1,944 matches
-
Tessie m-a dus cu mașina până acolo. Când am fost condusă În bibliotecă, am găsit-o stând pe o canapea verde de catifea. Nu mai avea pantofii de piele În picioare, dar Încă mai era Îmbrăcată cu uniforma. Părul roșcat și lung Îi era legat la spate, ca să-i fie mai ușor să facă ce tocmai făcea și anume să-și aprindă o țigară. Stând În poziție de semi-lotus, Obiectul se apleca În față, ținând țigara În gură peste o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
naibii! spuse ea. Termină! ― Care-i problema? Te răcoresc. ― Încetează! În cele din urmă băiatul se opri. Se Îndreptă. Șortul de baie Îi căzuse de pe șoldurile slabe, dezvăluind un șir de furnici care cobora dinspre buric. Șirul de furnici era roșcat. Dar pe cap părul Îi era negru ca tăciunele. ― Cine-i ultima victimă a ospitalității tale? Întrebă băiatul. ― Ea e Callie, spuse Obiectul. Apoi, spre mine: ― El e fratele meu, Jerome. Asemănarea era clară. Aceeași paletă coloristică fusese folosită și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
la părinți. Părinții erau specialitatea mea. În mașină, pe drum, Încolo, purtasem o discuție Însuflețită, pe teme diverse, cu tatăl Obiectului. De la el moștenise culorile. Domnul Obiect avea nuanțele celtice. Dar acum avea aproape șaizeci de ani și părul lui roșcat se decolorase ca o păpădie prefăcută În puf. Pielea plină de pistrui părea și ea trecuse printr-o erupție. Purta un costum kaki, de poplin, și papion. După ce m-a luat pe mine, ne-am oprit la un magazin de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
din apropiere sau se prăbușiseră la pământ, scoțându-și la iveală rădăcinile. Era o senzație de cimitir: peste tot scheletele cenușii ale copacilor. Razele lunii, strecurându-se printre ei, luminau băltoace argintii și pânze de păianjen. Se reflectau din părul roșcat al Obiectului, care Înainta rapid În fața mea. Înaintam stângaci, haotic, prin mlaștină. Rex imita sunete de animale care nu sunau ca nici un animal. Cutiile de bere Îi zăngăneau În rucsac. Picioarele noastre dezrădăcinate bâjbâiau prin noroi. După douăzeci de minute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
la maximum, trăgând după el un schior nautic. Era Obiectul, desigur, În costumul ei de baie cu trifoi. Părea aproape goală pe Întinderea aceea de apă, cu doar acele două fâșiuțe - una sus, una jos - despărțind-o de Eden. Părul roșcat Îi flutura ca un steag arborat pentru a anunța furtuna. Nu era o schioare talentată. Se apleca prea mult În față și se crăcăna când pleca de pe ponton. Dar nu căzu. Rex tot Întorcea capul În timp ce-și sorbea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
Capul meu era la ea În poală. Obrazul meu drept era Îmbujorat, lipit de tapiseria caldă a pântecului ei. Era Îmbrăcată În continuare cu sutienul de la costumul de baie și cu pantalonii scurți. Genunchii Îi erau depărtați și părul ei roșcat atârna peste mine, Întunecând totul. M-am uitat În sus prin acest spațiu maro sau sângeriu și am admirat cât am putut din ea: dunga Întunecată a sutienului, claviculele aplecate. Își rodea o pieliță. Dacă nu se oprea, avea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
Mâna mea zbură În sus, liberă, goală. Luminile de deasupra capului, puternice și rotunde, ca la naștere. Același scârțâit al pantofilor albi. Dar doctorul Philobosian nu era nicăieri. Doctorul care se uita În jos la mine, zâmbind, era tânăr și roșcat. Avea un accent provincial. ― O să te-ntreb câteva lucruri, bine? ― Bine. ― Să Începem cu numele. ― Callie. ― Câți ani ai, Callie? ― Paisprezece. ― Câte degete ridic acuma? ― Două. ― Vreau să numeri acum invers. Începe cu zece. ― Zece, nouă, opt... În tot acest
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
felul de cutii de mâncare și sticle. ― Treaba ta e să mă ții treaz, spuse camionagiul. Când a văzut că nu răspund imediat, s-a Întors spre mine. Avea ochii roșii. Și mustața de tătar, și perciunii lunguieți Îi erau roșcați. ― Să vorbești Întruna, spuse el. ― Despre ce vrei să vorbim? ― Să mor dacă știu! țipă acesta, furios. Dar apoi spusebrusc: ― Despre indieni! Știi ceva despre indieni? ― Indienii americani? ― Îhî. Iau o grămadă de indieni când merg spre vest. Și sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
