1,275 matches
-
lumea mondenă europeană dispare în mod absurd. Normalul, modestul Erasmus Ionescu are funcția de martor imparțial și, în conflictul din interiorul familiei, rolul lui este neînsemnat. Trece și el prin tulburări erotice ale vârstei (sugestia este că el practică viciul solitudinii juvenile), dar suferințele sale nu interesează pe nimeni și nu complică în nici un fel viața familiei. Este ipostaza banală a fiului cuminte și înțelept, respectuos față de părinți, solidar cu frații săi. El își asumă rolul de a fi cronicarul onest
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286915_a_288244]
-
încheieri curajoase (Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea, București, Editura Meridiane, 2003. S-au constituit grupuri de cercetători la Iași23, la Cluj-Napoca24 și la București 25, pentru care abordarea sistemică începe să devină o obișnuință. Solitudinea postconjugală Am apelat la formularea intitulatorie de mai sus, întrucât titlul obișnuit în astfel de cazuri - Femeile singure - mi s-a părut cel puțin neconvenabil: și prostituatele erau lipsite, în cele mai multe situații, de un soț legituit. Or, femeile al căror
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
avar - nu era, în fond, decât o instalare în singurătate (mă gândesc la cele ce intenționau să-și țină văduvia „cu cinste” și să ofere, astfel, elemente convingătoare pentru o admitere în nucleul cimentat prin solidarități de familie) într-o solitudine deposedată de destin, o înscriere într-un grup nediferențiat din care drumul spre emancipare era adesea covârșitor obturat de manifestările marginalizării. A fost acest grup al „femeilor singure” - presat de atitudinea oamenilor din Veacul de Mijloc față de femeie, un soi
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
minunea arhitectonică de la Curtea de Argeș, Un fiu de Domn școlit la Padova Cazul pe care îl prezint la începutul acestui paragraf nu are legătură cu văduvia sau, oricum, nu cu văduvia în sensul obișnuit al cuvântului. Ci cu acea stare de solitudine în care poate ajunge o soție dacă bărbatul ei suferă o „moarte spirituală” - potrivit dogmelor Bisericii -, dacă, adică, alunecă în erezie ori își neagă credința. Căci, în rândurile care urmează, va fi vorba despre Radu Mihnea, fiu al lui Mihnea
[Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
cam o jumătate de milă* Înainte de a ne culca. Pentru chinezii din vechime, felul În care dormeau era un alt aspect important În Îngrijirea naturală a sănătății. Un secret descoperit de ei este faptul că, atunci când este vorba despre somn, solitudinea e cea mai bună. Wu Pu, discipolul lui Hua Tuo, Întrebat de Împărat care este secretul sănătății și longevității lui, a răspuns: „Dorm singur”. Oamenii dorm mai bine singuri. Dacă două persoane dorm În același pat, fiecare mișcare a unuia
[Corola-publishinghouse/Science/2227_a_3552]
-
nașpa; neagră; neglijentă; nesigur; odihnă; papură; paznic; părăsită; păstor; păstori; pepene; pepene roșu; pepene verde; pepeni; picnic; plăcintă; plăcut; poiana; poveste; prizonier; protecție; pui; puiului; pustietate; pustnic; rară; rece; rustic; salvare; sare; sălaș; sălbăticie; săracă; săraci; sărăcăcioasă; scară; siguranță; simplitate; solitudine; spațiu mic; stană; stele; de la stînă; din stuh; Sucevița; supraviețuire; șură; torn; trai; tristețe; țigan; țînțar; unchi; unchiului; urîtă; urs; vechi; verde; vie; în zăpadă; zebră (1); 787/222/66/156/0 colț: casă (38); ascuțit (36); perete (31); cameră
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
