cel viutc "Cel mort trăiește în cel viu" În această lungă scenă de invocație colectivă, se va mai spune și că threnos-ul copiilor, lamentația lor funebră, are ca efect inevitabil trezirea pornirilor răzbunătoare și, de asemenea, că ajutorul dat de cel mort este esențial în înfăptuirea răzbunării. Îndată după aluzia la rolul fundamental al acestei susțineri, invocația către Agamemnon se transformă treptat și din ce în ce mai limpede într-o încercare de aducere a acestuia printre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
va apărea, nu se va arăta niciodată. Dar ea sălășluiește în Oreste cel susținut de erinii, în Oreste justițiarul, devenit el însuși un ucigaș. Fără îndoială că am putea vorbi, în acest caz, despre o identificare a fiului cu fantoma răzbunătoare a tatălui. Oare nu-i roagă Oreste pe tatăl său și pământul în care acesta zace să-l ajute să se preschimbe în șarpe - acel șarpe din visul cumplit al Clitemnestrei, povestit la sfârșitul invocației rituale către Agamemnon? Oreste se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
care acesta zace să-l ajute să se preschimbe în șarpe - acel șarpe din visul cumplit al Clitemnestrei, povestit la sfârșitul invocației rituale către Agamemnon? Oreste se identifică astfel cu monstrul din vis, tot așa cum se identifică și cu fantoma răzbunătoare, dar și cu eriniile ce se adapă cu sângele vinovaților. Înainte de a părăsi scena, el îl evocă pentru ultima oară pe tatăl dispărut, care, din adâncul mormântului, va trebui să-l ajute să iasă victorios din lupta cu dușmanii. Numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
să iasă victorios din lupta cu dușmanii. Numai că, după această victorie, ea însăși o îngrozitoare crimă, Oreste cel cu mâinile pătate de sângele mamei sale va cădea pradă furiei altor erinii, cele ale Clitemnestrei, devenită la rândul ei fantomă răzbunătoare. Hăituit de ele, Oreste va fi condamnat să rătăcească de colo-colo fără să-și afle liniștea, pândit de nebunie la tot pasul. Prins între două fantome, prizonier al acestora și bântuit de vedenii pe care nu are cui să le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
atât de mare, încât umbra lui se întindea peste tot ținutul Micenei”. Viziune nocturnă care constituie o sursă de phobos („groază”) pentru Clitemnestra ca și pentru Electra, certitudine că imaginile din vis sunt trimise chiar de către Agamemnon asasinei sale. Fantoma răzbunătoare va reveni în visele ucigașei, de această dată sub forma unei grandioase imagini protectoare a stirpei. Iar corul, îndată după aceea, își va afirma convingerea că visul este adevărat. El anunță că se va face dreptate și că vor sosi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Gorgonele, îmbrăcate în negru, cu capete în jurul cărora se încolăcesc șerpi. Din ochi li se preling picături de sânge. Corul nu le vede, dar Oreste, da. Sunt „cățelele mamei sale”, care i-au adulmecat urma și care îl hăituiesc. Fantoma răzbunătoare nu se arată oricui. Eumenidele confirmă faptul că eriniile sunt, în realitate, manifestări ale acestei fantome răzbunătoare, și asta nu doar pentru că eidolon-ul Clitemnestrei intervine, după cum am văzut, ca să le întărâte, să le dea un imbold în prigonirea lui Oreste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
de sânge. Corul nu le vede, dar Oreste, da. Sunt „cățelele mamei sale”, care i-au adulmecat urma și care îl hăituiesc. Fantoma răzbunătoare nu se arată oricui. Eumenidele confirmă faptul că eriniile sunt, în realitate, manifestări ale acestei fantome răzbunătoare, și asta nu doar pentru că eidolon-ul Clitemnestrei intervine, după cum am văzut, ca să le întărâte, să le dea un imbold în prigonirea lui Oreste, ci și pentru că dansul lor și cântecul lor macabru sunt asociate amintirii crimelor și delirului ucigașului, delir
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
-i vadă chipul, pe care acesta și-l ascunsese sub propria-i mantie, așa cum obrazul morților e ascuns sub un zăbranic: Heracles nu voia ca dezonoarea lui să se răsfrângă și asupra lui Tezeu. Tezeu insistă, spunându-i că nici un răzbunător (alastor) nu e chemat în ajutor de un prieten pentru a-i face vreun rău acestuia. El vrea să-l privească în față, nu se teme de Gorgo. Heracles se lasă convins și acceptă să-l urmeze pe Tezeu la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