și acum. Ce e, Alexandru? se auzi vocea amenințătoare a Anei din spatele sălii. Rămânem sau plecăm? Corvium? Ce facem? Eram în picioare, căci a trebuit să iau poziție în fața șefilor de clasă. M-am prăbușit pe scaunul învelit în blana roșcată, de vulpe. Degetele mi s-au înfundat în păr, mângâind pielea capului și a cefei, trecând peste obraz, oprindu-se în așa fel încât podul palmei îmi sprijinea bărbia, iar buzele puteau săruta acea piele bătătorită de stiloul vechi, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
sunetul stomacului unui monstru. Din senin, zgomotul infernal se opri. Un geam negru lateral se coborî încet și se ivi capul unui om între două vârste, suferind de calviție, cu ochi mari și puțin exoftalmici și cu o bogată mustață roșcată. Una peste alta, îmi dădea impresia unui om bun ce a avut de suferit în timpul vieții sale, bucurându-se de fericire doar în ultimii ani. Cred că ai greșit adresa, zisei eu înainte de a apuca el să deschidă gura. Depozitul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
nu a considerat necesară prezența sa la primele două ore. De ce să vină la școală și să-și petreacă timpul cu niște copii, când poate la fel de bine să mai doarmă două ore sau să-și petreacă timpul cu amanta sa roșcată? Când începeam și noi să ne mai relaxăm și începeam să credem că și azi vom sta degeaba, la fel ca ieri, dirigintele nostru intră în clasă ca o furtună, trânti ușa în urma sa și se așeză la catedră foarte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
sentimente și emoții, și că pot să le simt pe ale lor, întocmai cum ei le simt pe ale mele. Vladimir, am dus tot ce-ai zis în sala de dedesubt. Era un băiat. Înalt, cu ochi verzi și păr roșcat, părea scos dintr-o poveste. De asemenea, era ușor confuz și nu știa ce căutam pe acoperiș. Mulțumesc, îi răspunsei eu. Acum, caută-l pe Soliteraj și spune-i că-l chem în sala în care ai dus ce te-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
chipul moartei. Cele două femei nu semănau prea mult, iar Francine nu avea fața lungă și ochii negri ai surorii sale. Ea avea ochii albaștri și părul de un blond poate accentuat prin vopsire, pentru că, În față, avea o șuviță roșcată. La prima vedere, semăna cu o femeie cumsecade, care probabil că Își primea clienții cu o dispoziție exuberantă, chiar puțin deșucheată. Nu Încerca să pară distinsă și parcă Îi făcea chiar plăcere să-și exagereze vulgaritatea. După nici o jumătate de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2055_a_3380]
-
Închisă În ea, cu un anumit dispreț față de cei din jur, pe atît cealaltă e deschisă spre viață, debordînd de sănătate. Totuși... Maigret zîmbi uitîndu-se la Lecoeur care, odată cu trecerea timpului, făcuse burtă și avea cîteva fire albe În mustața roșcată. Ochii lui albaștri erau naivi, aproape copilărești, și totuși Maigret Își amintea de el ca de unul dintre cei mai buni colaboratori. — De ce zîmbiți? Pentru că eu am văzut-o În viață, iar, după aceste fotografii și după ce ți s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2055_a_3380]
-
nu-i catolică? — Părinții, da. Copiii au fost botezați și au mers la prima Împărtășanie. Pe urmă... Dacă nu cumva e divorțată? — Ar trebui mai Întîi dovedit că a fost căsătorită. Lecoeur se uita la Mairget, jucîndu-se cu vîrfurile mustății roșcate. — Nu le-ați mai văzut pe nici una dintre ele, nu-i așa? — Niciodată. — Dar ați stat un timp la La Rochelle? — Am fost acolo de două ori. Să fi fost zece zile În total. De ce? — Pentru că, În dimineața asta, Francine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2055_a_3380]
-
au loc În fiecare zi. Publicul s-a obișnuit cu ele și nu mai e tulburat. În timp ce o femeie sugrumată la ea acasă, Într-un oraș așa de calm ca Vichy, fără un motiv aparent... Maigret recunoscu claia de păr roșcat a fotografului de la ziarul La Tribune. Pe stradă Își vedeau de treabă alți doi-trei, iar unul dintre ei le făcu o fotografie celor doi polițiști care traversau strada. În realitate, nu era nimic de văzut, iar curioșii se uitau unii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2055_a_3380]
-
obicei se bat un urs cu un bivol, sau un bivol cu un elefant... ori un elefant cu un rinocer... — Au intrat în arenă călăreții! anunță Pusio. — Ce călăreți? tresare Rufus. — După veșmânt par tesalieni. Au dat drumul unor tauri... — Roșcați cumva la culoare? — Îhî... — ăștia sunt sălbatici. Mai violenți și mai mari decât ai noștri. Îi întrec și în viteză. — Pff! se cutremură Pusio. Ce păr zbârlit au! Și botul căscat până la urechi... Își trage iute capul înapoi. — Unul tocmai
