1,083 matches
-
Eingedenken) prin recuperarea, în prezent (Jetztzeit), a potențialităților „tradiției“. În această constituire a timpului istoric, memoria involuntară nu este doar un instrument aflat la bunul plac al istoricului materialist; ea definește chiar modul de a fi al unei astfel de temporalități. Astfel, memoria este numele pe care îl capătă imaginea dialectică, din perspectiva subiectivității ei: „Indem die Vergangenheit sich zum Augenblick - zum dialektischen Bilde - zusammenzieht, geht sie in die unwillkürliche Erinnerung der Menschheit ein.“ Fenomenul memoriei involuntare, despre care am amintit
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
sugera o filiație directă a celor două momente. Din punctul de vedere al lui Benjamin, experiența istorică este decisivă pentru înțelegerea fenomenelor culturale ale secolului al XIX-lea, prin urmare și a imaginii flaneurului. Absența istoriei din spațiul virtual, reducerea temporalității la simpla succesiune a momentelor, „eliberate“ de greutatea unei memorii aflate în primejdia de a se pierde, fac imposibile regă sirea, dincolo de mai multe corespondențe structurale, a unei lecturi „magice“ a informației. Capitolul 4 ORAȘUL CA TEXT Interesant este modul
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
consistență fac în așa fel încât descrie rea marilor orașe să penduleze între funcționalitate pură și fan tasmă infinită. Cunoașterea flaneurului, despre care am vorbit în capitolul anterior, are rolul de a rescrie „suprafața“ ur bană ca lume familiară, iar temporalitatea încâlcită a orașului ca ruină a unei copilării. Flaneurul „behauptet die grundsätzliche Lesbarkeit der Großstadt nach den Regeln einer anderen, allegorischen Lektüre, die er selber als allegorische Figur zu entwerfen hat“. Exercițiul său de cunoaștere corespunde pentru Raulet, în acest
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
Regăsirea experienței istorice în această lume înstrăinată a metropolei presupune o pedagogie a percepției care să recunoască, în obiectul individual, universul pe care acesta îl găzduiește, memoria colectivă în care el își află povestea. Cu termenii lui Bergson, ieșirea din temporalitatea discretă pentru a intra în durată constituie miza recuperării conceptului de experiență. În ceea ce privește lumea urbană, sarcina regăsirii experienței se poate traduce ca încercare de a regândi mișcarea dincolo de perceperea ei momentană, abstractă și, prin aceasta, angoasantă, străină. „A da chip
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
gestul administrării (tehnice) și cel al controlului sunt fundamentale și fac posibilă o descriere tri dimensională a orașului: a) ca spațiu organizat rațional care „must thus repress all the physical, mental and political pollutions that would compromise it“; b) ca temporalitate transparentă, omogenă a unui prezent eliberat de opacitățile tradiției și de posibila diferențiere temporală calitativă; c) ca survenire a unui subiect anonim (orașul), căruia „it gradually becomes possible to attribute to it, as to its political model, Ho bbes’ State
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
eschatologic, despre care am amintit deja. Pentru un locuitor al metropolei moderne, acest sens eschatologic particular se traduce în faptul că memoria capătă funcția de a restaura trecutul văzut ca posibilitate uitată a ruinei prezentului și de a regăsi înțelesul temporalității ca durată plecând de la momentul actual al crizei. În sens larg, pentru Benjamin experiența determină survenirea absolutului în limitele derizorii ale detaliului material, ale gestului mărunt sau ale prezenței discrete și anonime. Ontologia slabă, fluidă a lumii urbane este premisa
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