negru; neidentificabil; nenoroc; niciuna; fără nimic; nu-i; o; un om; oriunde; pe pămînt; perfect; nu-i perfect; nici o persoană; pierdere; pleacă; nu pleacă; plictisitor; poate; pom; posibil; prieten; prieteni; prost; puls; ratat; rătăcit; refuz; sare; sec; nu e sigur; solitudine; stradă; suferind; sunt; taci; tati; lîngă tine; pentru tine; total; totul; uitat; unii; ură; urît; ușor; nici unu; văd; viață; lîngă voi; nu vrea (1); 752/170/61/109/0 noapte: întuneric (204); zi (103); stele (71); somn (58); lună
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
capcană; ceea ce urmează constituie doar o formalitate: "Zibal dete drumul ochiului și, apucând repede cu amândouă mâinile căpătâiul liber, cu o smucitură supremă trase înăuntru brațul întreg". În timp ce acoliții slugii se grăbesc să dispară, hangiul rămâne să-și pregătească în solitudine răzbunarea, care se desface migălos, în falduri tenebroase. Sub povara efortului și a strânsorii, "[m]âna era umflată și degetele încovoiate". Contemplând-o la lumina lămpii, Leiba "atinse mâna tâlharului cu sticla fierbinte: o crispație violentă a degetelor se produse
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
ocupa mijlocul odăii. Lângă peretele opus ușii, era un divan îmbrăcat în pluș albastru închis. În dreapta, se afla un dulap enorm, de stejar și el, înnegrit de vechime, cu două uși sculptate ca niște uși de biserică (subl. mea)". În solitudinea încăperii, Costache își amintește de misterioasa hârtie asupra căreia bătrânul era aplecat, scriind, atunci când îl surprinsese moartea. Începe s-o caute, însă n-o găsește. Începe să intre la bănuieli, mai ales după ce descoperă că o mână necunoscută răscolise documentele
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
o încăpere tăinuită, la fel cu aceea din birou; din ea săriseră, împrăștiindu-se peste cadavrele celor doi frați, sutele de hârtii de câte-o mie". Concordia fraternă cele două monade, ca să mă servesc de terminologia lui Leibniz pentru personificarea solitudinii, nu reușesc să "comunice" emoțional decât într-o parodie a juxtapunerii corporale este instrumentată post mortem, în evidentă cheie ironică. Adevărată capodoperă a dansului macabru (pentru a relua o sintagmă făcută celebră de Stephen King în titlul cărții sale consacrate
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
Wharton 105, care, grav bolnavă de febră tifoidă la vârsta de nouă ani, a parcurs, pentru prima dată, o carte de povestiri cu fantome. Din acel moment, fata a început să resimtă o frică indefinită, amplificată considerabil în momentele de solitudine anxioasă. Până la maturitate, Edith nu a putut dormi în camere în care se găsea un volum precum cel parcurs în timpul bolii, mărturisind chiar că a fost nevoită, în mai multe rânduri, să pună literalmente pe foc astfel de opere, fiindcă
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
sale un fel de pudoare a ființei retractile împinse într-un „joc” care-o fascinează nu atât în măsura în care ar putea-o promova ca „arbitru”, conducător al jocului, manipulator lucid al regulilor sale, ci întrucât promite comuniunea, un antidot al fundamentalei solitudini, o - fie și temporară - solidaritate umană. Când crede a o fi găsit, jubilează, își manifestă febril bucuria și încrederea, bravează chiar, iar în momentul decepției, descoperindu-se exclus și trădat, sau numai bănuindu-se ca atare, se lamentează patetic, înfășurat
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
Împreună cu acea mască a clovnului râzând „pentru reprezentația de sfârșit”, astfel de versuri relevă cealaltă latură a lirismului lui Ilarie Voronca, în linia unei ambiguități moderne a atitudinii, asociind jubilația în fața spectacolului mundan înnoit, cu un sentiment de distanțare, de solitudine și angoasă. Asemenea aspecte nu trebuie neglijate, oricât de interesați am fi de inovațiile formale, de inițiativele textualizante atât de indiferente în aparență față de înscrierea în discurs a unui „sens”. Acesta se mai exprimă în Invitație la bal și la