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
cuvânt după cuvânt. Se forțează să nu comită nici cea mai mică greșeală de pronunție, ca nu cumva să anuleze din nou ritualul. Șuieră apoi înfundat către principe: — Fiind nevoie de jertfe succesive, să se sacrifice doar boi de culoare roșcată. Flaminul lui Marte, jignit că nu i s-a cerut și lui părerea, face un pas înainte și rostește hotărât: — Aveți multă băgare de seamă câte vite sacrificați. Nu uitați că zeilor de sus li se aduc jertfe în număr
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
petrecuți acolo. Nu e ea o frumusețe clasică, nu are corp de model, dar uitați-vă doar cât de drăguță este, cum îi lucește pielea, cât de albi îi sunt dinții și cât de lucios e părul ei lung și roșcat. Iar aici este Ben împreună cu Richard, cel mai bun prieten al lui. Cei doi sunt în vacanță, probabil în Grecia: sunt bronzați, poartă pantaloni scurți și tricouri, ochelari de soare și își țin brațele aruncate peste umărul celuilalt, zâmbind larg
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2027_a_3352]
-
vorbele lui Hasekura erau întemeiate. În cele din urmă, în după-amiaza celei de-a doua zile de la plecarea noastră din Saint Tropez am zărit în depărtare orașul port Genova din regatul Savona. Pe niște dealuri ce băteau într-un gălbui roșcat de ridica un oraș alb, scăldat de un soare palid. Chiar în mijloc se ridica turnul vechi și cenușiu al unui castel. Arătându-le solilor și însoțitorilor lor turnul, le-am spus că acolo se născuse un om pe nume
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
acoperișurile și hornurile și toate dealurile Parisului. Din apartament nu se vedea decât casa omului care vindea lemne și cărbune. Mai vindea și vin, un vin prost. Capul de cal aurit din fața măcelăriei, În vitrina căreia atârnau carcasele aurii și roșcate, și cooperativa vopsită-n verde de unde-și cumpărau vinul - un vin bun și ieftin. În rest nu se vedeau decât zidurile tencuite și ferestrele vecinilor. Vecini care, În nopțile În care cineva zăcea beat În stradă, gemând și mormăind, pradă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
și pământul, parcă toate fuseseră poleite cu gheață. L-am luat cu mine pe micul setter irlandez, să facem o plimbare scurtă la șosea și pe lângă pârâul Înghețat, dar abia ne țineam În picioare pe gheața ca sticla, și câinele roșcat aluneca, iar eu am căzut rău de vreo două ori și o dată mi-a scăpat și pușca și a alunecat Încolo, pe gheață. Sub un mal Înalt de lut, acoperit cu tufișuri, am gonit un stol de prepelițe și am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
care În ochii unui străin sunt doar prea bogate, nu lasă lumina soarelui să treacă și aduc umezeala În case. Trecu și de ultima casă și ieși În șoseaua care se Înălța pentru a coborî imediat, printre dâmburi de pământ roșcat Îndepărtate conștiincios din calea mașinilor, mărginită de puieți pe ambele părți. Nu era acasă la el, dar era mijlocul toamnei și merita să te plimbi prin locurile alea și să le vezi. Bumbacul fusese cules și-n locurile rămase goale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
stăpân, care nu-i niciunde. Nepoții, însă, nu se dau bătuți. Îl caută peste tot. Bunicul apare dinspre grajdul vitelor. Dar ce duce-n brațe? Nepoții se uită unii la alții. Nimeni nu mai spune un cuvânt. Vinerica, vaca cea roșcată, are un vițel mic și drăgălaș! le spune el. -Și unde-l duci? Acum, la bucătăria de vară, căci, până o mai prinde ceva puteri, e nevoie să avem mai mare grijă de el. Dar, peste puțină vreme, o să vă
Sorin şi Sorina : Povestiri by Alexandru Poamă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/372_a_1293]
-
nimănui. Noi am vrut să facem un lucru bun. Țâncul Noaptea, oricât încerci, n-ai să-l poți vedea. Cu toate că el te vede foarte bine. Chiar mult mai bine decât ziua. Dacă blana lui, ar avea altă culoare (albă sau roșcată), n-ar fi nici o greautate. Pe când cu ea așa, neagră, zău că nu l poți zări defel! Însă, tocmai pentru acest lucru, Sorin și Sorina l-au poreclit „copilul nopții”. Iar el este așa cu adevărat. Vreți să știți de ce
Sorin şi Sorina : Povestiri by Alexandru Poamă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/372_a_1293]