în acest moment pleacă de la o considerație a lui Jürgen Habermas, care, în Der Philosophische Diskurs der Moderne (1985), reconstruiește, plecând de la tezele de filozofie a istoriei ale lui Walter Benjamin, modalitatea autentică a modernului de a se raporta la temporalitate: nu ca divinizare oarbă a viitorului, nici ca „muzeificare“ istoristă a trecutului, ci ca responsabilitate față de tradiție a prezentului-acum (Jetztzeit), saturat de semnificație“. Conceptul de „experiență“ se defi nește, acum, ca salvare a trecutului amenințat de uitare și, con comi
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
un loc important în această reprezentare a Bucureștilor: fie ca materialitate apăsătoare, greoaie a mobilelor din saloanele lui Pașadia, fie ca materialitate pestilențială, viciată a mahalalelor, a cârciumelor, a bolgiei Arnotenilor. Povestitorul parcurge calvarul acestei lumi labirintice, ca spațialitate și temporalitate deopotrivă, spre o biruință decisivă a visului: cei trei Crai, însoțiți de măscăriciul Pirgu, slujesc „vecernia de pe urmă“, pentru a dispărea apoi „în purpura asfințitului“. Imaginea Bucureștilor stăpâniți de craii de Curtea-Veche ia naștere, ca și imaginea Berlinului copilăriei lui
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
transcendent în sensul că nu poate fi cunoscut prin experiență. Dumnezeu este real în sensul că există, dar nu este, totuși, o realitate de natură factuală, accesibilă cunoașterii prin experiență. Küng afirmă că Dumnezeu reprezintă transcendența în imanență, eternitatea în temporalitate, prin urmare absolutul în relativ. Ceea ce cuprinde totul și pătrunde totul nu este un obiect, o entitate despre care se poate enunța ceva. În formulările lui Küng: „Teologul poate, desigur, să găsească un cuvânt care depășește noțiunile personal-apersonal și el
Darwin şi după Darwin: studii de filozofie a biologiei by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1366_a_2708]
-
among the ancient trees" (E 18), cititorul trebuie să înțeleagă faptul că eul creator acționează astfel atât pentru a-și oglindi propria imagine artistică, desigur, cât și pentru a formula o confesiune poetica legate de tribulațiile unui eu care domină temporalitatea, având acces, în consecință, la bucuria divină a creației eterne 29. Trebuie, de asemenea, menționat că Bardul blakean, așa cum se gaseste el în Introduction la Songs of Experience, seamănă îndeaproape cu splendidul profet-poet descris de Emerson în compoziția The Poet
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
rând prin îndepărtarea obstacolelor și prin anularea conceptelor" (1974, pp. 176-177). Tezele lui Schleiermacher, mai ales, nu rămân fără ecou în exegeza secolului al XX-lea. În tentativa de a rafina argumentația hermeneutului german, Abrams argumentează că momentul inspirației pulverizează temporalitatea comună și proiectează eul creator în afara acesteia: "Mulți scriitori romantici au mărturisit că au trăit o experiență încărcată de semnificații, în cadrul căreia un fapt de conștiință sau chiar un eveniment ori un obiect comun se transformă brusc într-o revelație
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
încărcată de semnificații, în cadrul căreia un fapt de conștiință sau chiar un eveniment ori un obiect comun se transformă brusc într-o revelație; momentul respectiv pare a opri scurgerea timpului și este adesea descris drept o intersectare a eternității cu temporalitatea" (1973, p. 385). Abrams citează două exemple din Confesiunile lui Augustin, care descriu "experiența eternității într-o clipă" (1973, p. 385). Împingând acest tip de argumentație până la ultimele sale consecințe, Carl Fehrman notează că primul impuls al inspirației este și
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
fapt evidențiază funcția socială a inspirației, poziția receptorului fiind comparabilă cu cea a clericului medieval, apt să se miște într-o lume de semnificații revelate. În al cincilea rând, criticul notează că prezența inspirației anulează ordinea temporală comună, generând "o temporalitate stranie" (1997, p. 3)76. În al șaselea rând, Clark subliniază conflictul care se instaurează între teoriile despre inspirație emergente în romantism și cele arhaice, potrivit cărora adevărul absolut este întrupat de persoana cea mai ignoranța în privința propriilor acte. Nouă