trup neînsuflețit și-l dispută încă de pe acum Teba și Atena? Îngropat în pământ atenian, leșul său înghețat va sorbi din solul Aticii sângele cald al tebanilor. „Soarta ta”, îi va spune el lui Creon, „este să-mi vezi fantoma răzbunătoare (alastor) rămasă pentru totdeauna în acest colț de lume”. Alegând teritoriul Eumenidelor, Oedip optează pentru valoarea lor ambivalentă. Protectoare a Atenei, umbra lui va transmite Tebei și propriilor fii mesajul funebru al fantomei răzbunătoare, al fantomei ce va aduce la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Creon, „este să-mi vezi fantoma răzbunătoare (alastor) rămasă pentru totdeauna în acest colț de lume”. Alegând teritoriul Eumenidelor, Oedip optează pentru valoarea lor ambivalentă. Protectoare a Atenei, umbra lui va transmite Tebei și propriilor fii mesajul funebru al fantomei răzbunătoare, al fantomei ce va aduce la îndeplinire Ate-ul întregului neam. Iată de ce, de la un capăt la altul al piesei, Eumenidele vor fi neîncetat invocate ca ajutoarele și aliatele lui. Oedip mai are și un alt aliat, pe Tezeu, ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
va putea spune, pe bună dreptate, că tatăl ei nu a fost îngropat, că el e ataphos. Nimeni nu are voie, reamintește Tezeu, să-i arate mormântul. I-a jurat asta lui Oedip și se va ține de cuvânt. Daimon răzbunător, erou protector sau prezicător al morții și al răzbunării, Oedip mort nu mai rătăcește, dar nici nu poate fi localizat. Are un mormânt, dar e unul invizibil, ascuns nu departe de statuia - vizibilă însă - a eponimului locului, eroul Colonos. Oedip
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
rolul de a încadra acțiunea, cea a Afroditei la începutul tragediei și, simetric, cea a lui Artemis la sfârșitul ei. Statui de zeițe care figurează, tocmai prin această dualitate, însăși ambivalența forțelor supranaturale, protectoare aici în cazul lui Artemis și răzbunătoare în cazul Afroditei. În Andromaca aceluiași Euripide, statuia și altarul zeiței Thetis reprezintă pentru eroină o veritabilă putere ocrotitoare. De îndată ce acceptă să se îndepărteze de ele, cade într-o cursă. Hermionei, care disprețuiește această putere, Andromaca îi răspunde: „Nu vezi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
al morților, un bacant al lui Hades. Teroarea care îl domină, spaima care îl înfioară și care îl face să danseze pe sinistra melodie a flautului vin direct din Infern: în ele este concentrată puterea unui mort, a unui demon răzbunător care îl urmărește pentru a-l sili să-și ispășească păcatele, un alastor, pecetea de neșters a unei crime, miasma, care îl apasă sau pe care a moștenit-o din neam1. Eroul tragic este deopotrivă victima și cauza acestei spaime
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
-n cap Și brânci ne dă din scaun: mai ciudat Decât e chiar omorul 1. Ca și cum, datorită lui Banquo, istoria își redobândea dintr-odată dimensiunea din vechile tragedii, unde nu exista cadavru care să nu trezească din morți vreo fantomă răzbunătoare. La a doua apariție a spectrului, Macbeth încearcă să-l izgonească, poruncindu-i să redevină trupul neînsuflețit, rece și orb care fusese, dar nu are cum să se împotrivească privirii intense ațintite asupra lui de către Banquo, privirea încrâncenată, nemiloasă, a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
din nou obștescul sfârșit. Și cum trupul neînsuflețit al lui Henric al V-lea trebuie să se păstreze pur și neîntinat, un alt mort de viță nobilă, bătrânul conte de Salisbury, va prelua, în ultimele scene ale primului act, rolul răzbunătorului neînduplecat. Un fel de dublu al lui Henric al V-lea, Salisbury este și el o figură eroică. Îl inițiase pe Henric în arta războiului, iar Talbot îl numește „oglinda” tuturor războinicilor, atunci când, lângă trupul viteazului căzut în luptă, are
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
sunt”. Dar ambivalența sacrificiului nu poate fi evitată: „Nu-ți mânji mormântul cu sânge”, îl avertizează Tamora. Căci sângele vărsat tocmai pentru ca fantomele eroilor morți să nu se întoarcă și să ceară răzbunare va stârni mânia altor morți, a altor răzbunători, cu atât mai mult cu cât corpul sacrificat al lui Alarbus va fi mutilat, batjocorit, pângărit. Așa se face că, încă de la sfârșitul primului act, sângele va cere sânge: Titus îl va jertfi pe propriul fiu, pe Mutius. Astfel, prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]