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
intermitent, în acest volum ea devine centrul ordonator al viziunii. Voronca își structurează de fapt acum, pentru prima oară, întregul discurs liric în funcție de problematica scrisului, asumat ca dimensiune existențială majoră, angajând un destin uman dramatic, prins între conștiința amară a solitudinii și voința generoasă a afirmării a ceea ce poetul va numi mai târziu „frumusețea acestei lumi”. „În frunte un stigmat, la dreapta echinoxul” - sună, emblematic, primul vers al cărții, numind cele două mari deschideri ale viziunii: spre o subiectivitate puternic marcată
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
va izbi un buzdugan invizibil ...................................... Vei fi deodată vuiet și liniște. Revelația, miracolul, misterul, despre care vorbește poetul în atâtea rânduri, stau tocmai în acest sentiment al comunicării / comuniunii, afirmat în contrast radical cu „această-ntemnițare a omului într-însul”, cu solitudinea în stagnare și inerție. De unde și proiectul ideal al misiunii ce și-o încredințează, mesajul generos-umanitarist fixat poemului său: Să vă scutur din somnul vostru oameni îngrășați de tenebre Să vă arunc în sângele cărnii tăciunii sfârâitori ai stelelor Să
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
mâinile lor se umpleau de tuci, ca o premergere a nopții”, „borfași de rând, cerșetori și prostituate”, „telali ofticoși, mâncați de rugina lentă a păduchilor”, „căruțele cu zdrențe, cu toate rămășițele civilizației”, „bordeiele pline de înecăciunea udă a funeraliilor în solitudine”, prietenii din „judecătoriile de ocoale”, cu „respirația scrisă dinainte pe cadranele de ceasornic”, care “încuiau în dosarele voluminoase cheia unei existențe ca o ușă cu țâțânile bine unse”; apoi, „colegul de bancă” cu „fața parcă mai limitată în spațiu”, „rostind
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
cu mustățile de pândar, stofa caldă din lătratul prietenos al dulăului. Între șlepurile gemând de grâne Dunărea lucește ca un păstrăv de aluminiu. Sunt plecările spre marile capitale cu trâmbițele succesului suind în sânge. Sunt plecările spre satele depărtate ale solitudinii, unde te așteaptă trecerea unui zăgaz mort pe o plută pustie cu chiotele sfârșind fără răspuns că fluturii într-o cupă vidă de aer. Sunt plecările imaginate. Sunt plecările din trecut. Sunt plecările care vor veni. ș...ț Cât de
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
sfârșește Pe cine căutați?; ultimele rânduri din Obrazul de cretă, elogiind „viața”, o echivalează metaforic deopotrivă cu „un luceafăr găurind toate cărțile, toate zidurile” și cu un „bici încordat în cușca dresorului”, sub semnul definitiv al „singurătății”; în Poemoterapie, spectrul solitudinii se conturează în „plecarea celor din urmă prieteni”, pe o corabie incendiată; în Copacul-centaur libertatea poetului rămâne limitată la reveria dintre „pereții strâmți” ai odăii, iar după elogiul „scrisului dumnezeiesc de liber” urmează, în finalul Pădurilor orchestre, aceste rânduri melancolice
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
în genere, în datele sale concrete, într-o notație de „reportaj” al faptului cotidian, apare modelat, într-un prim moment, în figuri - cum am văzut - ale închiderii, stagnării, obscurității: ziduri, odăi, curți, umbră, noapte etc., cu corespondențe în plan spiritual (solitudine, izolare, incomunicabilitate, încremenire în convenție, inerție). Poarta, ușa, fereastra, respectiv reveria, visul alcătuiesc, la rândul lor, o rețea - în ordinea tematicii spațiale - a deschiderilor posibile, pe care le transformă în act doar poetul și poezia, ca agenți dinamizatori. O întreagă
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
