705 matches
-
fabricarea unor false pedigriuri de rezistență, cât și a excesului de culpabilizare 1. Este, fără îndoială, poziția cea mai echilibrată în astfel de cazuri. Din păcate, exigența n-a fost mai târziu respectată. Este de observat, în același timp, că supralicitarea rezistenței nu reprezintă, câtuși de puțin, un fenomen specific național. J.-P. Sartre o semnala, sarcastic, în Franța, imediat după 1945: Nu există azi scriitor în activitate, care să nu fi cooperat, de aproape sau de departe, cu mișcările de
POLITICĂ ŞI CULTURĂ by ADRIAN MARINO () [Corola-publishinghouse/Science/873_a_1589]
-
culturii române, nu poate fi în nici un caz neglijat. O despuiere atentă a acestei zone publicistice ar rezerva surprize. O astfel de explorare în adâncime totuși întârzie. 3. încă o precizare strict documentară, pur bibliografică. Ea este total în afara oricărei supralicitări și puneri posibile în valoare: categoria (restrânsă) de texte scrise în străinătate, în libertate și readuse în țară abia după 1989, sub formă de inedite. Dintre acestea fac parte și unele dintre jurnalele personale (scrise la München, în 1987, și
POLITICĂ ŞI CULTURĂ by ADRIAN MARINO () [Corola-publishinghouse/Science/873_a_1589]
-
clandestine, dar astfel de recenzii, care sfidau cenzura, sub proprie semnătură, au fost mai numeroase 14. Este de dorit ca o bibliografie completă a unor astfel de aventuri publicistico-literare să le ia și pe acestea, cândva, în considerație, fără nici o supralicitare. A fost repus recent în circulație și un text al lui N. Steinhardt, publicat tot clandestin, sub pseudonimul Nicolae Niculescu: Secretul Scrisorii Pierdute, în revista Ethos de la Paris, în 1985, condusă de V. Ierunca 15. Avem motive să credem că
POLITICĂ ŞI CULTURĂ by ADRIAN MARINO () [Corola-publishinghouse/Science/873_a_1589]
-
anumiți cercetători consideră posibil, cu riscul ca rezultatul obținut să cauzeze probleme mai dureroase decît soluțiile pe care trebuia să le aducă, esențialul fiind de a crea noi piețe, de a face să meargă mașina economică. Supuși imperativelor producției și supralicitării competiției dintre națiuni, politicienii sînt obligați să prezinte aceste orientări drept ineluctabile și necesare, reducînd astfel li-bertatea alegerii cetățenilor. Antrenați pe căile pe care le deschide tehnoștiința, ei se supun urgenței și nu mai participă efectiv la aceste alegeri. Devin
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
înălțimea căruia nu reușește să se înalțe; imaginea ideală de sine îl bîntuie, fără să se poată apropia de ea altfel decît prin intermediul personalităților pe care le admiră, precum Henri Michaux, Samuel Beckett, Paul Valet, Benjamin Fondane etc. E o supralicitare explicativă a propriului eu pe spinarea unui el, pentru a masca sinceritatea mărturisirii; iată un fragment în care vorbește despre Michaux, marele său prieten în dezastre livrești, reflexie autoficțională a lui Cioran: Îl admiram pentru clarviziunea sa agresivă, pentru refuzurile
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
Dezechilibrul se produce, însă, odată cu pierderea referențialului în practica discursivă, prin îndepărtarea de discursul „angajat ontologic”, clasic și apropierea de discursul postmodern. Discursul postmodern este un act discursiv cantonat într-un simplu joc al sensurilor, neangajat ontologic și caracterizat prin supralicitare lingvistică. Interacțiunea cu celălalt în orice domeniu cognitiv sau situație cotidiană, socială are la bază “comportamentul lingvistic” al omului. Discursul este o interfață în relațiile interumane, prin discurs eu intru în comuniune cu ceilalți. Corelarea celor două situații fenomenul inflaționar
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
activ în procesul semnificării. Una dintre trăsăturile definitorii ale limbajului poetic este reflexivitatea: comunicarea artistică presupune plierea limbajului asupra lui însuși, asupra potențialului semnificativ pe care îl deține, redescoperindu-se astfel valențele expresive ale limbii și reinventarea cuvântului degradat prin supralicitarea sa în discursul obișnuit. Asistăm astfel la o răsturnare a raportului dintre funcțiile pe care le îndeplinește limba în celelalte domenii de cunoaștere: de la primatul referențialității, accentul se deplasează pe expresivitate. Spre deosebire de limbajul politic, limbajul poetic nu mai este guvernat
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
străduințele și pretențiile, abia la începutul înțelegerii fenomenului Eminescu. (Nicolae Iorga) 3.1. Destinul editorial al publicisticii eminesciene Insuficient cunoscută publicului larg și parțial cercetată de exegeză, publicistica complinește universul creației eminesciene într-o imagine unitară. Fără a avea intenția supralicitării scrisului jurnalistic eminescian, considerăm că evidențierea rolului pe care l-a avut Eminescu în autonomizarea limbajului publicistic românesc din cea de-a doua jumătate a veacului al XIX-lea și a contribuției sale la îmbogățirea mijloacelor de expresie ale limbii
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