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
transcendent. Pentru a fi înțeleasă mai în profunzime, nu inspirația în sine ar trebui pusă în discuție mai întâi, ci contextul temporal în care ea se manifestă. În contrast cu momentele sterile ale existenței cotidiene, clipă inspirației 78 anulează însăși ideea de temporalitate, permițându-i eului creator să genereze splendoarea poeziei vizionare. Această clipă germinativa, plină de latențe care abia așteaptă intrarea în ființă este descrisă explicit în Milton: "For în this Period the Poets Work is Done: and all the Great / Events
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
două direcții de discuție mai vechi și a uneia mai noi. O versiune plauzibilă a celor două direcții mai vechi este prezentată în cartea lui G.W.F. Hegel, Grundlinien der Philosophie des Rechts (1821)22. Prima se referă la temporalitatea societății civile. Spre deosebire de cei care concep societatea civilă ca pe o condiție "naturală" a libertății umane, Hegel a înțeles societatea civilă (bürgerliche Gesellschaft) ca pe o sferă produsă istoric a vieții etice, sferă care cuprinde economia, clasele sociale, corporațiile și
Societatea civilă by John Keane [Corola-publishinghouse/Science/1061_a_2569]
-
definită (uzual 5 sau 10 ani), acest concept modern fiind perceput ca o combinație a unei relații de cauzalitate (cauză efect) cu o relație de tip probabilitatepredicție 30. Criteriile de definire a factorilor de risc drept agenți cauzali au fost: temporalitatea, consistența, plauzibilitatea biologică și reversibilitatea 42. Acest risc a fost estimat în diverse studii epidemiologice. Încă din 1985 (Kannel) s-a observat că factorii majori de risc cardiovascular prezic apariția claudicației intermitente cu o fidelitate mai mare decât prezic apariția
Factorul de risc geometric în arteriopatiile obliterante aterosclerotice by Antoniu Octavian Petriş () [Corola-publishinghouse/Science/1161_a_2068]
-
aici, este evident efortul său de a citi și ilumina textul nietzschean cu ajutorul propriei concepții asupra Daseinului centrată pe ideea că mișcarea originară a vieții umane are caracterul praxisului și este întemeiată pe posibilitatea sa de a fi și pe temporalitate. În acest sens Heidegger dă la iveală autentice fragmente de bravură hermeneutică. De exemplu analiza fragmentului "Cum "lumea adevărată" a ajuns să devină basm", pe care el o citește ca pe o expunere în șase capitole a istoriei platonismului. Sau
Nihilismul by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
în condiții de eficiență maximă. Viziunea integrativă asupra acestor roluri manageriale nu poate fi concepută în absența disponibilizării resurselor educaționale și manageriale. Principalele funcții sau roluri manageriale ale învățătorului vizează următoarele componente: planificarea; organizarea: pregătirea materialelor, dinamica activităților educaționale, analiza temporalității didactice; decizia educațională; controlul și evaluarea; consilierea. Planificarea nu se referă, cu necesitate, la alcătuirea unor documente scrise, cum ar fi planificarea calendaristică, ci ea regăsește: obiectivele prioritare ale etapei; resursele necesare atingerii obiectivelor; principalele acțiuni de întreprins. Ca o
MANAGEMENTUL PARTENERIATULUI ȘCOALĂ - FAMILIE by FLORENTINA DUMITRACHE () [Corola-publishinghouse/Science/1260_a_1935]
-
constituire a unui monolog interior cât mai autentic sunt simultane cu tendința autorului de a imprima romanului său un vădit aspect de scenariu cinematografic. Din acest punct de vedere, discontinuitatea epico-narativă ar putea fi privită ca o caracteristică specifică de temporalitate a romanului. Mutarea obiectivului de pe un personaj pe altul, intercalarea unor imagini ireale (cum este visul Unei) în discursul narativ sau intersectarea unor planuri narative diferite creează senzația de simultaneitate. Edificatoare în acest sens sunt paginile în care autorul urmărește