osmozei lucrurilor și ființelor, imaginarul așa-zicând negativ al poetului se restrânge la câteva toposuri caracteristice amintitei obsesii a „imuabilului care ne înconjoară”. În mod firesc, acestea comunică între ele, realizând un izomorfism semnificativ pentru expresia elegiacă a recluziunii, izolării, solitudinii sau alienării, ori pentru multiplele forme de inerție, nemișcare, opacitate. Aproape că nu există poem al lui Voronca (o excepție ar fi, poate, Colomba) în care să nu se manifeste, în chip explicit sau indirect, fie și doar în fugitive
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
de ape / Glastre pentru buruiana inimii sălbatecă / Oglinzi în care imaginea sufletului se adună /.../ Cărțile sunt încă umede de sărutul mașinelor /.../ Cărțile vin pe buzele mele ca toate șipotele / Ca toate păsările / Cărțile: câte lacăte la poarta de stejar a solitudinii / Cărțile: câte trepte spre ferestruica deschisă nevăzutului”... Urmând imediat Brățării nopților, Zodiac indică deja - deși menținând încă multe „barochisme” de până acum, începutul unei anumite degajări de supraâncărcarea imagistică, odată cu accentuarea notei de discursivitate ce va domina în Petre Schlemihl
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
the Poor"/"Crăciunul e o perioadă tristă pentru cei săraci" (1951), liftierul Charlie, din New York, pare mai degrabă un disperat latent, fără agitația psihică a altor personaje. Totuși, drama lui pare adîncă și simptomatică pentru o întreagă clasă de indivizi. Solitudinea îl face să se plîngă de viața sa neînsemnată (și chiar să-și inventeze suferințe și griji inexistente!), în ziua de Crăciun, oamenilor bogați pe care îi duce cu ascensorul. Mișcați de tristețea liftierului, aceștia îl copleșesc cu mîncă ruri
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
că acest fapt, asociat aspectului fotografic, face ca lucrările sale să pară a fi lipsite de căldură în redare și având un aspect rece, pentru că, în cel mai rău caz, pictorul ar putea fi “acuzat” de o oarecare atmosferă a solitudinii și de melan- colie în expresie, ceea ce nu poate fi considerat un neajuns. Multe din elementele acestei scurte monografii au fost preluate și transmise în esența lor neschimbată și de alți autori, mai târziu. Totuși, autoarea în cauză recunoaște că
Natura moart? ?n opera lui C. D. STAHI by Liviu Suhar () [Corola-publishinghouse/Science/84079_a_85404]
-
care au pretenția de a interzice spațiul credinței, de acele filosofii care au înțeles să «șteargă de pe chipul omului trăsăturile care îi revelează asemănarea cu Dumnezeu, pentru a-l conduce, treptat, la o voință de putere distructivă și la o solitudine disperată». Totodată Fides et ratio reprezintă o apărare a legitimității, sensului, raționalității și umanității întrebării metafizice. Filosofia «se conturează ca una dintre misiunile cele mai nobile ale omenirii», pentru că tocmai filosofia este aceea care menține în viață acele întrebări de
Actualitatea gândirii franciscane : răspunsurile trecutului la întrebările prezentului by Dario Antiseri () [Corola-publishinghouse/Science/100957_a_102249]
-
George, De-ale editării, LCF, 1998, 30; Teodor Vârgolici, Memoriile lui E. Lovinescu, ALA, 1998, 427; Săndulescu, Constelații, 169-175; Z. Ornea, Un eveniment editorial, RL, 1999, 32; Paul Cornea, Enigma marelui critic, OC, 2000, 1; Eugen Simion, Multă melancolie și solitudine, „Curentul”, 2001, 571; Cornelia Ștefănescu, Monumentalitatea epică, RL, 2002, 11; Nicolae Manolescu, Specializări pe cale de dispariție, RL, 2002, 41; Al. Săndulescu, Agendele literare ale lui E. Lovinescu, JL, 2002, 7-12; Gabriel Liiceanu, Ușa interzisă, București, 2002, 267; Nicolae Manolescu, Agendele
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288532_a_289861]