care o exprimă articolele jurnalistului, are ca punct de plecare recenzarea principalelor atitudini pe care le-a manifestat exegeza eminesciană până astăzi. Parcurgerea literaturii de referință relevă oscilația interpreților între două atitudini extreme: pe de o parte, înregistrăm tendința de supralicitare a tot ce a dat pana poetului, de cealaltă parte, identificăm poziția detractoare, de contestare a oricărei valori scrisului jurnalistului. Al. Paleologu 169 consideră pericolele "encomiasmului simplist" mai primejdioase decât cele ale atitudinilor contestatare și semnalează incapacitatea interpreților de a
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
a operei și să favorizeze circulația unor etichete procustiene, devoțiunea pentru Eminescu sfârșind în cele din urmă într-o obnubilare. Ambele atitudini sunt condamnabile din cauza excesului, a radicalismului și a închiderilor pe care le operează la nivel de interpretare: nici supralicitarea, nici respingerea ab initio nu oferă soluția unei apropieri adecvate de creația poetului. O altă tendință, manifestă la nivelul exegezei jurnalisticii eminesciene, are în vedere excerptarea tendențioasă a unor fragmente din corpul articolelor și formularea, pe baza acestora, a unor
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
devenit inactuale, fără obiect, în urma transformărilor structurale care au marcat evoluția societății române, în ultima jumătate de veac"171, se impune un demers de re-contextualizare a textelor jurnalistice, pentru a preîntâmpina judecăți neîntemeiate privind concepțiile politice ale gazetarului. Exaltarea publicisticii, supralicitarea caracterului ei politic, este contrabalansată de scepticismul unor interpreți care, pornind de la prejudecata că un scriitor nu se poate manifesta pe deplin în mai multe domenii, apreciază că Eminescu rămâne poet, celelalte activități ale sale fiind inferioare. În acest sens
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
fost înainte de toate literat și nu articolele politice, cu caracterul lor efemer, au făcut și fac glorie lui Eminescu, posteritatea nici nu va voi să le cunoască"172. Operând ierarhizări între creația literară și cea publicistică, alți critici ajung la supralicitarea publicisticii eminesciene, în variate formule: "oricât l-am admira pe Eminescu ca poet, și mai multă admirație merită ca gânditor politic"173; "Eminescu, de nimeni contestat ca poetul cel mai mare al românilor, este și cel mai important gazetar al
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
al ziaristicii românești, prin înaltul său profesionalism, vastul orizont de cultură, patriotismul ardent, ținuta etică ireproșabilă, la care se adaugă talentul literar și, nu în ultimul rând, instinctul politic neobișnuit"176. Astfel de remarci se înscriu în tendința generală de supralicitare a creației eminesciene. Operarea unei ierarhizări între opera literară și cea publicistică este lipsită de temei, în măsura în care ambele domenii definesc, în egală măsură, personalitatea creatoare și geniul eminescian. În ceea ce privește gândirea politică a gazetarului, două sunt în principal atitudinile interpreților: pe
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
acest sens, o analiză contrastivă a limbajului politic și a celui poetic eminescian oferă informații relevante privind zonele de suprapunere și specificul fiecăruia în parte 261. De-a lungul timpului, publicistica devine obiectul de analiză predilect al "acelora pentru care supralicitarea ideilor politice, economice etc. ale gazetarului (împlinită cel mai adesea în detrimentul poetului) viza aservirea mitului eminescian unor cauze străine atât textului originar, cât și creatorului său"262. Selecția tendențioasă a unor fragmente și coroborarea acestora cu diverse însemnări din manuscrise
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
climatul social-politic din Imperiul Austro-Ungar, într-o perioadă în care se intensifică luptele pentru independență națională, a popoarelor aflate sub dominație străină. Datele istorice se împletesc în scrisul jurnalistului cu dimensiunea idealizantă a trecutului, cu poetizarea calităților țărănimii și cu supralicitarea virtuților neamului românesc. În acest sens, o notă caracteristică a publicisticii eminesciene o constituie împletirea componentei pozitiviste cu o dimensiune beletristică, vizibilă în mitul vârstei de aur, în descrierea idilică a unor timpuri de mult apuse și în resuscitarea modelelor
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
a cuvântului este deci: discipol al filozofului socratic Antistene. Școala cinică e totodată muma școalei stoice. Mai târziu, și mai ales de pilda lui Diogen din Sinope, cuvântul și-a schimbat întru câtva semnificațiunea"352. Dovedind stăpânirea tehnicii maioresciene a supralicitării detaliului, jurnalistul își exersează rolul profesoral în deplină complicitate cu publicul cititor. O serie de istorisiri, de evocări livrești sau istorice, constituie resortul care declanșează discursul publicistic eminescian, oferind totodată arhitectura argumentativă a limbajului gazetarului: "Ca pasărea Phoenix din antichitate
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
-l operează lectura. Exegeza publicistică eminesciană, net inferioară ca volum celei poetice, nu a fost scutită însă de excese. Încă de la apariția primelor volume de publicistică, se configurează două atitudini dominante de interpretare: pe de o parte, atitudinea encomiastică, de supralicitare a scrisului jurnalistic eminescian 511, de cealaltă parte, atitudinea denigratoare, de contestare a oricărei valori publicisticii poetului 512. Pe lângă cele două tendințe extreme, se înregistrează proliferarea unor interpretări ideologizante care, pe baza unor excerpte tendențioase din corpul articolelor, încearcă să