Mircea Eliade : arta romanului : monografie by Anamaria Ghiban () [Corola-publishinghouse/Science/1263_a_1954]
-
neapărat situat într-un timp t, mai apoi t + n și să se arate ce se întâmplă cu el în momentul t + n al predicatelor care l-ar caracteriza la momentul t" (1973: 99-100). La acești trei primi constituenți: subiect, temporalitate și predicate transformate, o a doua definiție vine să adauge alte câteva elemente: Orice povestire constă într-un discurs care integrează o succesiune de evenimente de interes uman în cadrul unității aceleiași acțiuni. Acolo unde nu există succesiune, nu există nici
Textele. Tipuri și Prototipuri by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
povestire să existe, este nevoie de o succesiune minimă de evenimente care se petrec într-un timp t și mai apoi t + n. Definind "unitatea funcțională" care traversează diferitele moduri și genuri narative, Paul Ricoeur subliniază, la rândul său, importanța temporalității minimale: Caracterul comun al experienței umane care este marcat, articulat, clarificat prin actul de a povesti, în toate formele, este un caracter temporal. Tot ceea ce se povestește se întâmplă în timp, i se acordă timp, se desfășoară în timp; iar
Textele. Tipuri și Prototipuri by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
de a povesti, în toate formele, este un caracter temporal. Tot ceea ce se povestește se întâmplă în timp, i se acordă timp, se desfășoară în timp; iar ceea ce se desfășoară în timp poate fi povestit" (1986: 12). Acest criteriu de temporalitate nu este totuși un criteriu definitiv: numeroase alte genuri de texte (rețete și cronici, de exemplu) presupun o dimensiune temporală; însă ele nu sunt transformate în povestiri numai datorită acestui fapt. Pentru a fi povestire, trebuie ca această temporalitate de
Textele. Tipuri și Prototipuri by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
de temporalitate nu este totuși un criteriu definitiv: numeroase alte genuri de texte (rețete și cronici, de exemplu) presupun o dimensiune temporală; însă ele nu sunt transformate în povestiri numai datorită acestui fapt. Pentru a fi povestire, trebuie ca această temporalitate de bază să fie dirijată de o tensiune: determinare retrogradă care face ca o povestire să fie orientată către un sfârșit (t + n), fiind organizată în funcție de situația finală. Claude Bremond face, pe bună dreptate, următoarea observație: "Naratorul care vrea să
Textele. Tipuri și Prototipuri by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
uitat pe de ce? și de a naturaliza sau de a realiza (în sensul de: a face să treacă drept reală) ficțiunea, disimulând ceea ce aceasta a dirijat, [...] adică artificialul: pe scurt, fictivul" (Genette 1969: 97). Această dezagregare a logicii și a temporalității este, înainte de toate, realizată prin "logica" macro-propozițională a punerii în intrigă de care ține seama schema divizibilă în cinci; aceasta ierarhizează relațiile, de altfel cronologice și liniare, între cele cinci momente (m) al oricărui proces din interiorul unei secvențe (sau
Textele. Tipuri și Prototipuri by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
cu claritate, acest prim mimesis marchează ancorarea compoziției narative în capacitatea practică de înțelegere a cititorului. Într-adevăr, "A imita sau a reprezenta acțiunea înseamnă mai întâi a pre-înțelege resortul faptei omenești în semantica sa, în simbolistica sa și în temporalitatea sa". Or, tocmai pe această pre-înțelegere împărtășită atât de poet, cât și de cititor se înalță punerea în intrigă și, împreună cu ea, mimesisul textual și literar (Ricœur 1983: 100) Cel de-al doilea mimesis, planul succesiunii și al configurării, este
Textele. Tipuri și Prototipuri by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]