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
și afectiv atunci când vine vorba de Eminescu 514, situație care a condus la comentarii excedentare, fără ancoră în litera textelor. Astfel de atitudini sunt condamnabile, din cauza excesului, a radicalismului și a închiderilor pe care le operează la nivelul receptării: nici supralicitarea, nici respingerea ab initio, nici ideologizarea nu oferă soluția unei apropieri adecvate de creația eminesciană. Fără îndoială că bibliografia critică înregistrează și titluri de referință, care se detașează prin profunzime analitică și rigoare științifică. Dintre acestea, lucrările semnate de Dumitru
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
strategiilor generale ale postmodernismului Transformările sesizate la nivelul limbajului au efecte vizibile asupra teoretizării și practicii discursivității postmoderne. Intertextul, hipertextul sau colajul sunt experimente deja realizate, indicând existența unor trăsături proprii ale scriiturii actuale, cum ar fi lipsa fundamentelor, descentrarea, supralicitarea. De la Nietzsche și Heidegger încoace se acceptă că în filosofie s-au instituit un suflu și un stil nou, care refuză sistematizarea, gândirea categorială și consistența, apropiind astfel scriitura filosofică de cea literară. Acuzați de a fi epigonii acestora, postmodernii
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
discursuri, ale surprinderii stilurilor și a strategiilor textuale și intertextuale care sunt aruncate în joc cu scopul de provoca cititorul sau de a transmite mai ușor un anumit tip de conținut. Dacă secolul în care trăim este unul în care supralicitarea a devenit aproape o condiție a transmiterii unui conținut, voi urmări și în continuare ideea susținută de Linda Hutcheon sau Calvin Schrag conform căreia retorica a devenit o parte însemnată a compoziției scrise, dar are și rolul de mediator între
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
probă de adaptare a metodologiilor și strategiilor de analiză obișnuite și a mai oferit o probă apropierii de gen dintre filosofie și literatură. Scrierile lui Jean Baudrillard incită prin afirmații surprinzătoare, provoacă prin adoptarea paradoxurilor, a stilului cvasi-poetic și a supralicitărilor, a destabilizării cadrelor de lectură și de interpretare obișnuite ale receptorilor. Baudrillard sugerează prin stilul său apocaliptic (Linda Hutcheon) că discursul nu este un loc comun, clarificator sau argumentativ, ci este un spațiu în care se inovează, se produce vertijul
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
o combinație insolită între poezie și filosofie, sociologie sau economie, deoarece, așa cum el însuși declara, poezia și revolta au în comun atât capacitatea actualizării, cât și pe aceea a negării, uneori, a finalităților prestabilite ale unor alte tipuri de demers. Supralicitarea, care stă la baza potlatch-ului (darurile oferite sunt întotdeauna exagerate, tocmai pentru a umili și provoca, obligând la primirea, în retur, a unui dar mult mai mare), este transformată de către Baudrillard într-o adevărată strategie discursivă, care-i va asigura
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
continuarea ei. În aceeași măsură, și interpretarea ca atare se situează într-un moment de criză, cauzat de derularea mult prea rapidă a evenimentelor. Singura strategie care mai poate da roade în această situație descrisă de Baudrillard este aceea a supralicitării voite și conștiente: "Să fim stoici: dacă lumea este fatală, să fim mai fatali decât ea. Dacă este indiferentă, să fim mai indiferenți decât ea. Trebuie să învingem lumea și să o seducem printr-o indiferență cel puțin egală cu
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
transformărilor la care se referă: "în această categorie includ scrierile frenetice ale lui Baudrillard și Virilio, din moment ce acestea par înclinate să fuzioneze cu compresia spațiu-timp și să o copieze în propria lor retorică vie"567. Din această perspectivă putem înțelege supralicitările, exagerările sau contradicțiile pe care filosoful francez le utilizează în vederea racordării textelor sale la o dinamică și procesualitate, care, așa cum am arătat în capitolele anterioare, sunt trăsături distincte ale postmodernismului. Numărul mare de figuri retorice folosite, alături de combinarea caracteristicilor discursului
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
sale și cărora, probabil, li se datorează o mare parte din modalitatea în care ele sunt receptate. Acestea ar fi: * strategia seducției, care acționează într-un mod specific în cadrul discursului, diminuând efectele logicii noncontradicției, creând o scriitură hibridă, impură; * strategia supralicitării, a exagerării voite, care conduce la menținerea paradoxurilor și a unor contradicții interne, astfel încât cuvintele își pierd sensul comun, uzat; * strategia răului mai mare (la stratégie du pire), care presupune împingerea analizei în toate direcțiile cu un grad mai mult
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]